Era cât pe ce să nu mai ajung. Ratasem însă și cursul de miercuri, așa că pâna la urmă am tras de mine și am intrat în sală, în ciuda aspectului complet răvășit, plânsă și agitată cum eram. Fusesem agitată toată ziua. Un episod accentuat de anxietate, care nu știu dacă se datorase vremei de afară, cafelei băute pe stomacul gol sau minții mele masochiste.
Capac mi-a pus un șofer de „jeepan”, pe undeva pe strada Negustori, intersecție cu Mântuleasa. Trotuarul plin ochi de mașini parcate la câțiva centimetri distanță de clădiri, pietonul nevoit să circule direct pe strada cu sens unic, lipit și el de mașinile anterior menționate. Cu bun simț, cât să aibă loc o mașină să treacă. Idealul, însă, nu s-a produs. Bunul simț nu fusese inclus și în pachetul cu aer condiționat și climă bizonică al „jeepanului”. Șoferul, un tănar pe la 30 de ani, a simțit nevoia să claxoneze fix când trecea pe lângă mine, să fie sigur că aud.
Eu sunt omul ăla, știți voi, care n-a vrut niciodată să plece din țară și care când aude pe cineva că spune ceva de rău de țara sau orașul în care trăiește, încearcă să-i explice interlocutorului că și celelalte țări au bubele lor și că de multe ori e mai degrabă o chestiune de imagine. Când vine vorba de claxoane, însă, și de energia negativă ce se regăsește în general în traficul din București, nu am ce să mai zic. Mi-e atât, dar atât de ciudă, când mă întorc din alte orașe din Europa în vacarmul de nedescris de aici, încât acum îmi vine să plec numai din cauza asta. Pentru că aparent un motiv nesemnificativ pe lângă alte probleme pe care le are țara asta, pentru mine e cel mai bun motiv.
Urăsc claxoanele. Urăsc claxoanele pentru că ne agită, pentru că ne înrăiesc, pentru că le folosim ca pe niște arme.
Am încercat să îi explic șoferului că nu aveam pe unde să merg prin altă parte, dar tot ce a putut să facă a fost să oprească în intersecție, să deschidă geamul și să mă înjure.
—
Așa că am cedat. Copil prost, am început să plâng și să mă gândesc la întrebări care încep cu „de ce”. Mare greșeală.
Am ajuns la curs și nu am vrut să vorbesc despre asta. Pentru că povestea era de fapt mult mai lungă și tot ce voiam în momentul acela era să mă liniștesc. Mă amuza gândul că în mai puțin de o oră urmă să ieșim pe stradă să intervievăm un străin. Cine o să vrea să-mi povestească despre el când o să mă vadă pe mine cu fața asta?
Remarc că azi suntem doar 10. Le-a fost teamă de exercițiu.
—
Am început ora discutând despre interviu și, apoi, o colegă de curs urma să se ofere să o luam la întrebări, să exersăm întrebările pe care le-am putea pune unui necunoscut. S-a oferit Georgiana și eram sigură că o să vorbim despre cancer. Cu atât mai sigură cu cât prima întrebare venită din sală a fost „ce e cu plasturele acela de la gât?”.
Știam că Georgiana are cancer. Eram, de fapt, singura persoană din sală care știa asta și, la cât de voioasă e Georgiana, ceilalți nici măcar nu au bănuit. Mă întreb cât de dubioasă am părut în momentul în care a venit și primul răspuns „e o măsură de protecția după ședința de chimioterapie”, toată lumea a rămas mască și eu zâmbeam. Nici nu știu de ce naiba zâmbeam. Probabil pentru că Georgiana zâmbea și ea și îmi transmitea atitudinea asta zeflemitoare în fața unei boli pe care, de fapt, o urăsc din tot sufletul și față de care, în ultimul an, am tot încercat să mă detașez. Pe 10 iulie s-a împlinit un an de când a murit Monica, prietena mamei. De când s-a mai spulberat puțin din optimismul meu. De când am devenit mai conștientă de neputință, de vulnerabilitate și, într-un final, de moarte.
Georgiana vorbea și eu nu reușeam să mă simt nici inspirată, nici mai cu poftă de viață, nici mai cu nimic. Mă simțeam prost pentru sentimentul acesta de detașare și mă gândeam că de fapt nu am învățat nimic. Să fie tocmai detașarea răspunsul? Nu cred, nu cred vreau, nu știu, habar nu am…
—
Oricum, de fapt, claxoanele n-au nicio vină…