Săptămâna trecută „făceam inventarul” zicalelor românești, în căutarea celor cu un mesaj nu tocmai sănătos, de tipul „să moară și capra vecinului”. Încă nu pot să vă spun de ce făceam asta, dar am constatat, din păcate, nu neapărat mirată, că există prea multe zicale de acest tip bine împământenite în mentalul românesc. Și apoi, din „din click în click”, am ajuns și la o listă cu zicători chinezești. Am stat și le-am citit aproape pe toate, pentru că sunt pline ochi de înțelepciune spusă pe înțelesul tuturor. De câțiva ani, de când l-am auzit prima oară, proverbul chinezesc de mai jos a devenit una dintre devizele mele în viață și am încercat să țin mereu cont de el în interacțiunea mea cu alți oameni:
Dă-i omului un pește și va avea de mâncare o zi. Învață-l cum să pescuiască și va avea de mâncare toată viața.
***
Lesne, așadar, de înțeles de ce apreciez atât de mult tot ce se întâmplă într-o săptămână de tabără în Țara lui Andrei. Nu e cu siguranță o tabără obișnuită și, printre altele, profesorii sunt și ei aici ca să învețe. Procesul de învățare începe, de fapt, încă de la anunțarea echipelor semifinaliste, dar anul acesta a adus o noutate, anume aceea că tabăra devine un incubator pentru proiectele înscrise. Pe toată perioada verii cadrele didactice participă la sesiuni de formare și beneficiază de consultanță personalizată, iar în cadrul cur,sului de antreprenoriat din tabără își însușesc noțiuni de business, precum realizarea planului de afaceri și a celui de marketing, pe care le aplică pe propriul proiect. Cursul este recunoscut de ANPC, profesorii dând un test pentru a-și obține această atestare profesională.
Ce e minunat în toată povestea asta e că ei sunt efectiv învățați să „pescuiască”, iar cele 10 echipe câștigătoare ale competiției Școala lui Andrei primesc bani nu pentru a-și achiziționa calculatoare sau pentru a moderniza un laborator, ci pentru a implementa un proiect social de pe urma căruia să achiziționeze cele necesare pentru școală. Cu alte cuvinte, primesc o undiță.
***
Pe de altă parte, copiii vin și ei aici ca să învețe despre antreprenoriat și despre cum să schimbe lucruri în comunitatea în care trăiesc. Ce am apreciat încă din prima zi, de când s-a lucrat la definirea termenului „antreprenor”, este că s-a indus (nu neapărat de către traineri, căci copiii au creat singuri definiția) mai degraba ideea de antreprenoriat social. Mereu s-a discutat despre antreprenor ca fiind un om care are o idee și un om care ajută comunitatea. Iar copiii sunt încurajați ca atunci când se întorc acasă, să participe nu numai la implementarea proiectelor sociale prin intermediul cărora au ajuns aici, ci și să dea mai departe, în comunitate, învățăturile deprinse în tabără.
În primele patru zile au învățat despre termeni cheie precum antreprenor, comunitate, inițiativă, planificare, echipă, competență, cheltuieli, investiție, venit, profit, buget, imagine, logo, slogan, pentru a putea implementa cu succes un mini proiect chiar în cadrul taberei: două parcuri de distracții ce au fost deschise azi, atât spre bucuria lor, a copiilor, cât și spre cea a celor mai mari, fie că au fost voluntari, traineri sau organizatori. Termenii nu le-au fost însă oferiți pur și simplu, spre a fi înghițiți alături de o definiție luată din cărți, căci „orele de curs” nu au fost nici pe departe asemănătoare cu orele de la școală. Totul s-a învățat prin observație, experiență și joc. Jocuri special concepute pentru a putea explica anumiți termeni sau jocuri pe care cu toții le-am jucat la un moment dat, dar pe care nu ne-am gândit poate niciodată să le privim dintr-o perspectivă mai serioasă, de tipul Monopoly.
Cel mai important însă, pe lângă toți termenii specifici, copiii au învățat să aibă mai mult curaj. Curaj să întrebe, curaj să încerce, curaj să acționeze. Ieri, în cadrul ultimei seri tematice – „Dansezi în Țara lui Andrei” -, Mădălin rămăsese fără pereche în cadrul dansului de grup și m-am oferit să dansez eu cu el. M-am bucurat în primul rând de faptul că a acceptat din prima, fără să-i fie rușine sau teamă că nu aș ști să dansez. A fost atât de încântat de toată experiența încât la final era tot numai un zâmbet: „Nu-mi vine să cred că am dansat vals! Eu nu știam să dansez!”. Și-apoi cum să nu ți se umple inima de bucurie când vezi că acești copii chiar apreciază tot ce se întâmplă aici? Și cum să nu ți se umple ochii de lacrimi când îi vezi cât de frumos vorbesc despre tabără și când îți spun cât de mult îi iubesc pe toți cei de aici, se emoționează și încep să plângă?
Mădălin, în rolul unui leu, azi, în cadrul parcului. :)
E așa cum mi-a zis ieri Sorina, la finalul serii, cu vocea ei de copil: „Când un om se poartă așa frumos cu tine și e prietenos, e foarte greu să te desparți de el.”
***
Gata, am fugit la focul de tabără! :)