„Mamele noastre cred că viața lor se termină în momentul în care noi suntem pe picioarele noastre.”
Așa a început conversația mea cu Alina, pe terasa apartamentului din Piața Romană, cu zgomotul agitației urbane în fundal. Am început să povestim despre ciclul serviciu – casă și despre cum părinții noștri, odată musafiri de bază ai cinematografelor, teatrelor și caselor de cultură, au ajuns, într-un moment al vieții lor, să își pună pe frunte pecetea de întreținători ai casei și ai copiilor, uitând de ceea ce îi făcea fericiți înainte să fie numiți „mamă” și „tată”. Uitând că, înainte de a fi mamă și tată sunt, în primul rând, indivizi aparte, cu plăceri și dorințe aparte.
***
La 20 de ani, doamna Petrișan era deja căsătorită, iar mariajul venise la pachet cu obligația de a renunța la călătoriile prin țară și prin afara ei, alături de Ansamblul Popular Doina. Era perioada în care cine voia să fugă de regimul comunist avea un mare avantaj în calitatea de artist, iar domnul Petrișan nu voia să riște ca soția lui să nu se mai întoarcă. La 22 de ani a născut-o pe Alina și a fost momentul în care și-a asumat cu totul rolul de „mamă și soție”, mereu atentă ca totul să fie bine pentru cei din casă și lăsându-și deoparte dragostea pentru dans. Era a doua oară când trebuia să-și uite pasiune. Făcuse balet până la 14 ani, dar a urmat apoi liceul de chimie.
În 1988 doamna Petrișan intra pentru prima oară pe ușa policlinicii la care avea să lucreze timp de mai bine de 26 ani. Era cu Alina de mână, iar Alina își amintește și acum imaginea ușii de parcă ar fi fost ieri. I-a rămas bine întipărită în minte deși pe atunci avea doar 4 ani. A început atunci ciclul serviciu – casă și avea să rămână așa până în 2004.
La 20 de ani, Alina făcea dans de performanță. Ea și Marci (perechea ei) câștigau bani din spectacole și predări, dar îi reinvesteau pe toți ca să poată merge la competiții organizate în țară sau în străinătate. În dans sportiv nu e ca în fotbal. Nu sunt nici salariile, nici sponsorizările de acolo. Fiecare e pe cont propriu și își autofinanțează cariera. În fiecare seară, de luni până vineri, Alina era la antrenamente, iar în fiecare weekend era la o competiție. Din când în când, o însoțea și mama ei.
Doamna Petrișan nu era genul acela de părinte „american”, pe care îl vedem în filme și care vine cu pancarte la antrenamentele copilului. Era mai degrabă sobră, o atitudine indusă în ani de zile de către un tată și un soț autoritari. Se spune că un comportament se împământenește în 21 de zile. În ani, el își construiește rădăcini solide și ajunge să devină, fără să ne dăm seama, parte din noi.
„Nu știa să primească un cadou sau complimente, să se bucure de ce i se cuvine. Și oricând era vorba să i se propună o activitate în afara casei spunea mereu <<mie nu îmi trebuie, eu n-am nevoie>>.
***
Alina ajunsese la vârsta la care putea să își dea seama că ceva nu este în regulă. Că „roboțelul mama” ar trebui să aibă dorințe și plăceri. Să-și recunoască frustrările, să nu mai bage totul sub covor și, într-un final, să redevină… umană.
La procesul de schimbare a contribuit și sora Alinei, Laura, care în perioada 2004 – 2008 se afla în plină adolescență. Era copilul rebel, născut în anii ’90, nu avea nimic din responsabilitatea Alinei și doamna Petrișan a trebuit să se adapteze. În 2006 s-a apucat de Tae Bo și a descoperit că mișcarea o ajută să treacă peste momentele grele, iar în 2009 era deja pe plajă în Vama Veche. Ieșea din ce în ce mai des cu fetele, acest trio al generațiilor ’60, ’80 și ’90, iar în 2010 „Godot” le era sufragerie. 
S-a reîntors la dragostea pentru dans în 2011, la aproape 50 de ani. Era anul în care Alina fusese la o Școală de Vară în Scoția și descoperise „scottish”, așa cum avea să le spună dansurilor specifice. Fusese fascinată de bucuria și de interacțiunea naturală pe care o găsise în cadrul școlii. Dansurile scoțiene reușeau să unească 3, dacă nu chiar 4 generații, iar Alinei i se părea genial să vadă o mamă invitându-și fiul la dans. A hotărât atunci să pună bazele unei comunități de dans scoțian și în București, iar prima persoană înscrisă la curs a fost chiar mama ei.
***
La Scottish am cunoscut-o și eu pe doamna Petrișan, într-o zi de început de primăvară. Era într-o fustă cu carouri și avea alura unei școlărițe. Mereu cu spatele drept, mereu cu zâmbetul pe buze, executând fiecare mișcare din dans cu bucuria specifică muzicii de pe fundal. Am înțeles abia acum de unde veneau perfecțiunea și, mai ales, iubirea din pași.
La începutul verii lui 2014, doamna Petrișan a primit titulatura de „Royal Mom”, ca o desăvârșire a ambiției de a trece prin 7 module de dans și de a le absolvi pe toate cu brio. Și ca o recunoaștere a unei transformări ce i-a schimbat viața.
***
Pe balconul apartamentului din Piața Romană, Alinei îi dau lacrimile. Sunt, însă, lacrimi de bucurie. Îmi descrie o imagine de la ziua ei de naștere, de anul trecut, cu mama înconjurată de prietenii ei. Parcă nu-i vine nici acum să creadă cât de multe s-au schimbat. Și cum amintirile de acum 10 ani par a fi, de fapt, dintr-o altă viață. Căci azi, mama ei este mai tânără ca oricând. Și a rămas, pentru ea și pentru Laura, sora ei, un model de feminitate.
■
La mulți ani, royal mom! Să te bucuri în continuare de viață așa cum ai făcut-o în ultimii ani. Și să îi inspiri în continuare și pe cei din jurul tău, fiice sau mame, fii sau tați, oameni de toate vârstele care poate au uitat, vrând – nevrând, că viața înseamnă, în primul rând, bucurie. O bucurie pe care suntem datori (față de noi înșine) să o trăim conștient și autentic.