Pentru Vasile din Treviso | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

Pentru Vasile din Treviso

Au trecut deja 5 zile de când m-am întors din Veneția dar am întârziat cât mai mult postarea acestor articole pentru ca povestea să nu se încheie atât de repede. Sunt niște mici ferestre spre o lume mai colorată, pe care deși o putem găsi și într-o zi obișnuită de joi, de cele mai multe ori nu reușim să o zărim sub praful vieții cotidiene.

Acest post îi este dedicat lui Vasile, un tânăr român pe care l-am cunoscut în ultima zi petrecută în Italia și căruia, deși stabilit de un an în Treviso, putem totuși să-i spunem „Vasile din Târgu Mureș”.

Se făcea că am zburat cu Wizz Air și aeroportul pe care am aterizat nu era în Veneția, ci la o oră distanță, în orășelul numit Treviso. Un orășel pe care îl credeam mic, dar care s-a dovedit a fi mare. Pentru că la plecare aveam avionul dis de dimineață și, credeam noi, nu erau autobuze care să plece atât de devreme din Veneția, am hotărât să petrecem ultima noapte în Treviso, într-un hotel aflat „la 10 minute de aeroport”, după cum era menționat pe deja celebrul booking.com.

Am plecat din Veneția pe la 6 seara, vrând să profităm cât mai mult și de ultima zi, și am ajuns în Treviso pe la 7, echipați cu notițe care să ne ajute să ajungem în timp record la hotel. Obișnuiți cu harta Veneției, pe care după prima zi am reușit să o dovedim, orașul putând fi cu ușurință străbătut de la un capăt la altul în mai puțin de o oră, drumul până la hotelul din Treviso părea un fleac – înainte pe via Noalesse, dreapta pe Carlo Cattaneo, încă una la stânga, una la dreapta și gata! Așa că o dată ajunși la aeroport (acolo avea stație autobuzul) am pornit încrezători la drum, cu bagajele care deși nu depășeau limita de 10kg, nici nu ușoare nu erau.

Și am mers, am mers și am tot mers vreun km. până am început să mă panichez. Carlo Cattaneo nu mai apărea iar bucata aceea de drum nu era decât un sfert din traseul complet, de unde un calcul simplu mă ducea cu gândul la 4 km. de mers pe jos până la hotel. Mers pe jos pentru că autobuze nu văzusem să treacă, iar bani mai aveam doar de o masă modestă de seară (modestă dar cât să ne ajungă și de o Grappa înainte de masă și de un pahar de vin după). Mai exista însă varianta să o fi luat în direcția greșită, așa că am hotărât să traversăm și să întrebăm la o benzinărie, deși știam că niciunul dintre răspunsuri nu m-ar fi făcut să mă simt mai bine. Cel puțin 2 km. tot mai aveam de mers și începuse deja să se întunece.

Când colo, ce să vezi lângă o stație de benzină? Lumină dumnezeiască deasupra unei mașini cu număr de Mureș! Șoferul tocmai se pregătea să plece, dar reacționează la strigătele mele disperate (nu erau disperate, dar parcă sună mai bine povestea așa) și iese să vadă despre ce este vorba. Îl întrebăm dacă știe de strada Carlo Cattaneo și scoate GPS-ul să ne spună exact pe unde trebuie să mergem. Surpriză, strada se află la 4 km. distanță. Subit, mie îmi cade mandibula și îmi ies ochii din orbite. 4 km.!!!

E ok, tânărul mureșean cu accent italienesc se oferă să ne ducă până pe strada respectivă, crezând că aceea este destinația noastră finală. Naivul… În tot acest timp eu mă gândeam cu groază la restul călătoriei până la hotel și mă uitam pe geam la drumul pe care nici să vrem nu l-am mai fi putut parcurge pe jos din lipsă de trotuar și șosele în regim de autostradă. Și da, cum altfel, o luasem oricum în direcția greșită.

Ajunși pe Carlo Cattaneo, ne pregătim să ne luăm rămas bun de la colegul nostru de drum pe care aflasem între timp că îl cheamă Vasile și că lucrează în Italia de un an. Însă soarta nu voia să ne despărțim încă. Vasile se hotărăște să întrebe într-o agenție de imobiliare unde mai exact se află hotelul și, din nou surpriză, ne lovește vestea celor 10 km. 10!!! Autobuzele nu mai circulă, taxi-uri se găsesc numai la gară, care e oricum foarte departe și v-ar costa și mult, nu aveți ce să faceți, vai de viața voastră, e „piu lontano, piu lontano”! Cam așa îmi sunau vorbele lui Vasile care părea cel mai descurajat dintre noi dar totuși cel mai zâmbăreț. Hei, nu el era cel care urma să petreacă noaptea în drum spre hotel sau pe băncile dintr-un parc! Dar Vasile avea deja un plan în minte și când deznădejdea atinsese cote maxime, ne-a spus că dacă vrem ne poate duce el. Ok, recunosc, era puțin dubios totul. De ce nu s-a oferit de la început și a ținut mai întâi să ne spună că nu mai avem nicio șansă? Eu mă gândeam că o să ne ceară bani, iar Alex, văzându-se deja intrat în sistemul de trafic uman, îmi sugera senin că putem să o luăm pe jos, să „mai facem o plimbare”. O plimbare de 10 km cu bagajele în spinare… un fleac!

Bine, Vasile, hai du-ne!

Și am pornit din nou la drum, știind că trebuie să continuăm pe strada respectivă – MonteGrappa – până la un anumit punct. Vasile însă întoarce sub pretextul ocolirii unei zone aglomerate, asigurându-ne că ajungem tot pe strada respectivă. De unde, eram pe una paralelă și traseul părea că se abate din ce în ce mai mult de la schemă. Vasile ne spunea în continuare că suntem pe MonteGrappa, noi vedeam plăcuțe cu numele altor străzi. Până la urmă, Alex își face curaj și îi spune că suntem de fapt pe altă stradă. Vasile zâmbește, spune „da, da” și închide GPS-ul. Horror!

Pe Alex îl treceau deja toate apele în timp ce eu continuam să stau liniștită pe bancheta din spate. Mă simțeam și eu prost pentru gândurile fugare care îmi mai treceau prin minte. Aveam în față o persoană amabilă dar nu mă puteam abține să nu mă gândesc la tot soiul de scenarii dubioase.

Până la urmă am mai oprit să cerem niște indicații și am ajuns cu bine la hotel. Vasile ne-a spus de unde și ce autobuz trebuie să luăm în zori, a încercat să găsească și un loc de unde să putem cumpăra bilete și la final ne-a urat drum bun. Alex se liniștise și el, dar eram amândoi cu mintea tulbure. Am digerat cu greu evenimentele din seara respectivă dar ne-am dat seama în final seama că Vasile este un om bun de care ți-e drag să spui că e român. Că am avut noroc să îl întâlnim și că ne-a ajutat să revenim în țară cu dragă inimă. Veneam din Veneția unde singurii români cu care interacționaserăm erau cerșetorii care te înjurau când nu voiai să le dai bani. Aveam nevoie de gura de aer proaspăt și am primit-o când ne așteptam mai puțin.

Vasile, acest mesaj este pentru tine. Voiam să-ți mai mulțumesc o dată pentru amabilitate și să-ți spun că dacă te afli vreodată prin capitală, poți apela cu încredere la Oana din Pantelimon. :) Știu că nu am făcut schimb de niciun fel de date de contact, dar mai știu și că nu m-aș fi așteptat niciodată să dăm de tine în acea benzinărie în seara de 8 aprilie. Așa că… cine știe. :)


About author View all posts Author website

Oana

Îndrăgostită de natură, fan DIY, pasionată de tot ce înseamnă educație, implicare și dezvoltare socială. Cred în bunătate, în zâmbet și în toleranță.
Încerc să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume.

8 CommentsLeave a comment

  • Aha. Asta imi place sa citesc cand vine vorba de calatorii. Despre aventura, nu despre destinatie :-P

    Ii uram mult noroc lui Vasile, iar celor de la WizzAir le cerem sa aterizeze si pe aeroportul Marco Polo, asa cum va face RyanAir. [cu alte cuvinte, eu nu mai pot veni prin Romania via Venetia, daca RyanAir aterizeaza pe Marco Polo si WizzAir pleaca din Treviso :( ]

    • Viva, RyanAir! :)) La noi cand vin?

      Mi-a soptit o pasarea ca aeroportul din Treviso intra in reparatii si cel putin in luna mai toate avioanele vor ateriza pe Marco Polo. >:) Asa ca te asteptam! Dup’aia mai vedem, nu-i bai. :P

  • Daca tot se spun povesti din astea, pot sa povestesc de Gabi din Pietrasanta pe care l-am intalnit intr-un avion care n-a mai plecat din motive tehnice si care ne-a luat (eram cu o prietena) sa dormim la el acasa si ne-a arata oraselul lui in noaptea in plus pe care am petrecut-o in mod neprevazut in Italia? Pot? :D (avea si motor… :P)

      • Apoi, eu scriu la comentariu, daca tu vrei sa-l fac post be my… uh… i’ll be your… guest.

