Cum să-ți sabotezi fericirea

Să-ți spun ceva. Tu ești singura persoană responsabilă pentru fericirea ta. Tu ești șoferul, tu ții mâinile pe volan, tu controlezi direcția. Tu alegi.

Să-ți mai spun ceva. Tot tu ești și cel mai mare sabotor al fericirii tale. Tu îți pui singur piedici, tu ții singur piciorul pe frână, tu alegi să te enervezi pe ceilalți șoferi. Tu.

Desigur, tu nu ai ajuns să fii „tu” de unul singur. Duci cu tine un bagaj plin de „așa da”-uri și de „așa nu”-uri primite de la părinți, profesori sau prietenii aceia pe care i-ai admirat cu precădere în copilărie. Știi că e bine să te speli pe dinți înainte de culcare, știi că e rău să mănânci desertul înainte de supă. Știi că e bine să iei nota 10, știi că e rău să greșești când ai scris „pe curat”.

***

Cea mai clară amintire legată de școală și temele de acasă o avea de undeva de prin clasa a doua. E o amintire cu ea plângând în hohote după ce tatăl îi rupsese fără nicio aparentă remușcare pagina pe care făcuse o greșeală „de nu mai țin minte ce fel”. Nu mai ține minte dacă uitase o cratimă sau pusese vreo literă în plus, dar își aduce aminte perfect mixul de sentimente care o învăluiau în acele momente. Pe de-o parte simțea nedreptate și neputință, căci nu înțelegea de ce alți copii aveau „pic” și puteau să-și corecteze greșelile cu ajutorul acelui instrument, iar în cazul ei era nevoie să rescrie aproape două pagini de temă. Pe de altă parte, ruperea cu brutalitate (așa cum o vedea ea atunci…) a foii cu tema la care muncise mai bine de două ore o simțea ca pe o lipsă de respect față de propria persoană, tradusă la momentul respectiv ca pe o lipsă efectivă de iubire din partea părintelui, un sentiment pe care, de altfel, îl simțea de fiecare dată când nu se ridica la așteptările lui.

„Nu te iubesc atunci când greșești”

Așa se naște un perfecționist. Un om care crede că pentru a fi apreciat, respectat și, în ultimă instanță, iubit, trebuie să fie perfect sau, cel puțin, „aproape perfect”. Așa se naște un om căruia îi este teamă de eșec. Un om căruia îi este teamă să recunoască atunci când greșește. Un om care caută mereu validarea și aprecierea celorlalți. Un om care își sabotează singur fericirea în căutarea unei iubiri condiționate de propriile sale traume.

***

Vestea buna e că atunci când identifici uneltele folosite în autosabotare primul pas e făcut. Cel puțin știi la ce ai de lucrat și poți alege să faci ceva în privința aceasta. Fiecare om are propriul set de unelte, pentru că fiecare om are propriul bagaj emoțional cu propriile experiențe mai mult sau mai puțin traumatizante, așa că poate nu toți „suferim” de perfecționism, dar există anumite „așa da”-uri întâlnite la majoritatea dintre noi ca urmare a actualului sistem de valori pe care se bazează societatea în care trăim. Printre altele, trăim într-o societate în care (încă) se valorizează mai mult competitivitatea și topurile de toate felurile, în detrimentul cooperării și al solidarității.

Și, ca să aveți la ce să vă gândiți în zilele următoare, vă spun că, în ceea ce mă privește, uneltele pe care le folosesc cel mai des când vine vorba de sabotarea propriei fericiri (a se traduce prin „stare de bine pe termen lung”) sunt următoarele:

1) Perfecționismul

2) Criticul interior – care are grijă să îmi atragă atenția de fiecare dată când nu îmi iese ceva (suficient de…) bine și care, bineînțeles, se află în strânsă legătură cu perfecționismul, căci altfel ar fi mai cumpătat;

3) Așteptările – pe care mi le creez pe baza unor scenarii închipuite, de cele mai multe ori ideale (că, deh, perfecționism…), care implică însă și alți actori, responsabili de propriile lor scenarii, sau fenomene naturale asupra cărora, bineînțeles, eu nu am niciun control;

4) Nevoia de validare externă – ca o formă de apreciere și iubire condiționată de ceea ce fac sau ceea ce am, în locul unei iubiri necondiționate față de ceea ce sunt; aceasta este, de pildă, o nevoie alimentată constant prin utilizarea Facebook-ului și primirea de like-uri și de comentarii; și poate ați văzut ultima reclamă la Sprite (?) cu tânărul care se gândește dacă să mai țină sau să șteargă un text la care nu a primit like-uri – cu alte cuvinte, un „ceva” care nu a fost validat și care, implicit, nu îi va aduce apreciere din exterior;

5) Compararea cu ceilalți – născută de cele mai multe ori odată cu perfecționismul, ca urmare a întrebărilor de tipul „dar X-ulescu cât a luat la teză?” și a competitivității insuflate în general în sistemul educațional din România; este tot o formă a nevoii de validare, dar de data aceasta internă, pentru că tu ești cel care face comparația și decide să te plaseze pe un loc inferior într-un top imaginar.

***

Ce facem cu uneltele odată ce le-am identificat?

În primul rând le privim cu atenție, le întoarcem pe toate părțile și încercăm să înțelegem cât mai bine cum funcționează ele. E important să fim conștienți de faptul că un cuțit nu este per se o armă, ci devine o armă în mânile persoanei care alege să îl folosească în acest scop.

Așa că nu trebuie să ne descotorosim de unelte, ci doar să le schimbăm întrebuințarea și să devenim conștienți de faptul că avem controlul asupra lor și noi alegem când și în ce scop să le folosim.

—

Cheers!

sursă featured foto: https://www.timeshighereducation.com/