Primul pas în rezolvarea unei probleme este recunoașterea faptului că există o problemă. Recunoașterea în primul rând față de sine, ceea ce este mult mai complicat decât pare, iar apoi, dacă este cazul, și recunoașterea față de ceilalți. Recunoașterea față de ceilalți este de foarte multe ori utilă nu numai pentru tine, întrucât te poate elibera de povara prefacerii că nu o ai, cât și pentru ceilalți, căci îi poți ajuta și pe ei să conștientizeze faptul că au aceeași problema (sau alta) și le poți da curaj să recunoască, la rândul lor, că o au și ei. Căci de multe ori știm că nu știm, dar de la fel de (...)

La invitația Asociației „Little People Romania”, azi am fost în vizită la copiii internați la Institutul Clinic Fundeni și am făcut, împreună, origami. Asociația este alături de copiii bolnavi de cancer internați în 6 centre de oncopediatrie din București, Cluj – Napoca, Iași și Timișoara, asigurând atât de importantul (incredibil de importantul…) sprijin psiho-social pentru peste 80% dintre copiii și adolescenții aflați sub tratament la ora actuală în România. Am cunoscut copii incredibil de inteligenți și am făcut, zic eu, un schimb corect nu doar de informații și cunoștințe, ci și de (...)

Știrea zilei, acum vreo două luni, era că s-a scumpit șpaga la carnet. Nu că ar fi dat la televizor așa ceva, nici că s-ar fi discutat despre asta la toate colțurile, dar a fost primul lucru pe care mi l-a spus L. când a venit la mine să-mi povestească ce a făcut la examen. Naivă, cum mă știți, habar n-aveam că există o sumă anume, un soi de preț neafișat, pe care trebuie să o achiți dacă vrei să-ți iei carnetul. Cu atât mai mult, desigur, dacă ai pretenția să îl iei din prima. Desigur, știam că se dau șpăgi, că doar așa a fost mereu, dar eu credeam că e pe sistemul „după posibilități”, nu o sumă (...)

Am coborât la Iancului și am luat-o agale pe Măgura Vulturului până pe Vatra Luminoasă, unde am așteptat 104, să mă duc pe la ai mei. A venit repede, am urcat pe la ușa din față și o fată ce stătea pe scaun m-a luat imediat de mână și mi-a zâmbit. Am remarcat că are sindromul Down, dar am încercat să nu las să se vadă pe chipul meu nicio urmă de compasiune care ar putea să o facă să se simtă incomod. I-am zâmbit pur și simplu înapoi, din tot sufletul, cu multă emoție, iar la stația următoare m-a luat în brațe. Pur și simplu, fără să zică nimic. I-am aranjat părul după ureche și m-a îmbrățișat din nou (...)