Nu-mi place de fel să mă plâng și lumea mă știe în general ca fiind o persoană veselă și optimistă. De fapt, poate aici e toată problema. Cezar mă tot întreba zilele trecute „unde este Oana pe care o știe el” și întrebarea, deși adresată cu o intenție bună, de a mă scoate la suprafață, parcă mai rău mă afunda într-o stare de plângere de milă. Da, am avut o săptămâna proastă și am insistat să tot repet asta, îmi dau seama acum, nu pentru că m-ar fi ajutat la ceva, ci pentru că încercam efectiv să le justific celor din jur starea mea de oboseală fizică și psihică. În realitate nu le datoram nimic acelor oameni, dar totuși mi se părea normal să îi anunț. Probabil subconștientul meu avea nevoie de mângâieri; conștientul însă voia pur și simplu să fie lăsat în pace, departe de presiunea de a fi mereu cu zâmbetul pe buze, de a râde la orice glumă și de a fi în general prezent. Practic, pentru a mă scuti de ceea ce eu simțeam a fi o responsabilitate față de cei din jurul meu.
Mi-am dat apoi seama, pentru a nu știu câta oara, că, de fapt, probleme avem cu toții. Că-s mai mari, că-s mai mici, că-s mai intime, că țin de job, de familie, de sănătate sau de iubire, în realitate, chiar nu contează. Ceea ce pentru cineva poate părea un fleac, pentru altcineva poate părea cel mai rău lucru care i se putea întâmpla. Vorba aia: „stai liniștit, nu e ca și cum a murit cineva”, pentru un elev care a ratat bugetul și nu își poate permite taxa, în momentul respectiv e egală cu 0. Da, gândind problema strict rațional, nu e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla și mereu vor exista pe lumea asta probleme care țin de nevoi de bază, cum ar fi foametea sau lipsa unui adăpost. Probleme reale de care de cele mai multe ori nu suntem conștienți pentru simplul fapt că noi nu le avem. În momentul în care nevoile de bază îți sunt satisfăcute, fără să fi pe deplin conștient de acest lucru (pentru că, nu-i așa, de câte ori ne trezim mulțumiți de faptul că avem un pat în care să dormim și o porție de mâncare în frigider), ele sunt înlocuite, în planul dorințelor tale, de alte nevoi care par a fi de bază. Nevoi care aduc cu ele, inevitabil, probleme și frământări ce par și ele a fi mai importante decât sunt de fapt.
În realitate însă, ne trezim de prea puține ori raționalizând problemele pe care le avem. Pentru simplul motiv că suntem oameni. Acele animale raționale care își trăiesc viața de cele mai multe ori pe fugă și mult prea superficial. În momentul în care ajungi seara acasă sleit de oboseală, atât fizic, cât, mai ales, psihic, mintea ta nu își dorește analize introspective, ci preferă o bere, sau mai multe, care să te facă, cel puțin pentru moment, să uiți. „Să bem, dară!”
Și, de fapt, cel mai neputincios te simți chiar atunci. Când știi că probleme tale nu sunt atât de importante precum par, dar ești prin într-o plasă a oboselii și a plângerii de milă din care nu reușești să găsești resursele necesare ca să scapi.
Probleme avem cu toții. Cărăm zilnic un bagaj invizibil, mai mic sau mai mare, plin cu probleme, mai vechi sau mai noi. Sunt probleme abia îndesate și probleme de care ai uitat pe fundul sacului. Le au și ceilalți, de asta poți să fii sigur. Întrebarea este însă: ce facem când devenim conștienți de faptul că toată lumea are probleme? Continuam să căutăm și să oferim compasiune? Sau decidem să le anulăm între ele, ca într-o ecuație în care, însă, e posibil ca semnul „=” să nu își aibă locul?