Dacă nu știți ce e „Godot” sau dacă nu ați apucat până acum să ajungeți acolo, nu disperați, timpul nu e pierdut, toamna abia a început și odată cu ea și o nouă stagiune teatrală de care ne vom putea bucura până la vară. Ca să fim corecți, însă, se cuvine totuși să menționăm faptul că, de aproape trei ani de zile (în noiembrie de împlinesc) Godot nu a fost în vacanță și a găzduit spectacole de teatru și în serile mai reci și în serile mai calde, deopotrivă, căci nu vorbim de o sală obișnuită de teatru, ci de un concept deosebit, acela de cafe – teatru. Conceptul de cafe-teatru păstrează (...)

Când am scris articolul în care anunțam lansarea Institutului pentru Fericire, știam că reacțiile vor fi diferite și că o parte din ele vor veni din partea unor persoane cărora existența unui astfel de loc li se va părea o absurditate. Și au venit, însoțite de întrebări precum „chiar avem nevoie un loc în care să învățăm cum să fim fericiți?”, „chiar așa am ajuns?”. Răspunsul meu a fost „da, chiar așa am ajuns”. De fapt, habar nu am cum eram „înainte”. Habar nu am dacă oamenii erau mai mult sau mai puțin fericiți acum câteva sute, mii sau zeci de mii de ani, dar ce e evident pentru mine e că lumea în (...)

Mă pregăteam să încep acest articol cerându-mi scuze pentru lipsa diacriticelor, dar iată că răbdarea și-a spus cuvântul și diacriticele sunt aici cu noi. Laptopul meu, un minunat Dell ce nu mi-a făcut nicio problemă timp de mai mult de 4 ani de zile, și-a dat, într-un final, duhul, ca să fie și el în ton cu perioada nu tocmai roz prin care trec de ceva vreme încoace. Mă rog, el săracul ar mai fi vrut, dar nu l-a mai ținut ecranul și după o prea lungă perioadă de pauză de scris, am depus în sfârșit efortul de a mă reacomoda cu netbook-ul meu HP. Netbook-ul meu roz HP. Netbook-ul meu roz HP al cărui (...)

Că nu sunt înnebunită după carne nu e niciun secret. Sunt perioade în care trec și săptămâni fără să îi simt lipsa, chit că nu mi-am pus niciodată serios problema să devin vegetariană. Pentru că deși mă simt mai bine atunci când nu o consum, din când în când mă bucur teribil de mult de o porție de pastramă de oaie, de un cârnat de Pleșcoi, de doi mici sau de o porție de vită preparată în stil chinezesc. Altfel, din fericire, nu am fost niciodată fanul cărnii pui, al mezelurilor (cu excepția salamului de Sibiu, care reprezintă și el, în continuare, un deliciu ocazional) sau al crenvurștilor, adică al (...)

Am ajuns prima oară la Webstock în 2009, pe 18 septembrie, chiar de ziua mea, la invitația lui Manafu, iar highlight-ul zilei țin minte că a fost o poză cu Bobby Voicu. Eram cu Andra, reprezentam cu mândrie apPRentice.ro și ea era fan înfocat, în timp ce pentru mine fotografia era și un motiv de amuzament, căci venise la fix în perioada în care era la modă întrebarea „tu nu știi cine-i Bobby Voicu???”.

Nu știu la voi cum era, dar la noi, în școala generală, dacă beai din aceeași sticlă cu o altă persoană, se spunea că e ca și cum v-ați fi sărutat. Chestiune prezentată la vremea respectivă, desigur, ca fiind ceva extraordinar de scârbos, dar de care, în același timp, se putea profita pentru a face subtile declarații de amor. La vârsta la care împărțirea unei sticle de suc nu mai este asociată cu sărutul, dar poate fi folosită în continuare pentru a face declarații de amor (și mai greu de sesizat ca în copilărie), eu vă propun o altfel de asociere: Ce-ar fi dacă v-aș spune că dacă sticlele din care ați (...)