        Imi pare rau ca n-am scris ast’vara de intamplarea asta, dar uite acum mi-am amintit, cu Vasile al tau… Sa vedem cat imi mai functioneaza memoria… O sa fie un comentariu lung. Sorry about that. :)

        Eu si Geo (o buna prietena) in vacanta in Italia. N-are rost sa povestesc vacanta, a fost grozava, pantofi tociti, inghetata mancata, italiana invatata, “ciao bella” bifate, magneti cumparati, sute de poze facute in Pisa, Florenta si Cinque Terre, indragostit de o gara din Cinque Terre, dar vreau sa ajung la ultima zi. Sau… asa credeam.

        Ca si voi, cu grija mare sa prindem avionul care pleca pe la ora 12-13, n-am ramas in Florenta, ci am revenit in Pisa, unde era aeroportul, cu o seara inainte. (Daca ajungeti acolo stiu un hostel care chiar e aproape de aeroport. :P verificat!) Am facut o ultima plimbare prin orasel, ne-am culcat tarziu, ne-am trezit devreme, am ajuns la aeroport in vreo 20 de minute, ne-am asezat la coada si in curand am intrat in zona de plecari.

        Totul a mers normal, ne-am plimbat prin magazine, am glumit pe seama imbulzelii de la imbarcare, am ras cand s-a mutat poarta si imbulzeala a fost degeaba, am ras si mai tare de cuplul care era cat pe ce sa plece la londra, asa de porniti erau sa fie primii (noroc ca nu i-au lasat controlorii sa plece, ca ar fi fost in stare, numai sa intre intr-un avion). Pana la urma am ajuns si in avion. Ne-am asezat, a venit si vecinul de scaune (locuri triple), un tip dragut foc, banuiam noi doua ca-i italian sexy pana sa incepem sa glumim pe seama pilotului care avea un ochi vanat, si vedem ca-l bufneste rasul.

        Si am asteptat, glumind toti trei, sa se termine forfota plecarii si sa ne… miscam. Ghinion. Pilotul cu ochiul vanat s-a prezentat si ne-a anuntat ca intarziem vreo ora sau asa ceva, sa stam cuminti pe scaune. Eh, asta e. A avut omul o seara proasta, o fi pierdut la poker, o fi facut concurs de bautura si-a cazut cu capul de masa, are si el nevoie de o ora de somn inainte de plecare, asteptam, ce mama naibii.

        Dupa vreo ora ne-a anuntat ca e o problema cu sistemul de franare al avionului. Noi ne gandeam ca merge si asa, pana una-alta, am putea decola. Vedem noi acasa ce facem cu franele, dar n-a fost de acord. Gandindu-se la confortul nostru si la fundurile amortite, ne-a spus ca mai stam vreo doua ore asa ca ar fi bine sa ne intoarcem in aeroport si ne-au dat un tichet de sanvici si bautura, sa avem ce face intre timp.

        S-a terminat sandviciul, am luat la rand toate magazinele din aeroport, s-a facut ora 18, am inceput sa ne ingrijoram. Noroc ca nu ma astepta nimeni la aeroport acasa. :) Zborul se amana ora de ora pe ecrane, iar pe la ora 21 a disparut cu totul. Intre timp beam vin cu vecinul dragut din avion la baruletul din aeroport, schimband impresii obosite si zgaind ochii la ecrane, doar-doar o zice “boarding”.

        Ne-am indreptat spre biroul informatii si l-am pus pe el sa intrebe, doar statea in italia de 10 ani, vorbea mai bine decat noi, de o saptamana. S-a intors cu vesti proaste. Avionul nu pleaca azi, abia maine dimineata. Sa venim pe la 7 acolo si vorbim atunci, vedem cand pleaca.

        Bine dar… hmmm… si noi.. unde stam? Pai, e clar, facem o plimbare de noapte in Pisa si apoi ne intoarcem in aeroport. E ora 22, nu mai gaseste nimeni acuma camera pentru la noapte. Vine don’soara de la ghiseu cu o completare: ah, am uitat sa va spun, aeroportul se inchide peste noapte. :)))

        Dupa mai multe discutii cu grupul au lasat aeroportul deschis noaptea aia. Era ora 23. Vecinul de avion, Gabi dupa nume, ne spune ca… “Stiti, eu locuiesc aproape, la vreo 40 de minute de drum, v-as invita sa dormiti la mine, dar.. sunt cu motorul si nu incapem trei pe motor… Ia stati un pic, sa dau un telefon.”

