Pentru Eva Maria s-a strâns până azi doar jumătate din suma minimă necesară pentru tratamentul în străinătate – 60.000 de euro. Nu cred că ar trebui să te uiți la filmarea impresionantă ca să încerci să înțelegi prin ce trece un copil de 4 ani bolnav de leucemie
Cel mai trist este că uităm. Amintirea Ruxandrei rămâne, dar uităm cât de ușor poți să pierzi pe cineva drag, sentimentele de revoltă, tristețe, dezamăgire se estompează ușor-ușor și revenim la a fi aceiași noi înșine mereu ocupați cu nimicuri, nemulțumiți, crezând că am avut cea mai proastă zi. Ne întoarcem în balonul nostru și în același timp altele fac POC!, alți oameni realizează prea târziu că au uitat să asculte, că au uitat să-și deschidă ochii, că li se poate întâmpla și lor. Sunt șocați de zgomotul izbitor, se agită în stânga și în dreapta, nu înțeleg ce s-a întâmplat, nu pare a fi realitatea (...)
Eu recunosc, am luat-o de câteva ori pe scări numai ca să evit cele câteva secunde de tăcere de lift. Tăcerea de lift e ca liniștea de mormânt, numai că vine însoțită de un sentiment inexplicabil de jenă și de o privire fixată în pământ, în telefonul mobil, la ceas sau la uși. De obicei ține maxim 10 secunde, dar este intensă, înțepătoare și sufocantă. Așa că, în lașitatea mea declarată, încerc de cele mai multe ori să o evit. Când nu se poate – de pildă atunci când cineva aleargă să prindă liftul exact când închid ușa – încerc să trag cât mai mult de un “bună seara” și de un (...)
Am uitat. Am uitat că am doar 23 de ani. Am uitat că am o viață întreagă înainte, am uitat că nu trebuie să le fac pe toate de-odată și am uitat că în niciun caz nu trebuie să le fac pe toate azi. Am uitat că poate nu ar trebui să am atâtea pretenții de la mine, am uitat că poate nu ar trebui să simt în continuu că aș putea face mai mult, am uitat că poate ar trebui să am mai multă răbdare. Mai multă răbdare cu mine. În fuga și agitația continuă a minții, riști să depinzi de posibilitatea unui moment de luciditate în care să-ți dai seama că ești obosit și că nu mai ții minte ultima dată când ai făcut o (...)
M-am hotărât să scriu acest post după ce am avut ieri ocazia să citesc o serie de comentarii făcute cu privire la situația câinilor vagabonzi din România. Au fost mai întâi reacțiile la postul Andrei, care cu câteva ore înainte fusese atacată de un câine, și apoi reacțiile la fotografia aceasta (am șters comentariile pentru că spiritele se încinseseră prea tare și nu era locul potrivit pentru așa ceva). Să vă spun… mi-ar plăcea să încercăm să găsim împreună o soluție viabilă pentru problema câinilor vagabonzi și să încercăm să ne unim forțele într-o campanie mai amplă de promovare a acesteia. Ca (...)
Zilnic, 40 de români mor pentru că intră în stop cardio-respirator. Mai mult de jumătate ar putea fi salvați dacă li s-ar acorda primul-ajutor la timp. — ARISU este unul dintre puținele ONG-uri din România în care se poate face practică în domeniul medicinei de urgență și în care poți să devii salvator voluntar.
După ce m-am prins că leapșa primită de la Valentina nu presupunea implicit compunerea unei variante de Plugușor… În primul rând vă urez bun-venit în casa ce pare veche, dar care se află sub un nou acoperiș. Nu sunt foarte rezistentă la schimbări (ce? ai zis ceva de faptul că m-am ras în cap acum 4 luni?) așa că am preferat să o iau pas cu pas, primul fiind acela de a mă “descotorosi” de msd28-ul care mă ținea puțin ancorată în trecut datorită unor semnificații aparte. Așa că de câteva zile sunt o brătilă online și blogul poate fi accesat frumos tastând obratila.ro. Apoi, ca prin (...)
Nu o să vă spun nici 5, nici 10 lucruri frumoase ale anului ce se încheie azi, ci atâtea câte îmi vin în minte pe rând la o distanţă de maxim 10 secunde între ele. :) Nu le scriu pentru că “aşa se face” în ultima zi din an (de fapt e prima dată când fac o astfel de “listă”), nici ca să mă dau mare, ci pentru că ştiu că vor exista momente în care citindu-le o să mă simt mai bine, iar anul acesta chiar am avut motive puternice pentru care să zâmbesc. Şi poate aş fi putut să le notez într-un carneţel, dar cumva aici mă simt cel mai “acasă” şi pe aici trec zilnic. În (...)
Hop ţop, am preluat leapşa de la Dragoş şi pentru că îl apreciez foarte mult pentru ce a reuşit să realizeze în acest an cu pasiunea sa – fotografia -, imaginea pe care am ales-o este din colecţia sa personală şi ilustrează perfect cuvintele care descriu anul 2010 pentru mine: “ascensiune” şi “libertate“. Pe scurt, în acest an simt că am reuşit să cresc foarte mult atât pe plan personal, cât şi pe plan profesional, iar cea mai mare realizare a fost reuşita de a mă elibera de anumite temeri şi de anumite frustrări care mă ţineau în loc. Iar în 2011 sper să reuşesc să zbor (...)
Acum două săptămâni, pe vremea aceasta, făceam ochi în Bratislava. Din camera de lângă se auzea rulând Zephyr Song în televizorul deschis şi lăsat pe VH1 noaptea ce tocmai trecuse. Aveam să aud acele acorduri zilnic, în cele 72 de ore (259200 de secunde) petrecute în capitala Slovaciei. Am păşit în aeroport cu un dor de ducă ce simţea că i se apropie sfârşitul. O simţea pentru că mă chinuia îngrozitor de câteva zile, de când aflasem că o să urc iar la bordul unui avion. Şi a părut că vrea să mă ţină pe pământ până în ultimul moment. Vameşul s-a uitat 10 minute la poza din buletin şi la faţa mea (...)
