Am coborât la Iancului și am luat-o agale pe Măgura Vulturului până pe Vatra Luminoasă, unde am așteptat 104, să mă duc pe la ai mei. A venit repede, am urcat pe la ușa din față și o fată ce stătea pe scaun m-a luat imediat de mână și mi-a zâmbit. Am remarcat că are sindromul Down, dar am încercat să nu las să se vadă pe chipul meu nicio urmă de compasiune care ar putea să o facă să se simtă incomod. I-am zâmbit pur și simplu înapoi, din tot sufletul, cu multă emoție, iar la stația următoare m-a luat în brațe. Pur și simplu, fără să zică nimic. I-am aranjat părul după ureche și m-a îmbrățișat din nou. În cel mai sincer mod posibil, așa cum puțini oameni mai știu să o facă, și fără niciun motiv suplimentar în afară de dorința de a oferi și de a primi afecțiune. Iar într-o societate chipurile modernă, bazată pe un sistem competitiv, în care oamenii sunt învățați să dea din coate, în loc să întindă o mână, cred că puține sunt darurile mai frumoase ca o îmbrățișare sinceră. La coborâre m-a luat iar de mână, s-a uitat în ochii mei și mi-a zis „pa!”. I-am făcut cu mâna și după ce am coborât, și ea și-a lipit palma de geam și mi-a zâmbit. Nu știu ce vârstă avea, deși cred că în jur de 20, nu știu cum o cheamă, nu știu unde stă, dar știu că m-a emoționat extraordinar de mult, că mi-a readus aminte că peste bucurii sincere poți să dai în orice moment și că îmbrățișările ei au fost un adevărat balsam pentru suflet. Iar pentru asta vreau să-i mulțumesc.
Am ajuns apoi la ai mei, unde m-am bucurat sincer, ca de fiecare dată, să-i văd bine, sănătoși, să îi îmbrățișez și să stau cu ei în aceeași cameră, chit că tata se uită la meciul Stelei, mama face Rebus, Doli se înghesuie în spatele ei, pe canapea, și eu butonez telefonul. Important e că suntem acolo, toți, și ne bucurăm, tacit sau nu, unul de celălalt.
La plecare m-am urcat pe bicicleta pliabilă și băiatul unei vecine (are în jur de 6 ani) m-a întrebat cu câți km/h merge. I-am zis că 70, dar m-a făcut: a lui mergea cu 90… M-a provocat la o întrecere și am pedalat ușor până la prima străduță care întrerupea trotuarul. A câștigat, bineînțeles, că doar bicicleta lui prinde viteză mai mare. „Ne vedem mâine la 3 în fața blocului?” Ce să-i mai zic, l-am felicitat pentru victorie și am plecat zâmbind. Poate în weekend…
E seară, sunt acasă și în mine se poartă o luptă între bucuria de a fi și neputința de a face mai mult pentru ceilalți.
***
Aștept noaptea. Ea vine încet, cu „liniștea ei științifică“, peste lucruri. Șterge culorile, reduce formele, păstrează doar raporturile mari, adevărurile de contur ale realității.
Noapte atoatesimplificatoare!… Acum pot să înțeleg. Acum văd, pentru că e întuneric. Urmăresc contururi, sfîrșesc conturul formelor abia schițate, operez în spațiul omogen și aproape negru, rotunjesc solidele prea ascuțite; știu, încep să știu, vag, șters, estompat, atîta cît îmi trebuie. Simțurile se liberează de obsesii, nici o culoare nu mai e insistentă, nici un țipăt prea asurzitor. Spiritul e liber și dialectica lui poate începe.
– Constantin Noica
sursă foto: http://palasha1808.blogspot.ro/2012/05/i-believe-life-is-in-details.html
Ce frumos… ce familiar… :)