Că tot vorbeam în articolul de sâmbătă de problema pe care o avem la nivel de informare, vă anunț că mi-am propus să mă ocup chiar mai mult decât am făcut-o până acum de publicarea unor articole cu informații de interes public. Informații care sunt, în majoritatea situațiilor, accesibile oricui, dar pe care, de multe ori, nici măcar nu știm că nu le știm.
Și pentru că weekend-ul acesta mi l-am petrecut la Vidraru, cu ocazia unui proiect al cărui scop este educarea în privința egalității de șanse, azi vreau să povestim despre discriminare. Despre formele pe care poate să le ia, despre drepturile pe care le avem, despre ce putem face dacă suntem victima unui act de discriminare și despre importanța informării și acțiunii în direcția diminuării acestui fenomen. Proiectul aparține asociației „Jurnalism pentru Șanse Egale”, este finanțat din fonduri europene și publicul țintă este reprezentat de jurnaliști, bloggeri sau persoane care lucrează în domeniul resurselor umane, cu scopul educării acestora și a implicării lor în promovarea principiilor asimiliate aici.
Permiteți-mi, așadar, să salut această inițiativă ce s-a concretizat, în cazul meu, într-o experiență extraordinar de plăcută. Am avut ocazia să învăț, să cunosc niște persoane deosebite și, nu în ultimul rând, să îmi dau seama că îmi doresc să îmi dezvolt din ce în ce mai mult partea aceasta din mine care iubește scrisul și, cu precădere, scrisul pe teme ce țin de societatea în care trăim.
***
Oricine, la un moment dat, poate să fie o victimă a discriminării.
Mi se pare în primul rând important să conștientizăm faptul că discriminarea nu este doar un concept plasat undeva departe, în afara bulei în care trăim. Adevărul este că discriminarea face parte din viața noastră de zi cu zi și oricine, la un moment dat, poate să fie o victimă a discriminării, după cum, în aceeași măsură, poate să discrimineze. Problema e că o facem fără să ne dăm seama că o facem. Nu trebuie să fii rrom, homosexual sau persoană cu dizabilități pentru a fi victima discriminării. E adevărat că aceste categorii sunt cele mai expuse prejudecăților, dar discriminarea poate fi întâlnită în contexte extraordinar de variate.
Discriminarea presupune încălcarea principiului egalității, care, atenție, impune atât ca persoanele aflate în situații comparabile să fie tratate egal, cât și ca persoanele aflate în situații diferite să fie tratate diferit. Exemplu concret și real, o situație rezolvată de către CNCD (Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării), care ne confirmă faptul că anumite metode la care companiile apelează pentru a face disponibilizări, deși par a fi legale, nu sunt:
Pe scurt, doamna X își reia activitatea după suspendarea contractului individual de muncă pe perioada concediului maternal și este nevoită să-și constituie un nou portofoliu de clienți, în consecință și vânzări. La o lună după reluarea activității, angajatorul dispune evaluarea anuală a angajaților pe următoarele criterii: rezultatele obținute la vânzări de produse, dimensiunea și calitatea portofoliului de clienți în ultimul an, chestionarul de evaluare completat de clienți. În urma evaluării, doamna X, având cel mai slab punctaj dintre angajați (ce surpriză!), este concediată.
Mulți s-ar gândi (inclusiv angajatorul din poveste) că a fost o mișcare inteligentă din partea companiei, aceasta având nevoie de un motiv pe baza căruia să o concedieze pe doamna X. În realitate, disponibilizarea doamnei X a constituit obiectul unei petiții de discriminare tip „de facto” (a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite), concretizat, desigur, într-o amendă usturătoare pentru angajatorul reclamat.
Mobbing-ul. Hărțuirea psihică, tot o formă de discriminare.
Hărțuirea nu este numai sexuală, deși tendința este să facem această asociere, ca urmare a expunerii în mare parte a cazurilor de acest gen. În realitate, hărțuirea poate îmbrăca o formă fizică, dar mult mai răspândite sunt cazurile de hărțuire psihică (într-o formă verbală sau nonverbală) sau „mobbing”. Problema este că de multe ori nici măcar nu conștientizăm faptul că suntem victime ale unui act de hărțuire psihică și, cu atât mai mult, nu suntem obișnuiți să acționăm în sensul sancționării unui astfel de act.
Noțiunea de „mobbing” a fost introdusă în 1966, de către Konrad Lorenz, ca un comportament atribuit animalelor. Ulterior, în anii ’80, psihologul Heinz Leyman a dezvoltat noțiunea la nivel de interacțiune între oameni la locul de muncă. Mobbing-ul se poate manifesta prin:
- acţiuni destinate îngrădirii posibilităţii de exprimare a victimei (nu este lăsată să se exprime liber, să aibă idei, să-şi termine fraza);
- acţiuni de desconsiderare a victimei în faţa colegilor (victima este ridiculizata, i se iau în derâdere convingerile politice, religioase, se emit anumite zvonuri despre ea, se glumeşte pe seama vieţii ei particulare);
- acţiuni de discreditare profesională a victimei (victimei i se schimbă frecvent sarcinile, dându-i-se unele neconforme cu nivelul ei de pregătire sau, din contră, nu i se mai atribuie sarcini);
- acţiuni ce vizează izolarea victimei (nu este lăsată să discute cu alţi colegi, i se oferă sarcini de lucru care să o izoleze, nu mai participă la şedinţele de lucru, îi este ignorată chiar prezenţa fizică);
- acţiuni vizând compromiterea sănătăţii victimei (atribuirea de sarcini dificile, care sa-i pericliteze sănătatea, ameninţarea cu violenţa fizică şi punerea în practică a ameninţărilor).
Mobbing-ul este cea mai bună dovadă că discriminarea se poate face pe orice tip de criteriu, indiferent că este vorba de etnie sau de convingeri personale.
Ce putem face, la cine putem apela.
Vestea bună este că în privința discriminării în România nu există probleme de legislație. Suntem conform cu normele europene, avem legi care să ne apere și instituții la care să apelăm. Există, însă, probleme de conștientizare, de informare (atât la nivel de emițător, cât și la nivel de receptor – polițiști, magistrați) și, nu în ultimul rând, de implementare a principiilor egalității de șanse.
În România există două proceduri de soluționare a cazurilor de discriminare: una administrativă și una judecătorească. Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării dă amenzi, dar despăgubiri se pot primi doar dacă se apelează la Instanță.
Plângere poate depune orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă a fost victima discriminării sau doar martor la un astfel de act. De altfel, în acest context e important să menționăm și că nu este o condiție obligatorie existența unei victime identificabile. De exemplu, oricine poate reclama un anunț aflat pe ușa unui restaurant și pe care este scris „nu servim vegetarieni” sau a unui anunț de angajare în care sunt stipulate condiții ce țin de înălţime / greutate sau orice fel de criterii nejustificate de cerința profesională.
La CNCD plângerile trebuie depuse în termen de un an de zile de la data săvârșirii faptei sau de la data la care petentul putea să ia cunoștință de săvârșirea ei, iar termenul de soluționare este de 90 de zile de la data sesizării.
Ce trebuie să conțină petiția:
- numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, se va arăta domiciliul ales, unde urmează să i se facă toate comunicările privind soluţionarea petiţiei;
- numele şi calitatea celui care reprezintă partea, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
- obiectul petiţiei;
- motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază petiţia;
- dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere – și în care sunt acceptate inclusiv probe tip „camera ascunsă”
- semnătura.
Procedura este gratuită.
***
Nu în ultimul rând, este datoria noastră, cu atât mai mult a celor care activează în domenii ce țin de comunicare – fie cu publicul larg, fie cu o anumită categorie de oameni, cum este cazul angajaților unor companii – să descurajăm discriminarea inclusiv prin folosirea unui limbaj adecvat, de care de cele mai multe ori nu ținem cont. Un limbaj în care generalizările nu ar trebui să-și aibă locul, un limbaj în care nu ar trebui să folosim cu atât de multă ușurință termeni precum „toți”, „întotdeauna”, „nimeni”, „niciodată”.
Avem nevoie de nuanțări și avem nevoie de povești cu oameni care să schimbe stereotipuri și, implicit, vieți.
Avem nevoie să ieșim din pasivitate – o sursă importantă a inegalității și discriminării –, să acționăm și să reacționăm de fiecare dată când ne vedem drepturile încălcate.
Avem nevoie să înțelegem că trebuie să fim schimbarea pe care vrem să o vedem în lume.
—
În loc de epilog, vă invit să urmăriți un documentar excepțional despre un experiment făcut în S.U.A., în 1968, de către o profesoară dintr-un mic orășel din Iowa. „Miss Elliot” și-a împărțit clasa în două grupuri – grupul elevilor cu ochi albaștri și grupul elevilor cu ochi căprui – și le-a predat o lecție ieșită din comun cu privire la ceea ce înseamnă cu adevărat discriminarea și ce impact real poate avea asupra victimelor sale într-un timp incredibil de scurt.