Vă povesteam cât de impresionată am fost de experiența trăită la Festivalul de Film Victoria, datorată în mare parte companiei pe care am avut-o pe parcursul celor patru zile. Cei patru băieți, cu o energie inepuizabilă, în care copilăria se împletea frumos cu intrarea în adolescență, cei patru băieți între care subiectele de discuție erau inepuizabile, cei patru băieți care se bucurau, în primul rând, unul de compania celuilalt. Eram pe tren, în drum spre București, și mă gândeam cu tristețe la copilăria celor de la oraș, cu precădere, de fapt, a celor din Capitală. La excursiile în care în autocar (...)
Tabăra din ȚLA: Să facem cunoștință.
Știți deja sau o s-aflați acum, săptămâna aceasta mi-am mutat reședința în Țara lui Andrei. Mai exact, în tabăra din Țara lui Andrei, situată și anul acesta în Bran. Articolul pe care îl citești îl scriu din camera din Hanul Curtea Veche, amănunt nesemnificativ în mod normal, dar care se cerea de data aceasta menționat, căci vorbim de o minunăție de clădire cu parchet din lemn masiv și dulăpioare cu inimi decupate. *** Acest articol este, așadar, unul informativ. Cât să cunoaștem contextul, peisajul și personajele ce vor popula povestea în zilele ce urmează. Pe scurt, Tabăra din Țara lui Andrei (pe și (...)
Școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală – Ziua 4, partea 1: Impresiile. Urăsc claxoanele.
Era cât pe ce să nu mai ajung. Ratasem însă și cursul de miercuri, așa că pâna la urmă am tras de mine și am intrat în sală, în ciuda aspectului complet răvășit, plânsă și agitată cum eram. Fusesem agitată toată ziua. Un episod accentuat de anxietate, care nu știu dacă se datorase vremei de afară, cafelei băute pe stomacul gol sau minții mele masochiste. Capac mi-a pus un șofer de „jeepan”, pe undeva pe strada Negustori, intersecție cu Mântuleasa. Trotuarul plin ochi de mașini parcate la câțiva centimetri distanță de clădiri, pietonul nevoit să circule direct pe strada cu sens unic, lipit și el de (...)
Școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală – Ziua 2: Interviu de poveste
Impresiile Ieri m-a prins ploaia. Ploaia asta de vară pe care o iubesc sincer și care mă bucură de fiecare dată când mă ia prin surprindere. Ploaia asta de vară mai răcoritoare ca orice răcoritoare. Ploaia asta de vară fără zahăr sau aspartam. Am admirat-o de pe scările unei cladiri de birouri, un „Business Center”, undeva pe Vasile Lascăr. Pe ea și pe paznicul care conducea angajatele până la taxi-ul parcat în fața scărilor, protejându-le atent cu umbrela personală. Mă gândeam ce scenă de poveste ar fi fost dacă și-ar fi dat sacoul jos și l-ar fi pus peste băltoaca ce despărțea trotuarul de ușa (...)
Școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală – Ziua 1
Așa cum știți sau nu știți, ieri am început școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală, un atelier susținut în cadrul Fundației Calea Victoriei de către colega, prietena și jurnalista Ana Maria Ciobanu. E o școală scurtă, ține doar 5 zile, de ieri și până vineri, dar e o vorbă bună, pe care am tot auzit-o de-alungul vieții, în directă legătură cu înălțimea mea, și care se potrivește și în cazul de față, cum că esențele tari se țin în sticluțe mici. Prime impresii Am întârziat 5 minute și atelierul deja începuse, scaunele fiind ocupate în proporție de aproximativ 90%. Doar două persoane (...)
Zilele Porților Deschise la Serviciul de Ambulanță București- Ilfov
Săptămâna aceasta, adică de azi până duminică, Serviciul de Ambulanță București – Ilfov și Societatea de Salvare București organizează Zilele Porților Deschise. Este vorba de porțile sediului central, situat pe strada Mihai Eminescu, nr. 226. Din păcate, programul de vizitare se încheie la ora 19:00, dar, din fericire, așa cum vă spuneam, sediul central va fi deschis și în weekend pentru oricine dorește să vină. Programul complet: 09:00 – 13:00 și 15:00 – 19:00. Vizitatorii vor putea vizita sediul și vor primi informații despre istoria Serviciului de Ambulanță si despre tehnicile de (...)
Trei fire împletite în Victoria. De ce o să mă-ntorc și la anul.
Au trecut două săptămâni de când m-am întors din Victoria. Am vrut să mai treacă timpul și să se mai așeze emoțiile înainte să scriu niște impresii „post”. Așa se spune că e bine. Ca să rămână scris esențialul, ce a fost mai bun și mai frumos în ochii mei. Dar adevărul e că nu a trecut o zi fără să mă gândesc, măcar preț de câteva secunde, la Victoria. Pentru că de două săptămâni și trei zile port la mâna stângă o brățară confecționată acolo, în inima Victoriei, lângă Casa de Cultură, din trei fire de piele împletite-armonios. Unul roz, unul verde și-unul roșu. — Am ajuns în Victoria joi pe la (...)
Swimathon, episodul 2: Ce înseamnă 10 lei.
Pe 12 iulie înot pentru proiectul „Ajungem Mari”, în cadrul evenimentului Swimathon. Nu sunt înotătoare de performanță, dar ieri, după primul antrenament, m-am bătut singură pe spate pentru performanța personală de a termina un bazin olimpic. Nu pare cine știe ce, dar când încerci să îl faci într-un timp cât mai scurt, ca să lași mai multe minute și pentru colegii de echipă, devine un proces destul de solicitant. Iar obiectivul meu este ca până pe 12 iulie să reușesc să termin acest bazin fără să simt că, la capătul lui, îmi dau duhul. Apoi să vină colegul Cătălin, să bage 4 bazine rapid, să mai bage (...)
Captivi în Șercaia.
Cele 10 minute până la Ucea trecuseră repede, în ciuda aglomerației din microbuz. În stația de la Victoria erau în jur de 20 de persoane și toți voiau să prindă trenul de la 16:00. Implicit, toți voiau să prindă un loc în microbuzul de la 15:30. A ajuns la 15:35 și toate scaunele erau ocupate. Se urcaseră la piață, în stația de a cărei existență noi abia aflasem. „Să nu mă lași aici!”, strigă Ana după mine, de undeva din spate, căci eu eram lângă ușă. Doi seniori victorieni se urcă primii și microbuzul pare că e deja plin. Doi băieți mă roagă să le fac loc să-și pună bagajele în spate, că ei o să stea (...)
Victoria emoției, emoția Victoriei.
Am simțit că înțeleg pentru prima oară arta în luna august a anului trecut. Eram la expoziția ‘s sight, semnată Ana Maria Gheorghe, priveam chipuri feminine în ipostaze diferite, admiram culori, nuanțe și idei, dar eram în primul rând fascinată de priviri. Cum putea un obiect neînsuflețit să transmită atât de multă emoție? Cum reușise Ana Maria să picteze ceva intangibil? Cum reușise să picteze emoția din priviri? Poate, de fapt, despre asta este vorba, mi-am spus atunci. Poate de fapt în asta stă talentul. Poate de fapt în asta stă sensibilitatea unui artist. Să reușească să transmită emoție. Să (...)