La radiooo, am ajuns la radiooo | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

La radiooo, am ajuns la radiooo

Mulți nu știu, dar cei care știu m-au huiduit zile și nopți. Nu sunt fricoasă de fel, n-am teamă nici de apă, nici de înălțime, nici de întuneric și nici măcar de șerpi sau de păianjeni. Ani la rândul m-am confruntat însă cu ceea ce părea a fi o fobie în advăratul sens al cuvântului: vorbitul la telefon.

Nu răspundeam la numere necunoscute și era un stres imens pentru mine să răspund chiar și la numere cunoscute dacă nu știam din timp ce se vrea de la mine. Desigur, mulți din cei care mă sunau voiau probabil să vadă doar ce mai fac, dar în capul meu se desfășurau de fiecare dată scenarii peste scenarii, unul mai complicat ca altul, cu privire la motivul pentru care eram apelată. Iar eu nu avem un răspuns pregătit pentru ORICE, așa că de cele mai multe ori preferam să aștept să mi se dea un mesaj. Simțeam că e mai safe așa și mă închideam în cutia mea de siguranță.

Am vrut, n-am vrut, a trebuit să-mi înving frica și azi pot să afirm fericită că sunt vindecată de „fobie” în proporție de 90%. De ce să vă mint, în continuare îmi displace să vorbesc la telefon și mai am momente în care nu îmi vine să răspund. Dar sunt puține și, nu-i așa, pe acestea la avem cu toții. Nu am avut niciodată probleme când a venit vorba de interacțiune față – în – față pentru că m-am bazat mereu foarte mult pe comunicarea nonverbală, cea de care duc lipsă atunci când trebuie să vorbesc la telefon. Și chit că și prin aparatul minune se simte un zâmbet sau o supărare, pentru mine pur și simplu nu era de ajuns.

Ei bine, în acest context minunat, luna trecută am fost invitată de Prigat România să înregistrez un spot radio pentru campania „Chef de viață”. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult în ce mă bag, căci ar fi fost o experiență nouă și, curajoasă de fel (ha!), nu refuz niciodată ceva inedit. La urma urmei, cine știe când aș mai fi avut ocazia să-mi aud vocea la radio.

Când eram mică, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei era casetofonul. Stăteam zilnic și mă înregistram spunând bancuri, citind din reviste, preluând telefoane de la ascultătoare (pe care de cele mai multe ori le chema Maricica sau Gina și, evident, le jucam tot eu) sau prezentând piese noi pe care, fiți atenți, le cântam tot eu! Mă rog, că le cântam e prea mult spus, căci mai mult le fredonam și la câtă engleză știam pe atunci, toate erau pe stilul „Șarap, cam slip uit me camon, uai donciu slip uit me, șarap” sau „Aim in lav uit an ariel, aim in lav uit a raaa” și țineau maxim 30 se secunde, căci de câte ori poți să repeți un refren până să te plictisești… Nu știu pe unde mai sunt casetele, dar țin minte clar că pe una dintre ele, în timpul „emisiunii live” se aude taică-miu, care încerca să doarmă pe canapea, urlând „Mai termină cu prostia aia odată!”. Nu m-am lăsat atunci de „meserie”, dar nici nu mi-am mai pus vreodată problema de a lucra în radio.

Ei bine, acum două săptămâni am ajuns într-un studio, o cameră mică și întunecată în care eram doar eu, microfonul și replicile. Nu a ieșit din prima, nici din a doua, nici măcar din a zecea, dar până la urmă a ieșit. Ceva. Nu e perfect, dar e un început și poate în același timp nu e și un sfârșit. Cine știe. :)

About author View all posts Author website

Oana

Îndrăgostită de natură, fan DIY, pasionată de tot ce înseamnă educație, implicare și dezvoltare socială. Cred în bunătate, în zâmbet și în toleranță.
Încerc să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume.

8 CommentsLeave a comment

  • Si ce numar de telefon ziceai ca ai? Ca vreau sa te sun :P
    Acu’ on topic: ti-a iesit chiar misto inregistrarea! Bravo, oBratila! :)

    PS Si eu prefer sa scriu un email decat sa dau un telefon. Nu stiam ca exista fobia asta, dar se pare ca o am :))

  • :)))) Eu cantam “I want to be pokemon” (pe cuvant ca asta intelegeam din I want to be forgiven). Iar la Ace of Base era un fel de “ooo ma şi mooo”.

    Si eu ma inregistram cu un casetofon mic. Faceam emisiuni cu un vecin si investigam, de exemplu, cruda taiere a unei gaini.

    Si inca una in comun si gata: Urasc vorbitul la telefon si ma panicheaza. Lupt sa inving chestia asta dar inca imi este foaaarte greu.

    Imi place vocea ta inregistrata :D

  • Ce dragut! Si eu faceam exact acelas lucru cu casetofonul in copilarie. Doar ca ma inregistram, tot pe casete, doar cand eram singura acasa. A fost tare haios pentru tata intr-o zi cand a ascultat emisiunile mele inregistrate ;)). Din fericire eu am avut ocazia sa lucrez intr-un studio de inregistrari de radio, e o experinta foarte placuta:) Felicitari! Ai o voce foarte draguta! Bafta in continuare si la cat mai multe experiente frumoase!

  • Hahaha! Am trait sa o aud si pe asta!… Cred ca eu sunt una din persoanele care cunosc mult prea bine fobia ta. Mult prea bine… :) Eu cred ca si acum am reflexul de a-ti scrie mai intai un mesaj si abia dupa aceea de a te suna. :p

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *