Am simțit că înțeleg pentru prima oară arta în luna august a anului trecut. Eram la expoziția ‘s sight, semnată Ana Maria Gheorghe, priveam chipuri feminine în ipostaze diferite, admiram culori, nuanțe și idei, dar eram în primul rând fascinată de priviri. Cum putea un obiect neînsuflețit să transmită atât de multă emoție? Cum reușise Ana Maria să picteze ceva intangibil? Cum reușise să picteze emoția din priviri?
Poate, de fapt, despre asta este vorba, mi-am spus atunci. Poate de fapt în asta stă talentul. Poate de fapt în asta stă sensibilitatea unui artist. Să reușească să transmită emoție. Să reușească să miște ceva în mine. Să mă aducă în prezent. Să fiu acolo, atunci, cu el.
În luna august a anului trecut aveam aproape 26 de ani. Atât mi-a luat să simt că înțeleg. Nu cred că e mult, nu cred că e puțin, cred că, pur și simplu, atunci a fost momentul. Atunci am fost pregătită să înțeleg. Pregătită să primesc emoția, acel ceva de dincolo de tehnică și culori.
—
Ieri seară, la Festivalul de Film Victoria, am simțit că am redescoperit filmul românesc. Azi mi-am dat seama că, de fapt, abia ieri seară am fost eu pregătită să-l primesc. Cred că arta, sub orice formă ar fi ea, e aici spre a transmite emoție oricui. Dar cred că depinde de noi să o și primim. Separat de experiențele pe care le trăim dealungul vieții, și care contribuie (în primul rând, aș spune) la deschiderea noastră în fața emoției, contextul, cadrul în care ne aflăm într-un moment anume poate avea, de asemenea, un impact semnificativ. Pentru mine, Victoria, acest mic oraș încărcat în aceste zile de o energie aparte, a reprezentat cadrul perfect. Iar Victor Rebengiuc, mesagerul perfect.
Pe Victor Rebengiuc l-am văzut pentru prima oară jucând în „Moartea unui comis voiajor”, acum câțiva ani, pe scena teatrului Bulandra. Ieri a fost pentru prima oară când l-am văzut jucând într-un film – „Câinele Japonez“, culmea, alături tot de mai tânărul Șerban Pavlu, în aceeași combinație tată – fiu – și am fost și de această fascinată de câtă emoție reușește să transmită acest om. De câte noduri în gât am putut să simt, de cât de mult m-am atașat de el, un personaj pe care abia l-am cunoscut, în mai puțin de 90 de minute, dar pe care, de fapt, îl cunoșteam de atât de mult timp, căci l-am identificat, în el, pe tata. Pe tata, cu afecțiunea lui ținută bine-n frâu, pe tata cu problemele lui de comunicare, pe tata alintându-mă doar când și când, pe tata dorind să ne reconectăm.
Un film delicat și tandru despre reconciliere familială.
Îți multumesc, Victoria.
—
Am plecat să văd „Love Building”, în regia Iuliei Rugină. E și aici o emoție aparte. De Iulia mi s-a povestit prima oară acum mai bine de 10 ani, în camera unei case din cartierul doamna Ghica. Ce să vezi, e soră cu o poveste de dragoste din liceu. Căci lumea e mică și frumoasă… ;)
[…] trecut, în iunie, mă aflam la Festivalul de Film Victoria și redescopeream filmul românesc într-un cadru aparte care m-a făcut să mă și îndrăgostesc de tot ce înseamnă producții […]