I ain’t no supergirl | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

I ain’t no supergirl

30 iunie. Când te culci la 8 dimineaţa şi te trezeşti la 11 cu tatăl tău lângă tine spunându-ţi că îi e rău şi că va chema salvarea, ştii că nu vei avea o zi bună. Ironic, exact înainte să te bagi în pat, două persoane ţi-au urat somn uşor şi o zi liniştită. La fel de ironic, ai adormit cu zâmbetul pe buze, pentru că deşi ai stat până la 8 cu laptopul în braţe, ştii că au fost nişte ore dedicate unui scop măreţ.

La 11 dimineaţa nu mai ai nici zâmbet, nici scopuri măreţe. Doar o nelinişte haină şi o dorinţă naivă ca totul să fie doar un vis urât. Nu ştii ce să zici, nu ştii ce să faci, dar dintr-o dată sari din pat ca pe arcuri de parcă ai fi dormit 8, nu 3 ore, şi ţi-ai fi făcut deja şi exerciţiile de dimineaţă. Nu e un vis. Tata e palid la faţă, are tensiunea 18 şi i se citeşte teama în ochi. Eu o să chem salvarea acum şi mă duc la spital. Mă cheamă în cealaltă cameră. Vrea să îmi arate folderul în care ţine scanate asigurările de viaţă. Nu e nevoie de toate, doar de ultima. Mă roagă să notez şi codul PIN de la un card. Poate o să fie nevoie…

”Cred că o sa mor”. Numai asta reuşeam să aud şi să înţeleg uitându-mă la el şi prin el. Am chemat salvarea, am aruncat o pereche de pantaloni şi o bluză pe mine şi am ieşit înaintea ei. Cu urdori la ochi, cu dinţii nespălaţi, cu părul încurcat. Am luat o gumă şi am continuat să merg lângă tata fără să mai spună niciunul nimic. Îmi pare rău.

Nu am avut niciodată o relaţie extraordinară. N-am fost “fata lu’ tata” şi ne-am împuns mereu unul pe celălalt, doi căpoşi nevoiţi să împartă un spaţiu comun. Mai mereu nervos, irascibil şi intolerant, tata era cel care îmi rupea foile din caiet în clasa I atunci când greşeam o literă, cel care mă trimitea la dicţionar când nu ştiam ce înseamnă un cuvânt şi cel care îmi spunea mult prea rar că e mândru de mine. A vrut să facă din mine un om tare, ştiu. Îmi spunea mereu să mă tund scurt sau să îmi prind părul. Să port blugi cu talie înaltă şi să stau dreaptă.

Ştiu că îi pare rău că nu a fost mai mult timp alături de mine şi că nu am reuşit să depăşim de mai multe ori dialogul “ce mai faci?”-“bine”. De multe ori realizăm prea târziu că ar fi trebuit să ne purtăm altfel. Trăim inconştient cu impresia că cei din jurul nostru sunt nemuritori şi că vor fi aşa până în momentul în care vom fi împăcaţi cu gândul şi pregătiţi să trăim fără ei. Pe la 14 ani, când i se mai făcea rău bunicii, mă rugam să nu moară şi să mai aştepte câţiva ani, pentru că atunci voi putea să fac altfel faţă. A mai aşteptat, dar nu a fost aşa cum sperasem cu câţiva ani în urmă. Momentul acela nu vine niciodată. Trăim doar cu impresia că o dată cu vârsta vom deveni mai reci în faţa morţii.

Salvarea a venit repede, şoferul m-a ţinut de vorbă, mi-a zis să stau liniştită şi m-a felicitat că nu sunt căsătorită… Era vesel, ziua următoare intra în concediu. Ştiam că trebuie să fiu optimistă. Negativismul lui tata era oricum de ajuns şi îl simţeam şi eu până în măduva oaselor. Vroiam să-mi adun toate gândurile bune şi toată energia pozitivă, dar nu puteam opri imaginile alb-negru. Scenariul fără final fericit.

Probabil e mintea care încearcă să îţi spună că trebuie să fii pregătit şi pentru ce e mai rău. Sau pur şi simplu instinctul animalic de conservare. Înăbuşit de conştiinţă.

Asistentele au fost amabile, doctorul la fel. Ne-am întors acasă, am împachetat şi am pornit spre Bucureşti. E internat, încă nu ştim ce are, dar am uitat codul PIN. Şi nu ştiu nici codul de intrare în Windows. Nu vreau să le ştiu. Nu vreau să mă tund scurt şi nici nu pot să nu plâng. I ain’t no supergirl…

Mi-am dat seama că azi nu ne-am certat deloc. Că azi nu m-am enervat din nimicuri. Că azi nu m-am stresat din cauza mailurilor necitite. Mă întreb dacă azi am fost pe deplin conştientă sau un simplu robot organic…

About author View all posts Author website

Oana

Îndrăgostită de natură, fan DIY, pasionată de tot ce înseamnă educație, implicare și dezvoltare socială. Cred în bunătate, în zâmbet și în toleranță.
Încerc să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume.

9 CommentsLeave a comment

  • Cand citesc randurile scrise de tine azi retraiesc, cuvant cu cuvant, clipa cu clipa, ceea ce mi s-a intamplat acum aproape 10 ani, cand l-am dus pe tata la spital, cu o luna inainte de a fi operat…

    TOTUL e identic, trairile, regretele, ingrijorarea, lacrimile, teama… Atunci am fost norocos, Dumnezeu l-a lasat pe tata langa mine pentru inca 8 ani… A doua oara cand s-a intamplat asta, l-am pierdut definitiv…

    Te rog sa nu te superi daca-mi permit sa-ti dau un sfat… E ceva venit din suflet, e o concluzie axiomatica a unei bucati de viata dura si cruda, dar revelatoare. Bucura-te de tatal tau, bucura-te de toti dragii tai! Iarta-le greselile, treci peste micile probleme de comunicare, daruieste-le din suflet tot felul de nimicuri, zambeste-le, ia-i in brate, strange-le mainile si saruta-i de cate ori poti!…

    Eu nu mai pot face asta pentru tata… Mi-e ingrozitor de dor de el si-mi doresc infinit de mult sa-l pot strange in brate si sa-l aud alintandu-ma, desi relatia mea cu el a fost, de-a lungul vremii, aidoma cu cea dintre tine si tatal tau… Ne-am iubit enorm, chiar daca nu ne-am aratat-o niciodata asa cum ar fi trebuit… Inca il mai iubesc!… Si il voi iubi mereu, cu toata fiinta mea…

    Iti mutumesc pentru aceata bucata de text!… Si ii doresc tatalui tau, din tot sufletul, insanatosire grabnica si indelungata!

  • Ciudat…dar cum a spus si Victor si eu ma identific intr-o mica masura in textul tau…numai ca partea finala a comment-ului lui este un pic cam dificila…si eu am probleme cu tatal meu si nu reusesc sa trec deloc peste micile probleme pe care le intalnesc…
    la urma urmei eu cred ca acele momente de divergenta totala (sau partiala) intre tine si al tau tata, intre mine si al meu tata…intre toti si parintii lor reprezinta tot o interactiune cu parintele si chiar un lucru care ne defineste…
    aceste sicane nu cred ca ne indeparteaza ci doar mentin relatia la nivelul dorit de una dintre parti (in cazul meu…nivelul dorit de mine) si reprezinta modalitatea subconstientului de a face fata…de a supravietui acestei relatii…

    ma rog…sper sa se fi inteles ceva din ceea ce am scris mai sus

    PS: sper ca mai verifici acest blog din cand in cand…din cate am vazut e cam parasit (de tine) si sincer sper sa nu fie asa pentru ca-mi place cum scrii…produce placere ochiului modul tau de exprimare si ideile expuse…(please nu o lua ca un compliment sau cine stie ce modalitate de a ma da la tine…it’s just facts)

  • Offf că sentimente tare urâte ne încearcă în viaţa asta a noastră, avem de înfruntat boli, suferinţe şi nu mai numesc altele şi mai urâte.
    Obişnuiam să-mi sun părinţii la 2-3 zile în timpul facultăţii şi să-i vizitez la 2-3 luni, am realizat însă că greşesc enorm când viaţa mamei depindea doar de puterea ei de a lupta, când am ajuns acasă şi ea nu era, când o sunam şi nu-mi răspundea.
    A fost puternică şi a învins, acum merg în fiecare lună acasă şi o sun de 2-3 pe zi. Dintr-o dată am realizat că avem subiecte comune, că ne putem înţelege…

    • draga mea, iti multumesc pentru gandurile bune si poti sa stai linistita, suntem bine amandoi. :) articolul este de acum doi ani, intre timp tata a fost operat, si-a revenit, se duce regulat la control, dar nu mai exista niciun semn de ingrijorare. asta’noapte bunicul prietenul meu a facut infarct, e si el bine acum, dar mi-am adus aminte de clipele groaznice prin care am trecut atunci si m-am gandit sa impartasesc pentru ca, desi pare a fi un cliseu, avem, din pacate, atat de des nevoie sa ni se readuca aminte ca trebuie sa le spunem mai des celor apropiati cat de mult ii iubim.

      >:D<

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *