Cel mai trist este că uităm | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

Cel mai trist este că uităm

Cel mai trist este că uităm. Amintirea Ruxandrei rămâne, dar uităm cât de ușor poți să pierzi pe cineva drag,  sentimentele de revoltă, tristețe, dezamăgire se estompează ușor-ușor și revenim la a fi aceiași noi înșine mereu ocupați cu nimicuri, nemulțumiți, crezând că am avut cea mai proastă zi. Ne întoarcem în balonul nostru și în același timp altele fac POC!, alți oameni realizează prea târziu că au uitat să asculte, că au uitat să-și deschidă ochii, că li se poate întâmpla și lor. Sunt șocați de zgomotul izbitor, se agită în stânga și în dreapta, nu înțeleg ce s-a întâmplat, nu pare a fi realitatea lor. Și apoi uită.

Duminică dimineața am citit pe Twitter că s-a sinucis o fată la metrou. Că are 24 de ani și că a terminat facultatea. Atunci m-am gândit pentru prima oară că poate o cunosc. Am ajuns acasă și i-am întrebat pe ai mei dacă au mai zis ceva de fata de la metrou. Nu știau nimic. Abia la 11 noaptea am aflat că era vorba de Ruxandra. Am aflat de pe Google, după ce i-am văzut numele la statusul unei foste colege de facultate. Era al treilea rezultat. Metroul, sinuciderea și poza Ruxandrei. POC!

Întâi ți se taie respirația, ți se înmoaie picioarele și mintea ți se oprește în loc. E procesul de adaptare la noua realitate. O realitate din care nu înțelegi nimic și pe care vrei cu tot dinadinsul să o negi. Dar e acolo, e a ta și trebuie să o accepți.

Mi-am petrecut restul nopții mutându-mă de pe un cont al Ruxandrei pe altul. Încercam să găsesc niște răspunsuri. Nu dintr-o curiozitate morbidă, ci pentru că aveam nevoie de o confirmare, de un punct de sprijin, de ceva care să-mi arate că nu s-a transformat totul într-o infinită aberație. Căutam un sens… o fărâmă de sens care să valideze realitatea. Mi-am dat abia azi seama că oricâte strigăte de ajutor aș fi văzut în posturi, în imagini, în muzica pe care o ascultase în ultimele zile, nu aș fi putut niciodată să văd tabloul complet a ceea ce a fost în sufletul ei. Și nu mi-aș fi dorit să rămân cu o amintire trunchiată, produs al descumpănirii mele și al unui mediu creator de iluzii.

Probabil, ce m-a izbit cel mai tare a fost abundența de negru și de tonuri de gri. Pe Ruxi Muxi am asociat-o mereu cu valuri de culori, cu curcubeie… Pentru că așa a fost, așa am cunoscut-o eu, așa am văzut-o crescând…

Cel mai trist este că uităm. Că ne întoarcem în lumea noastră mică și că trecem prin ea cu căștile la urechi. Că ascultăm aceleași melodii, uneori triste, alteori vesele, și că nu știm să citim pe buze. Că preferăm să dăm volumul mai tare și să ne prefacem că nu țipă nimeni.

Până la următorul POC!.

(ironic, imaginea de mai sus este cea cu care o asociam cel mai mult pe Ruxi. o avea wallpaper pe telefon prin anul I de facultate. mi-a plăcut mult, i-am cerut-o și am ținut-o și eu aproape un an de zile pe ecranul telefonului de atunci… poate că gestul ei va lăsa totuși în urmă, pe fundalul negru al tristeții și neputinței, fluturi care să facă din noi oameni mai buni.)

Să te odihnești în pace, Ruxi.

About author View all posts Author website

Oana

Îndrăgostită de natură, fan DIY, pasionată de tot ce înseamnă educație, implicare și dezvoltare socială. Cred în bunătate, în zâmbet și în toleranță.
Încerc să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume.

1 CommentLeave a comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *