Marți seară, la Gara de Nord – ep. 2 | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

Marți seară, la Gara de Nord – ep. 2

Marți seară, la Gara de Nord, aveam întâlnire cu domnul inginer Dan Șendrea. Îl cunoscusem în urmă cu două săptămâni, în seara de marți în care îmi ieșise și Alin în cale. Pe 25 martie eram în drum spre „seara scoțiană” când Ștefan a zis să ne oprim să luăm un vin. „Să luăm un vin? Păi nu mergem într-un bar, ceva?”. A zâmbit din nou fără să-mi spună mai mult. Dar mi-era clar deja clar că nu mergem într-un bar și, deși intrasem în posesia unei informații noi, „seara scoțiană” tocmai devenise și mai învăluită în mister.

Eram pentru prima oară pe strada Cameliei, lângă locul de care m-am îndrăgostit iremediabil la prima vedere (sau ar trebui să-i spun „la prima intrare”?). În spatele tejghelei, un domn chipeș, pe la vreo 50 de ani, cu mustață și cu pălărie, ne-a întâmpinat cu un zâmbet ștrengar pe buze.

Știa că eram pentru prima dată acolo, dar mai știa că nu va fi și ultima.

Eram înconjurată de obiecte de tot felul, de la tablouri vechi și cutiuțe muzicale, până la bibelouri ce ar fi putut trece drept kitchoase, dar care la o privire mai atentă aveau o poveste frumoasă de spus. Nu eram într-o cramă obișnuită din București, o cramă în care intri, ceri vinul, plătești și pleci. Descoperisem ceva deosebit, un spațiu desprins dintr-un alt decor și un negustor dornic să ți le prezinte pe fiecare în parte, să îți spună povestea lor. Dornic să le deguști și să îl găsești pe acela care îți șoptește „pe mine mă căutai”. Descoperisem „Crama Matache” și îl descoperisem pe „Ing. Dan Șendrea, negustor de vinuri bune”.

Alături de un fantastic roze demisec.

Săptămâna următoare am trecut iar pe la Cramă. Eram hotărâtă să aflu povestea din spatele bijuteriei ascunse pe Cameliei 34. De data aceasta l-am găsit pe domnul Șendrea în pragul Cramei, la soare. Îi părea rău că nu putem sta la o degustare pe trotuar. „Nu vezi ce mulți sunt afară? Dacă văd că bem ceva o să vină să spună că vor și ei!” (râde). În capătul străzii vreo 15 cetățeni sunt adunați în fiecare marți seară pe trotuar. Cei mari discută, așezați pe niște cutii de carton, cei mici joacă fotbal, cei „mijlocii” ascultă muzică din telefoanele puse pe speaker. Sunt „de-ai casei”, dar domnul Șendrea știe că nu ajută afacerea. Sunt oameni cărora le e frică să treacă pe acolo, mai ales când se întunecă.

crama matache

Păcat. Chiar n-are de ce să vă fie frică.

Îi spun că vreau să aflu mai multe despre acest loc pe care m-am bucurat nespus de mult să îl descopăr. Aflu că nu e de ieri de azi „Crama Matache”, ci are 15 ani vechime, deși pe Cameliei 34 se află doar de 5. Vechiul spațiu era în Hala de Carne – „nu cred că știi de ea, ai zis că nu ești din zonă” -, domnul inginer Șendrea are și poze de acolo, dar nu cu el și oricum e deja 18:30. Poate ar fi mai bine să vin într-o zi mai devreme, să apucăm să povestim. Dau să ies, dar îmi sare-n ochi o pisică cu coada din fier forjat.

pisica cu coada din fier forjat – Îmi place mult pisica asta, de unde o aveți?
– Eh, eu sunt colecționar de lucruri unicat. Dacă mai văd pisica aia pe undeva, o arunc!” (râde)

Rămăsese să ne vedem săptămâna următoare, la 17:00.

Marți, la 17:02, am găsit iar Crama într-o baie de soare. De data aceasta domnul Șendrea era înăuntru, înfiletând dopul unei sticle de 1 litru pline cu vin alb, și povestind cu clienta, o doamnă pe la vreo 60 de ani, trimisă la cramă de către nora sa, după ce aceasta din urmă se îndrăgostise de vinul roșu adus în urmă cu o săptămână, dar căreia îi era rușine să vină să-și cumpere.

crama matache

„Doamnă, știți de ce trăiesc italienii, mediteraneenii așa mult? Trei motive: uleiul de măsline, vinul și peștele!”

Doamna pleacă și domnul Șendrea își cere scuze. Și-a făcut analizele azi și nu prea se simte în stare să stăm de vorbă. Nu avea numărul meu de telefon să mă anunțe. Îmi arată de unde i-au luat sânge și în secunda următoare e deja cu mâinile pe ceea ce pare a fi o sticlă de vin, dar care se dovedește a fi, de fapt, o cutie muzicală. Iese apoi din spatele tejghelei și îmi arată alta. „Clayderman, auzi?” Îi plac foarte mult cutiuțele muzicale. Și lucrează acum la un proiect personal: un ceas care la ora exactă să cânte Porumbescu, Enescu, Clayderman, Vivaldi… „iar eu să fiu în grădină, să lucrez la trandafiri”.

În mintea mea tocmai fusese ilustrată fericirea.

Dau să plec, dar mă opresc să mângâi florile roșii din fața cramei. „Sporul Casei se numește. Se zice că e bine să fie ținută în prag.” Mai aflu că amândoi iubim narcisele. Eu mai mult pe cele albe, dânsul mai mult pe cele galbene. Și că e zodia Berbec, născut pe 19 aprilie… „ca să-ți mai dau ceva din casă”. În fiecare an își face analizele în luna în care s-a născut. Mă cheamă din nou înăuntru să îmi arate niște poze cu narcise. Între timp, mă fulgeră un gând: pentru un om care nu se simțea în stare să stea de vorbă, domnului Șendrea tare îi mai place să vorbească.

sporul casei

Dar nu e nici o supărare. E o plăcere să-l asculți vorbind.

Îi sună telefonul. E „domnul profesor”, anunță că o să vină după o comandă mai mare de vin roșu. Între timp, pe ușă intră „domnul comandor”. Îmi spune că vine aici pentru vin, atmosferă și negustor. Pentru domnul inginer negustor.

Îi salut și de data asta chiar plec. A rămas să sun cu o zi înainte. După Paște, să stăm și la degustat, că acum țin post. 

vinul adevarat Vinul adevărat se face cu pasiune și respect pentru natură.

About author View all posts Author website

Oana

Îndrăgostită de natură, fan DIY, pasionată de tot ce înseamnă educație, implicare și dezvoltare socială. Cred în bunătate, în zâmbet și în toleranță.
Încerc să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume.

2 CommentsLeave a comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *