Limitless – nutriția (sau cum am gătit somon pe vatră-n Maramu’)

Pe 9 august, antrenamentul de grup din sala de pe Icoanei 96 a început cu 10 minute mai târziu. Încălzirea urma să o facă de data aceasta chiar Valentin Vasile, dar nu înainte să ne țină o scurtă prelegere despre importanța planului nutrițional. Era vizibil supărat, căci tocmai avuseseră evaluările finale cei din seria de iulie și într-un jurnal de abateri se strecurase insidios o prăjitură în loc de cină. „O prăjitură nu e o abatare! O prăjitură e o eroare, nu trebuie să existe așa ceva!”. Eu abia ce trecusem cu succes prin primele 5 zile de program și nu știam dacă să râd sau să plâng.

***

Valentin ne-a explicat cât de important este ce mâncăm și că numai respectând planul nutrițional o să putem da jos kilogramele de grăsime. Atenție, kilogramele de GRĂSIME, nu kilogramele de pe cântar. Că antrenamentele sunt bune pentru tonifiere și pentru creșterea rezistenței fizice, dar că obiectivele ni le putem atinge doar dacă avem grijă la nutriție. Că dacă nu suntem suficienți de motivați, mai bine nu ne mai înscriem, căci sunt alți oameni care ar vrea să fie aici, dar care nu au prins locuri.

Când ieși din programul Limitless nu ești doar „un fost client”. Ești în primul rând parte dintr-o comunitate și un ambasador al brandului. 

***

Cele mai mari emoții, încă de când m-am hotărât să mă apuc de nebunia asta, le-am avut cu privire la planul nutrițional. Desigur, mă încânta faptul că nu era vorba de o dietă drastică (cum mai încercasem în trecut și care nu mă țineau mai mult de 3 – 4 zile pentru că simțeam, efectiv, că îmi pierd mințile), dar nu mă încânta faptul că o să fie nevoie să urmăresc un meniu fix. Cu atât mai mult cu cât eram singură în treaba asta și știam că nu o să pot să-l conving pe Alex să îl urmeze cu aceeași sfințenie cu care îmi doream să îl urmez eu.

Majoritatea are impresia că Limitless înseamnă în primul rând durere și mușchi care iau foc în timpul antrenamentelor, dar eu am descoperit că Limitless înseamnă în primul rând disciplină. Asta e marea provocare: să reușești să te disciplinezi astfel încât să poți să-ți iei zilnic cele 3 mese gătite de tine, să te mobilizezi să ajungi și la antrenamente și să-ți mai rămână timp și să dormi suficient.

***

În prima seara am cedat nervos și am început să plâng pe masa din bucătărie. Era 11 noaptea și eu încă nu terminasem de pregătit o supă și prânzul pentru ziua următoare. Chiuveta era plină de vase murdare și mai aveam de strâns și niște rufe de pe uscător. În aceeași zi de luni Alex ajunsese acasă pe la 10, terminat după o zi groaznică de muncă. Doar Oscar era, ca de obicei, relaxat în mijlocul haosului, în timp ce în mintea mea se repeta o replică distructivă: „eu n-o să pot să fac asta…”.

De unde mai pui și că supa de morcovi cu ghimbir a ieșit prea iute (prea ghimbi-iute, de fapt…),  așa că după câteva guri am decis să arunc toată oala și, odată cu ea, și cina pentru seara următoare.

Eram demoralizată și nu mă încânta nici faptul că trebuia să car după mine una sau două caserole (+ gustări), câteodată chiar trei dacă seara aveam treabă și luam și supa la pachet.

***

Următoarea săptămână, însă, eram mai fresh ca oricând. Abia așteptam să las de cu seara la marinat în lămâie păstrăvul pentru prânzul de ziua următoare, pe care urma să îl las 30 de minute în cuptor în dimineața de după, cât serveam micul dejun.

Și-apoi a venit plecarea în Maramureș și lada frigorifică plină cu ingredientele necesare celor 4 zile petrecute la mare distanță de aragazul de acasă. Cât pe ce fusese să iau cu mine și cuțitul de bucătărie și tigaia de teflon. Am avut însă noroc de niște gazde de nota 10, care mi-au pus la dispoziție și custură și tigaie și vatră. Așa că bagă mare, Oana, și gătește-n aer liber, că n-ai de ce să te plângi. Și lasă mămăliguța cu brânză de burduf, că de fapt nu e așa de bună. Și ia salata cu tine, că o să vă opriți la o mânăstire la un moment dat și o mănânci acolo.

A fost bine.

***

Dacă am simțit în vreun moment că vreau să mă urc pe pereți? În mod incredibil, nu. Faptul că ai trei mese și două gustări (o mare noutate în viața mea…) și faptul că meniul e variat nu te lasă să îți vină să te urci pe pereți, iar prietenul meu cel mai bun în această perioadă a fost caju-ul, salvator și în momentele în care simțeam nevoia de ceva dulce și în momentele în care simțeam nevoia de ceva de ronțăit. Caju crud, nesărat.

Dacă am trișat? De ce să vă mint, nu am fost 100% conform planului, și totul a început cu un pahar de palincă în Maramureș. Pentru că era sărbătoare și… pentru că eram în Maramureș. Nu puteam să jignesc gazda.  Altfel, însă, atunci când am trișat, am încercat să trișez sănătos. Fie că luam o felie de brânză de capră cu niște castraveți, fie că mai suplimentam puțin porția de caju, ideea era să stau departe de zahăr, fructe și făină. Și, cu două mici excepții, am reușit să fac și asta. Era ideal, desigur, să nu existe nici excepțiile, dar eu mă bat oricum pe spate pentru că am reușit să mă țin de plan în proporție de 90%.

Dacă e ceva ce nu mi-a plăcut la gust? Nu numai că nu a existat nimic în meniu care să îmi displacă la gust (să mănânc în scârbă, cum ar veni…), dar am descoperit multe preparate (și multe combinații de alimente) pe care o să le mai gătesc mult timp de acum înainte. Da, cu siguranță după cele patru săptămâni o să simt nevoia să iau o pauză (nu, nu o să mă înfing în prăjituri, o să respect în continuare principiile nutriționale de bază, dar o să le aplic pe alte feluri de mâncare), dar ulterior o să revin la multe dintre ele, pentru că pur și simplu mi-au plăcut foarte mult. Oricum, dacă e ceva ce pur și simplu nu tolerezi, Valentin îți poate schimba „ceva”-ul cu un „altceva” cu aceleași proprietăți nutrivite.

Dacă e complicat de gătit? Partea complicată e să îți organizezi timpul. Apoi, dacă ai o tigaie de teflon, un blender și o tavă, ai tot ce-ți trebuie. Eroul meu în bucătările e un wok Tefal pe care îl recomand oricui din tot sufletul. Rezistă de mai bine de trei ani la omlete, legume și alte cele gătite fără ulei.

Dacă e costisitor? Nu știu de ce, dar am observat că oamenii au impresia că e costisitor să te ții de un plan nutrițional. M-au întrebat mai multe persoane dacă am cheltuit mai mult pe mâncare și răspunsul e clar „NU”. În primul rând pentru că orice mâncare pe care o gătești tu e mai ieftină decât la restaurant… Și nu cred că e nimeni surprins de asta. În al doilea rând pentru că e vară, e sezon de legume și fructe și de la piață poți să pleci cu pungi pline pe care să fi dat mai puțin de 20 de lei. Caju-ul poate fi considerat o fiță și, dacă iei cu 15 lei un pachet de 150 de grame, poate chiar e. Dar dacă știi să cauți poți să-l găsești la 46 de lei kilogramul… Și dintr-un kilogram mănânci, taică! (uite aici, să nu ziceți că sunt rea). Calamarii, la fel. Poate erau o fiță la un moment dat, dar, acum, o porție de 100 de grame (cât se recomandă la o masă) te costă undeva pe la 5 lei dacă o pregătești tu. Găsiți în Cora, în raionul de produse congelate vrac.

Frânturi din meniul lunii august. Have fun guessing! :)

***

Cel mai important lucru învățat în aceste trei săptămâni jumate?

Că trebuie să ne ascultăm corpul și să înțelegem cum gândește și cum funcționează. Sunt concluzii pe care le-am tras singură și care mi se par pur și simplu logice. Corpul nostru se sperie atunci când îi lipsește ceva și își creează rezerve. Dacă trec prea multe ore între două mese, corpul se agită, crede că n-o să mai primească, așa că stochează. Din acest motiv e mai bine să mâncăm mai puțin și mai des. Dacă îl privăm de apă, e normal să rețină puținul de apă pe care îl primește. Nu cred că e nevoie să vă reamintesc de clasicii 2 litri / zi. Dacă îl privăm de grăsimi, e normal să rețină puținul de grăsimi pe care îl primește. Și există grăsimi sănătoase cu care îl putem „păcăli”, nu zice nimeni să avem slăninuță la fiecare prânz. Nucile, însă, sunt mană cerească. Și pentru corp și pentru creier. Și nu vi se pare interesant faptul că miezul unei nuci chiar seamănă cu un creier? :)

⬛