        Si da omul telefon si-si cheama un angajat cu masina, sa vina sa ne ia de la aeroport. Abia o ora mai tarziu, in timp masina mergea, in miez de noapte, pe autostrada, ne-am pus intrebarea logica “o fi safe sa mergem la tipul asta acasa?”

        Ore tarzii in noapte, oboseala mare, noroc cu adrenalina care acum incepea sa se simta un pic prin vene. Hmm.. unde mergem noi acum cu doi oameni pe care nu-i cunoastem, in miez de noapte, intr-o tara straineza? La un drum de 40 de minute pe autostrada, intr-un loc pe care nu-l stim, la om acasa, ca doar ne-a invitat sa dormim acolo. Hm…. si… noi de ce am acceptat…?!!!! Acuma zau, nu puteam ramane in aeroport cu toti oamenii de acolo? Lasa, stiu ca e dragut si haios, dar pe bune, nu puteam noi sa il oprim cand a zis ca nu-ncapem 3 pe motocicleta si sa-i zicem ca nu-i nevoie?

        Toata conversatia asta se petrecea numai din priviri, pe bancheta din spate a unei mini-dubite utilitare ce mergea pe o autostrada semi-pustie la ora aia, in pauzele de conversatie cu Gabi si baiatul de la volan, dar credeti-ma, era foarte foarte clara si inteligibila. :)

        La un moment dat iesim de pe autostrada, in dreptul indicatorului cu Pietrasanta, in timp ce Gabi ne povesteste despre oras si plaja si alte atractii din zona. Ajungem la el in apartament, sa lasam rucsacele, sa iesim sa mancam ceva, ca doar ora 1 e ora ideala pentru cina, si sa facem o plimbare, sa vedem centrul vechi. E chiar frumos in Pietrasanta. El se saluta cu chelnerii de la restaurantele si terasele inca deschise, stam la palavre, bem bere si mancam specialitati locale, face cinste Gabi, ca doar e la el acasa… Ba, galant, odata ajunsi la apartament, omul doarme pe canapea si ne lasa noua dormitorul.

        Ok, putem rade de gandurile din masina, ne punem in pat si visam frumos. A fost o noapte in plus in Italia, si nesperat de frumoasa. Si ca un plus, n-am ajuns in localuri de noapte conduse de mafia albaneza pentru restul vietii. :))

        Dupa 3 ore de somn ne imbracam repede, oprim la o benzinarie sa luam o cafea de pe drum, si ajungem la aeroport la ora 7 si 10 minute. Trei ore mai tarziu ne imbarcam din nou. Radem de bicicleta rezemata de scara avionului, presupunem ca e pusa acolo strategic, sa poata fugi pilotul daca mai amana si zborul asta.

        Credeti ca s-a terminat? :D

        Ne asezasem iarasi toti trei, unde am mai gasit trei locuri, adica la coada de tot, asa ca vedem stewardesa venind concentrata, numarand, scaun cu scaun, pana in spate unde susoteste: “lipsesc doi”. Priviri incurcate intre echipajul de bord. Refac numaratoarea, de la coada spre cap. Suna la telefon si anunta: nici asa n-a mers – tot doi lipsesc! A treia numaratoare, de data asta concomitent, de la cap spre coada si de la coada spre cap. Cand trec unul pe langa celalalt numarand nu ne mai putem abtine hohotele de ras. Presupunem ca undeva se scurtcircuiteaza informatia. Anticipam raspunsul: “lipsesc doi”.

        Oferim posibile scenarii: poate s-au inchis in toaleta? joaca zaruri cu pilotul! poate au folosit bicicleta de la scara avionului? Deja suntem pe scaunde de juma’ de ora. Ce ziceti, ne intoarcem in aeroport si-i cautam? :P

        Pana la urma sefa de echipaj se hotaraste sa ia asupra ei aceasta problema complicata si numara singura. Se intoarce incruntata si spune: “Sunt toti! Plecam!”

        N-am stiut niciodata daca au lasat doi pasageri in Italia sau restul nu stiau sa numere… dar am ajuns, intr-un final, acasa. Multumim lui Gabi si tuturor romanilor simpatici din Italia. :) Si lui Vasile, evident. :)

  • Astfel de intamplari fac deliciul calatoriei. Insa nu pot sa nu remarc, cu amaraciune, ca tot mai multi romani au prejudecati despre….alti romani cand sunt prin strainatate! Au trecut anii salbatici ’90-’00, fiti mai relaxati!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *