o brătilă pe .ro

Captivi în Șercaia.

Cele 10 minute până la Ucea trecuseră repede, în ciuda aglomerației din microbuz. În stația de la Victoria erau în jur de 20 de persoane și toți voiau să prindă trenul de la 16:00. Implicit, toți voiau să prindă un loc în microbuzul de la 15:30. A ajuns la 15:35 și toate scaunele erau ocupate. Se urcaseră la piață, în stația de a cărei existență noi abia aflasem. „Să nu mă lași aici!”, strigă Ana după mine, de undeva din spate, căci eu eram lângă ușă. Doi seniori victorieni se urcă primii și microbuzul pare că e deja plin. Doi băieți mă roagă să le fac loc să-și pună bagajele în spate, că ei o să stea în față, lângă șofer. Păi și noi? Noi unde mai intrăm? Îi rog pe seniori să avanseze, căci mai e loc pe culoar. Dintr-o dată nu mai sunt în Victoria, sunt în București, într-un autobuz la oră de vârf. „N-avem unde, e un câine”. Mă bufnește râsul în cel mai sincer mod posibil. La urma urmei și câinele trebuia să prindă trenul. Și după cum am aflat mai târziu, chiar avea bilet. „Bilet caine”, așa scria pe el.

Am reușit în cele din urmă să ne înghesuim. Ideal, fără mustrări de conștiință, căci șoferul a mai chemat, de urgență, o mașină, cu promisiunea că va ajunge în Ucea până în ora de plecare a trenului.

La ora 15:55 a ajuns în Ucea și cel de-al doilea microbuz. La 16:07 trenul încă nu ajunsese în gară, înregistrând deja o întârziere de 5 minute. Dar cine să se supere? Numai bine c-am mai apucat să respirăm încă niște metri cubi de aer curat, de munte. În ton cu festivalul de la care tocmai ne întorceam, Ana mă întreabă dacă am văzut „Captivi de Crăciun”, un film românesc, în regia Iuliei Rugină, în care patru oameni așteaptă un tren ce nu mai vine, într-o stație dintr-un mic oraș de munte, în ajunul Crăciunului. Îi spun că nu, îmi spune că trebuie să-mi facă o listă.

Am urcat în cele din urmă în vagonul numărul 3, ne-am îndreptat spre „compartimentul cu 50” și ne-am așezat pe scaunele de la geam, deși doar unul era al nostru. Proprietarul de drept, o tânără studentă la ASE, pe care am aflat ulterior că o cheamă Bianca, s-a urcat în Făgăraș, dar mi-a spus că nu e nevoie să mă mut. Pâinea lui Dumnezeu. Câți oameni și-ar mai ceda locul de la geam? 

Pe la 16:30 trenul se oprește și începe să dea cu spatele. „Poate schimbă locomotiva, nu ai prins niciodată așa?”, mă întreabă Ana, încercând parcă să se convingă mai mult pe ea însăși de plauzibilitatea variantei. Vocea Biancăi spulberă, însă, orice speranță: „Merg de doi ani pe ruta asta și niciodată nu a dat cu spatele”. Tăcere și apoi bufnesc iar în râs. Mi-e clar, o să fie o zi lungă.

Se aud zvonuri cum că ne întoarcem în Ucea, domnul de lângă îmi spune să nu mai ascultăm la telefonul fără fir. Da, așa e, până la urmă… stai așa, de ce ne-am întoarce tocmai în Ucea? Nu e nici cea mai apropiata gară, nici cel mai apropiat oraș. Nici măcar nu e oraș! „Fiecare se întoarce de unde s-a urcat”. Da, corect, băieții se urcaseră și ei la Ucea și, între timp, fata cu cățelul cu bilet sună și ea acasă: “Alo, uite ne întoarcem in Ucea“.

Ne-am oprit însă în gara din Șercaia, după mai mult de jumătate de oră de mers înapoi și la ora 17:10 a sosit și prima comunicare oficială: din pricina unor defecțiuni tehnice, trenul va staționa o oră.  Am râs iar. Pe de-o-parte, pentru câteva secunde eram iar în București, de data aceasta în metrou. Mă gândeam la momentele acelea în care se anunță o staționare de două minute și toți pasagerii își exprimă dezamăgirea. Și-apoi, pentru că mi-am dat seama că există difuzoare și că, totuși, a trebuit să treacă aproape o oră până să aflăm ce se întâmplă cu trenul în care ne aflam. De ce?

În afară de Ana, care părea iar că duce o luptă interioară spre a-și păstra optimismul și încrederea în Căile Ferate Române, nimeni nu credea că o să stăm doar o oră. Și asta spune multe. În primul rând despre încrederea pe care o avem în promisiuni venite din partea unor instituții ale statului și, în al doilea rând, despre instituțiile statutului în sine. Pentru că, într-adevăr, după două ore eram în continuare acolo, pe șina de tren, uitându-ne cu jind înspre direcția din care trebuia să apară o locomotivă nouă.

gara Sercaia lung

Cu o oră și ceva în urmă, câțiva norocoși se mutaseră într-un personal care mergea până la Brașov. Pentru noi nu reprezenta nicio salvare, căci următoarea legătură era abia la 20:45 (ora la care noi am fi trebuit, în mod normal, să ajungem în București) și ajungea în București la 23:09. Eu încă speram că problema se va rezolva mai repede și voi ajunge în timp util să prind o rezervare la film. Sau măcar ultimul metrou. Suntem toate trei cu laptop-urile în brațe. Bianca se uită la sezonul 22 din „Survivor”, eu țin oamenii la curent cu situația noastră, pe Facebook, iar Ana ascultă un concert Iris.  În compartiment, însă, soarele începe deja să-ți facă șederea imposibilă. Și noi eram oricum norocoși, căci pe hol geamurile se puteau deschide. Cei din vagonul de lângă, „vagonul saună” cum l-am denumit ulterior, nu se bucurau de aceleași condiții.

Am ieșit afară, la umbra trenului. Un domn se gândea cu voce tare dacă o să mai prindă ultima legătură spre Galați, căci altfel nu știa unde o să rămână peste noapte. „Poate vă dau cameră la hotel, cum fac la aeroport, așa ar trebui”, se aude alt domn din dreapta. Între timp aflăm că sunt și oameni care trebuie să prindă un avion. Are loc o dezbatere pe tema „cine ar trebuie să le dea banii de avion înapoi”, încheiată cu o serie de ridicări din umeri. Bianca se tot miră că de doi ani de zile, de când tot circulă pe ruta asta, fix azi și-a făcut un sandwich. O fată scoate capul pe ușă și ne întreabă, zâmbitoare, ce s-a întîmplat, că ea taman s-a trezit din somn. „E frumos afară, e aer curat, iarbă verde!”, exclamă, încercând să mai ridice moralul unor pasageri bosumflați. Dar adevărul e că nimeni nu s-a enervat prea tare, nimeni n-a făcut scandal. S-a făcut doar haz de necaz.

La 19 și 12 trenul se urnește din loc și mai că ne vine să aplaudăm. De o oră nu ni se mai comunicase nimic, aflasem tot de la alți pasageri cum că problema fusese o defecțiune la locomotivă și că așteptarea fusese pricinuită de faptul că noua locomotivă venea din Brașov și a trebuit să aștepte după alte trenuri ca să aibă loc pe șine. Tinerii din compartimentul de lângă sună acasă: “A pornit acum, da. Sper sa nu mai oprească și la Brasov!”. Râd iar. Măcar atât, dacă tot am rămas fără baterie la laptop.

În următoarea gară în care am oprit era anunțată o întârziere de două ore și 40 de minute. În gara Brașov, unde în mod normal trenul staționează în jur de un sfert de oră, vreo 20 de persoane s-au înghesuit la magazinul de pe peron. După nici 5 minute, suntem rugați să urcăm în tren, ca să recuperăm întârzierea. Dar noi voiam apă. Apă, covrigei și ciocolată. În față, însă, o doamnă în vârstă nu e hotărâtă. „Ăștia de aici sunt biscuiți?”. Se aud iar niște clopoței. Rămânem pe poziții, doar n-o să plece fără noi, ar fi culmea. Urcăm pe ultima sută de metri și ne relaxăm. De aici nu mai are ce să se întâmple. Curent tot nu e, dar măcar merge aerul condiționat. Câțiva kilometri mai târziu, oprim iar pentru câteva minute, în mijlocul unui câmp. Fata cu câinele doarme pe trei scaune, Ana reușește să publice un ultim status pe Facebook:

Din trenul cu 2 ore 40 întârziere. Stăm din nou într-un câmp. Un copil de vreo 12 ani fluieră a pagubă cățărat pe geamul deschis. Țipă în noapte: “sa-mi baaag”. Un domn îi spune ofuscat “Puștiule, mai încet că noi citim!”. Mama puștiului: “Puteați să-i spuneți mai frumos, să-i distrageți atenția, nu așa”. Domnul: “Îmi pare rău, dar îmi amintește de un Domn Goe postmodern”

La 23:10 ajungem în București, cu o întârziere de două ore și jumătate. Îmi aduc aminte cum era când mă întorceam din tabără și mă aștepta tata în gară. Îmi doresc să îl văd acolo, pe peron, dar realizez că e la peste 100 de kilometri distanță. Și că eu m-am făcut mare.

Cele 10 minute până la Ucea trecuseră repede.

sursă featured image

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.