o brătilă pe .ro

Școala de vară de jurnalism narativ și scriitură personală – Ziua 2: Interviu de poveste

Impresiile

Ieri m-a prins ploaia. Ploaia asta de vară pe care o iubesc sincer și care mă bucură de fiecare dată când mă ia prin surprindere. Ploaia asta de vară mai răcoritoare ca orice răcoritoare. Ploaia asta de vară fără zahăr sau aspartam.

Am admirat-o de pe scările unei cladiri de birouri, un „Business Center”, undeva pe Vasile Lascăr. Pe ea și pe paznicul care conducea angajatele până la taxi-ul parcat în fața scărilor, protejându-le atent cu umbrela personală. Mă gândeam ce scenă de poveste ar fi fost dacă și-ar fi dat sacoul jos și l-ar fi pus peste băltoaca ce despărțea trotuarul de ușa mașinii. Oricum, era foarte cald, nu știu ce purta sacou…

Am admirat-o preț de 10 minute, fix câte am și întârziat la curs. Era a doua zi și eu întârziam iar.

În sală, lumea era relaxată. M-am supărat puțin că n-am mai găsit liber locul de la geam. Îl ocupase fata cu voce de reporter și știu sigur că mă auzise cu o zi înainte, când i-am mulțumim Georgianei că mi-a ținut lângă ea așa un loc bun. Azi, însă, Georgiana încă nu ajunsese. M-am așezat lângă Cristina și am rămas preț de câteva secunde cu privirea îndreptată spre Cecilia. Cecilia, cu părul ei lung și des, cu ochii ei albaștri, cu fusta ei verde, cu tălpile ei goale. Și pe ea o prinsese ploaia.

***

Invățămintele

Structura unui text e formată dintr-o înlănțuire de scene -> orice scenă e o mini poveste -> așa că are nevoie să fie închisă -> ex: o ușă care se închide, o persoană care pleacă / adoarme / tace.

Linii directoare pentru un interviu de poveste (exemplele din paranteză țin de tema pe care am avut-o noi în cadrul cursului):

– informații de bază (ce e, din ce e, etc.)

– descrieri (ale obiectului, ale posesorului, ale locului, etc.)

– scene (fă din sursă un povestitor – „povestește-mi momentul când l-ai primit”, etc.)

– emoție (de ce e important pentru tine?)

În cadrul unui interviu, ajută foarte mult să vorbești și despre tine, astfel încât să creezi o conexiune cu interlocutorul, să ți-l apropii. În acest sens, se recomandă inclusiv o primă întâlnire în care să vă cunoașteți, să povestiți, să îi explici ce se ve întâmpla, cum se va desfășura, despre ce veți vorbi.

Tema zilei a fost un interviu de 15 minute cu un coleg / o colegă de la curs, cu privire la un obiect cu semnificație aparte pentru el / ea.

A fost o experiență aparate, în cadrul căreia m-am confruntat cu două obstacole:

nu am avut reportofon, astfel încât a fost necesar să iau notițe în timp ce interlocutorul meu povestea; m-a incomodat foarte mult faptul că nu puteam să îl privesc cât vorbea și simțeam de multe ori cî se oprește din vorbit, ca să apuc să termin eu de scris; ceea ce, bineînțeles, te cam scoate din „starea de flux” și e păcat; cu toate acestea, nu toate persoanele acceptă prezența unui reportofon în cadrul unui interviu, astfel încât a fost un exercițiu foarte util;

am simțit lipsa acelei prime întâlniri de cunoaștere reciprocă; abia să faci cunoștință cu un om și să-l iei deja la întrebări, presat și de faptul că ai doar 15 minute la dispoziție, nu e cea mai confortabilă poziție; mai ales dacă ești genul de om obișnuit să-și facă temele de acasă; ar fi fost atât de multe întrebări pe care le-aș mai fi pus dar care, sub presiunea momentului, nu mi-au venit deloc în minte…; din nou, însă, am apreciat ieșirea din zona de confort, oricât de neplăcută a fost.

***

Povestea

Am intervievat-o pe Adina. Adina care uitase că trebuie să aducă ceva cu semnificație, așa că a scotocit să vadă ce are mai potrivit prin geantă. Am aflat detaliul acesta abia în timpul interviului. Înainte cu câteva minute, o văzusem cum îi arată soțului, plină de entuziasm, un obiect mic, cu margini rotunde. Atâta fericire, m-am gândit, nu poate fi provocată decât de ceva cu semnificație. Și-apoi nici nu a mai contat că obiectul nu fusese adus cu intenție.

 Parafa

Ce ai acolo?

E parafa mea de medic.

Parafa nu are nume, dar are buzunarul ei și e primul lucru pe care Adina îl mută dintr-o geantă în alta. Din când în când îi mai pune tuș. E acolo și în weekend și, câteodată, și în vacanță. De ce să nu vadă și parafa frumusețile țării și ale lumii? La urma urmei, îi e prieten de nădejde Adinei de mai bine de 5 ani de zile.

Când s-a pus însă problema plecării la facultate, Artele nu au fost o opțiune. Mama îi zicea să dea la ASE, dar Adina știa că îi plac biologia și chimia. Așa că s-a gândit ce poate să scoată din asta și a ales Medicina. Fizica, n-avea ce să facă, era și ea materie obligatorie. Când era mică, însă, cu mult înainte de biologie și chimie, Adina își dorea să devină pictoriță. Străbunica ei provenea din familia Negulici și își avea poza în Dicționarul enciclopedic român, pe care copilul de atunci îl răsfoia cu mândrie.

A muncit mult ca să ajungă să aibă o parafă. Nu știa atunci la ce se înhamă. Când ești mic, spune ea, timpul nu trece atât de repede. Dar era fericită că a găsit ceva ce îi place. Iar acum, Adina e un om norocos. E medic radiolog și își iubește meseria.

Cred că s-a format o legătură între mine și parafă…

***

[text scris în cadrul Școlii de Vară de Jurnalism Narativ și Scriitură Personală, susținut în cadrul Fundației Calea Victoriei]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.