o brătilă pe .ro

Trei fire împletite în Victoria. De ce o să mă-ntorc și la anul.

Au trecut două săptămâni de când m-am întors din Victoria. Am vrut să mai treacă timpul și să se mai așeze emoțiile înainte să scriu niște impresii „post”. Așa se spune că e bine. Ca să rămână scris esențialul, ce a fost mai bun și mai frumos în ochii mei. Dar adevărul e că nu a trecut o zi fără să mă gândesc, măcar preț de câteva secunde, la Victoria. Pentru că de două săptămâni și trei zile port la mâna stângă o brățară confecționată acolo, în inima Victoriei, lângă Casa de Cultură, din trei fire de piele împletite-armonios. Unul roz, unul verde și-unul roșu.

bratara din piele impletita Victoria

Am ajuns în Victoria joi pe la prânz, după o scurtă oprire prin Brașov. Avusesem noroc să prindem prin „carpooling(varianta modernă a lui <<ia-mă, nene>>) două locuri în mașina Adelei, în dreapta ei stătea Andra, iar din Brașov urma să o luăm pe Ioana, care venise până acolo cu autocarul din Piatra. Ioana e tipa care joacă rolul profesoarei în „Imnul”, unul dintre spoturile de promovare a festivalului. Ioana Chițu, acum blondă, o fată tare simpatică, pe care mi-a fost dat să o mai văd și în zilele următoare în „Closer To The Moon” și un scurt metraj căruia tocmai i s-a făcut și-o pagină de Facebook: „Str. Drapelului nr.0”. În Brașov am stat doar un sfert de oră, cât s-apuc să beau o cafea de tonomat, să mănânc un Snickers și să o bucur pe doamna de la magazin cu râsul meu colorat. A zis că ce bine că încă mai există oamenii care râd.

Am ajuns în Victoria pe la prânz, am fotografiat holul hotelului, ne-am ales patul și am ieșit să ne bucurăm de soare și de covorul roșu de pe scările Casei de Cultură. În deschiderea Festivalului, un duet excepțional „When Violin meets Guitar”, format din Cristi Horia – vioară și Emilian Florentin Gheorghe – chitară.

Ce a urmat au fost lacrimi de emoție, urmărind un montaj cu prima ediție a Festivalului, cea de anul trecut. Plângeam și mă gândeam cât de multă nevoie avem de așa ceva. Nu doar cei din Victoria, nu doar românii, ci oamenii în general. Cât de multă nevoie au oamenii de evenimente care să-i aducă împreună, care să le aducă emoție și bucurie de viață. Uităm, fără să ne dăm seama că, de fapt, despre asta este vorba. Mergem pe un drum greșit și nu realizăm că avem nevoie de strângeri de mână, de îmbrățisări, de sărutări și de schimburi de zâmbete, nu de aplicații mobile care să „ajute” și mai mult la diminuarea interacțiunii cu alți oameni. Suntem pe locul doi în lume când vine vorba de viteza de internet, dar suntem pe ultimul loc în Europa când vine vorba de coeziune socială. Coeziunea socială, acel element vital în dezvoltarea armonioasă a oricărei comunități.

În următoarele trei zile m-am bucurat să văd că spiritul festivalului a rămas același din imaginile pe care le văzusem în deschidere și m-am bucurat să îl trăiesc din plin, chiar atunci, chiar acolo, alături de localnici și cei veniți din alte orașe ale țării, spre a da Victoriei și mai multă viață și spre bucuria copiilor, care mărturiseau că abia așteptau ediția de anul acesta. „Cel mai frumos e când e Festivalul.”

Vorbim de un oraș ce și-a primit numele în 1954 și care, în ciuda orbitării în jurul combinatului chimic (majoritatea localnicilor fiind muncitori, ingineri, tehnicieni, salariați ai combinatului) nutrea o pasiune pentru teatru și film, mândria localnicilor fiind sala de cinematograf din lemn a orașului, o locație mereu aglomerată. Până anul trecut, însă, ultimul film proiectat în Victoria fusese Titanic, acum mai bine de 16 ani.

semn-orasul-victoria sursa: http://prinbrasov.com/

În Victoria m-am reîndrăgostit de filmul românesc în toate formele sale. Festivalul e astfel gândit încât să fie proiecții pe toată perioada celor 4 zile, cu calupuri intercalate de documentare și scurt – metraje la Casa de Cultură, încheiate seara, pe stadion cu proiecția în aer liber a unui scurt – metraj și a unui lung – metraj invitat. Există niște scurte pauze de masă, dar nu sunt suficiente pentru a te putea bucura de ce înseamnă Victoria în toată complexitatea sa, de la puncte turistice, cum e ștrandul cu bazin olimpic, la peisaje și, nu în ultimul rând, la localnici. Eu am ales să văd documentarele și proiecțiile în aer liber, și am „sacrificat” seria de scurt – metraje.

Recomandări personale: City Tour (un documentar realizat de Andrei Teodorescu și filmat de Tudor Platon, ce explorează relația dintre Asociația Română Anti-SIDA și oamenii cărora le sunt dedicate proiectele asociației) și Câinele Japonez (un lung-metraj regizat de Tudor Jurgiu, cu Victor Rebengiuc jucând un rol, cum altfel, excepțional).

Alegerea publicului: Mâine, Bach (un scurt-metraj regizat de Mihnea Andrei Ciorică, preferatul publicului și în cadrul ediției de anul acesta a Festivalului „Next”)

Și-apoi avem oamenii. În cazul meu, 4 băieți de 12 – 13 ani, care, norocul nostru, au auzit-o pe Ana întrebând de un magazin și au sărit de te miri unde: „V-arătăm noi!”. Două ore mai târziu făceam prima noastră ședință foto, la fântâna din fața Casei de Cultură. Era păcat să nu profităm de ea, căci, ne-au spus băieții, e deschisă doar de două ori pe an: de zilele orașului și când e festivalul.

Răzvan, Darius, Andrei mic și Andrei mare.

Bucuria cred că se vede clar pe chipul fiecăruia, iar zilele următoare am fost nedespărțiți. La 10 dimineața aveam întâlnire în fața hotelului și la 10 fără 5 băieții erau mereu acolo. Am văzut împreună documentare, am făcut împreună brățări de piele, am mâncat împreună gulaș la ceaun, ne-am plimbat împreună prin tot orașul, de la combinat la gara veche. Am râs, am glumit, ne-am îmbrățișat și ne-am promis că ne revedem la anul.

Copii cu o energie fantastică, la granița dintre copilărie și adolescență, pe care nu știu cum îi voi găsi la anul, dar de care îmi este deja un dor nebun. Copii care îți aduc aminte de lucrurile importante în viață: să oferi, să râzi, să te bucuri cu ceilalți, să iubești.

Nu a trecut o zi fără un cadou din partea lor, cadouri lucrate cu grijă în cadrul atelierelor de reciclare creativă. Ne surprindeau mereu și se citea o bucurie imensă pe chipurile lor când ne exprimam entuziasmul. Nu și-au dorit, în niciun moment, nimic în schimb. „Nouă nu ne trebuie nimic.” S-au bucurat doar de noi, așa cum ne-am bucurat și noi de ei. Și vacanța anului 2014 va avea amintirile ei speciale.

Felicitari din Victoria

Ne-am întors din Victoria duminică seara. Trebuia să ajungem pe la 8 în București, dar trenul a avut o întârziere de 3 ore, prilej să scriu un articol despre cele 8 ore petrecute pe drum: Captivi în Șercaia, un exercițiu de jurnalism narativ.

În Victoria trebuia să fie un festival de film ce poartă numele orașului. În realitate, în Victoria a fost mult mai mult de’atât. La anul, ar fi păcat să nu fiți și voi acolo. Eu promit să vă aduc aminte. Și să nu dau jos brățara împletită de la mână. Brățara din trei fire. Unul roz, unul verde și-unul roșu.

1 CommentLeave a comment

  • Pentru mine a fost extrem de important că ai fost acolo. Am pus în proiectul acesta un gram din idealismul și speranțele pe care le aveam la 16 ani. Iar tu știi mai bine ca oricine în câte fire se țeseau… :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.