De ce iubesc eu SNSPA-ul{5}

Îmi amintesc cu oarece plăcere nefirească modul în care savuram acum un an comentariile lăsate în cadrul unui articol scris pe piticigratis. Era despre SNSPA, redactat în stilul caracteristic al blogului şi studenţii se zbăteau să demonstreze că ce este scris nu este adevărat, că autorul este slab de minte sau, cel mai haios, că articolul nu merită să fie comentat. Unii dintre ei apelaseră chiar la raţionamente deductive şi la argumente, ignorând faptul că al lor silogism se pierdea oricum în marea de p**e, p***e, m*i şi alte steluţe.

Domnilor, pentru mine Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA a fost o încântare. M-a format nu numai în calitate de liceană ieşită de pe băncile unei clase de mate-info în care învăţam comentarii la limba română în stil papagalicesc, ci şi ca om. Mi-a schimbat modul de gândire şi m-a ajutat să ajung cine sunt azi. Şi, dragilor, vă spun cu mâna pe inimă că eu sunt mulţumită.

Desigur, cum perfecţiunea este atât de rară, şi FCRP-ul avea defectele sale, majoritatea pe parte administrativă. Secretare urâcioase, adeverinţe care costau 5 lei bucata şi sălile împrumutate de la alte facultăţi care te făceau să vezi tot Bucureştiul într-o zi sunt doar nişte exemple. Mă plângeam destul de des şi nu credeam că se poate mai rău de atât. Eram naivă. Aveam să aflu asta în ultimele două luni, petrecute în încercarea mea de a recupera 90 de lei indispensabili unei apărătoare ale drepturilor omului şi, în acelaşi timp, voluntar convins fără surse de venit în aceleaşi ultime două luni plus încă trei.

Se făcea că la începutul verii mi-am dat seama că nu reuşesc să plec nici în acest an la studii în U.K., căci doar tocmai ce îmi dădusem demisia şi banii strânşi oricum nu erau suficienţi. Aşa că m-am hotărât să urmez totuşi cursurile unui master de la noi ca să-mi completez ciclul de 5 ani, devenit semi-obligatoriu odată cu introducerea defectuoasă a sistemului Bologna. Cum mastere pe new-media: ioc! m-am reorientat spre a doua mea iubire: proiectele sociale. Varianta cea mai bună părea la momentul respectiv un master din cadrul Facultăţii de Sociologie, intitulat el “Managementul Strategic al Dezvoltării Sociale”. Zis şi făcut, în toamnă mi-am depus dosarul şi am aşteptat să fiu anunţată când va avea loc interviul. Aşteptarea s-a încheiat cu anunţul că admiterea nu se mai ţine întrucât numărul total de persoane înscrise era… suspans… 4! Eu şi încă 3 nehotărâţi care probabil nu erau siguri că o să intre la ASE.

Săptămâna 1: M-am dus să-mi cer banii înapoi – cei 90 de lei achitaţi sub forma unei taxe de admitere, care în lipsa unei admiteri, evident, nu se mai justificau. Am fost rugată să scriu o cerere şi să revin.

Săptămâna 3 (începe distracţia): Aflată din nou în faţa ghişeului, mi-am spus numele, am mărturisit problema şi am aşteptat. Şi am aşteptat… şi am aşteptat… Şi iar am aşteptat până când, surpriză, am fost anunţată că nu a fost găsită o astfel de cerere şi am fost rugată să o rescriu. Ei, se mai întâmplă, mi-am zis în gândul meu, păstrându-mi zâmbetul pe buze, amintindu-mi de FCRP şi semnându-mă în acest timp la finalul noii cereri.

Săptămâna 4 (se îngroaşă gluma): Evident, din nou în faţa ghişeului. Secretarele se agită, se agită şi iar se agită. Cică nu găsesc nicio cerere scrisă pe numele meu. Mno, bun, mai căutaţi vă rog. Sigur aţi depus? Am depus două… Vă rugăm luaţi un loc şi aşteptaţi. Ah, dulcea aşteptare pe fotoliile negre din imitaţie de piele!

(după un sfert de oră…)

V-am găsit o cerere, dar e din septembrie. Da, e prima… Parcă se pierduse?! Dar a fost respinsă pentru că se pare că nu aveaţi chitanţa. Chitanţa era în dosar şi dosarul aici… Sigur nu aţi luat dvs. chitanţa? De ce mi-ar mai fi acceptat colega dvs. cererile în lipsa chitanţei care oricum trebuia ataşată pentru ca cererea să fie aprobată? Nu ştiu, mai comitem şi noi erori… sigur nu aţi aruncat chitanţa din greşeală?

Şi cum, mă rog, putem să demonstrăm cine a pierdut chitanţa? Oare nu e logic că din moment ce mi-a fost acceptată cererea, chitanţa să fi fost deja aici?

Nu ştiu ce să vă zic acum. Mergeţi acasă, mai căutăm chitanţa şi revenim noi cu un telefon zilele următoare.

Mă uitam în ochii ei cum încerca să mă convingă de faptul că eu am pierdut chitanţa şi mi se părea de-a dreptul ireal… Am insistat, evitând în modul cel mai diplomatic să nu-i spun în faţă cuvinte dulci şi în final m-am dus acasă să aştept să-mi sune telefonul.

(după câteva ore…)

Bună ziua, am găsit cererea nouă şi chitanţa, erau puse bine de o colegă!

Mda…

Săptămâna 5, ora 15:20 (entuziasmată că o să-mi recuperez în sfârşit banii): La ghişeu: Oana Brătilă, fata cu chitanţa. Da, vă rog intraţi, staţi să vedem unde le-am pus. Sper că nu le-a pierdut iar… Aşa, uitaţi-le, mergeţi cu ele la Facultatea de Drept, la Departamentul Financiar. Au program până la 15:00. Poftim? De ce mă trimite la Facultatea de Drept? Eu am venit să iau banii, nu chitanţa… Glumeşte? Acolo se decontează, azi nu mai are rost să mergeţi că e trecut de 3.

(ziua următoare)

“Azi termin în sfârşit cu povestea asta de rahat…”

Facultatea de Drept, Bd. Mihail Kogălniceanu, 36-46. În faţa camerei ce purta pecetea Satanei mă bucur puţin în mintea mea că nu trebuie să mai stau în faţa unui ghişeu, apoi bat, intru şi grăiesc. Sunt chemată la un birou, predau chitanţa şi aud cuvintele pe care nu o să le uit prea curând:

Completaţi o cerere şi reveniţi peste o săptâmână.

Nu ştiu ce se va mai întâmpla miercuri. Nu ştiu nici dacă să râd sau să plâng. Să mă enervez nu mai are rost… Am învăţat măcar să iubesc mai mult SNSPA-ul. Nu numai din pricina chitanţei, ci şi a surprizei ce mă aştepta în curtea Facultăţii de Drept după ce am completat ultima cerere. Mi-am adus brusc aminte de ce facultate se făcea mişto înainte să fie comunicarea la modă.

PS: ştiu că nu toate blondele din Facultatea de Drept parchează aşa, după cum ştiu că probabil şoferiţa nici măcar nu este blondă. but hey. să recunoaştem că este teribil de amuzant şi că după o agitaţie de peste 6 săptâmâni în jurul unei chitanţe, măcar de atât merit şi eu să mă bucur.

The End