Mi s-a întâmplat mie acum vreo trei ani. Eram pe stradă, mă grăbeam spre stația de autobuz (căci, nu-i așa, mereu ne grăbim…?), o doamnă în vârstă a încercat să mă abordeze, dar eu mi-am văzut de drum. Am continuat să mă îndrept cu pași repezi spre stație, dar nu puteam să-mi scot din minte imaginea doamnei, privirea descumpănită și puținele vorbe pe care am apucat să le aud:
„Mă ajutați și pe mine…”
Dezvoltasem un soi de reacție alergică la cuvintele astea, simțindu-mă deseori sufocată de mâinile întinse, de cele mai multe ori ale unor oameni vădit parte dintr-o rețea mafiotă. Nu m-am simțit niciodată confortabil să ofer bani pur și simplu, dar i-am ajutat mereu pe cei care mi-au solicitat haine, mâncare sau medicamente. Cumpăr mereu flori și legume de la bătrâni, de cele mai multe ori oferind mai mulți bani decât mi se cere, dar am nevoie să fiu eu cea care întinde mâna, cea care oferă pentru că așa simte, nu cea în sufletul căreia te bagi cu forța.
Așa că ajunsesem ca de fiecare dată când cineva se îndrepta spre mine, apuca să rostească formula magică de cerut ajutor sau pur și simplu mă fixa cu privirea, eu să grăbesc pasul și să trec cât mai repede peste momentul incomod. De data aceasta, însă, ceva nu-mi dădea pace și nu-mi puteam scoate din minte imaginea femeii. Așa că m-am hotărât să mă întorc din drum. În pas rapid, desigur, căci mintea mea era în continuare pe fugă.
M-am întors și am întrebat-o cu ce pot să o ajut.
„…cu pungile astea, că sunt tare grele și nu mă mai descurc singură cu ele până acasă.”
„Acasă” era la două blocuri distanță și ajutorul nu m-a „costat” decât vreo 5 minute. Ar fi fost și mai puțin dacă m-aș fi oprit din prima și aș fi ascultat.
***
Oprește-te și ascultă. Nu e nicio metaforă aici. Nicio poezie. Nu este despre a te opri și a asculta timpul sau foșnetul frunzelor. Este despre a te opri și a-i asculta pe ceilalți. Știu, am reușit cumva să ne alienăm și să intrăm pe pilot automat atunci când un străin ne privește în ochi și se îndreaptă spre noi cu o mână întinsă. Nu vrem să dăm bani, nu vrem să luăm flyere, nu vrem să ascultăm despre ce poate face Biblia pentru noi. Ne punem ochelarii de cal și dopurile de urechi și ne vedem de drum ca și cum celălalt nu ar fi acolo și ca și cum momentul nu ar exista. Doar că momentul există și celălalt e acolo. Și ochelarii noștri de cal și dopurile noastre de urechi e posibil să nu ne lase să vedem dincolo de aparențe. Să ne oprească din a avea conexiuni autentice cu ceilalți, din a ajuta atunci când putem să o facem și din a ne lua, astfel, o porție de fericire și a ne simți parte dintr-un întreg, dintr-o comunitate, dintr-un „ceva” mai presus nouă.
Azi, la metrou, un om a încercat preț de cel puțin 5 minute să cumpere o călătorie de la un alt om pentru că nu avea suficienți bani să își cumpere o cartelă cu două călătorii. Ținea doi lei în mână și întreba oamenii dacă pot să-l ajute. Eu nu reușeam să îmi găsesc portofelul și mă uitam dezorientată la scenă. Încă nu știam despre ce este vorba, dar presupuneam și nu înțelegeam de ce îl ignoră atât de mulți oameni și, respectiv, de ce alții, cei puțini care totuși îi răspundeau, alegeau să-l refuze. Când în sfârșit mi-am găsit portofelul, am ales să trec pe lângă el și m-a întrebat și pe mine dacă pot să îl ajut…
”…cu o călătorie.”
„Desigur, dar de ce nu vă luați o cartelă?”
„Am doar doi lei.”
Mi-am dat seama că fusese refuzat de cei cu abonament. Dar ceilalți? În 5 minute, la o oră de vârf la metrou, trec peste 100 de oameni. Și cei mai mulți au ales să nu asculte. Să se treacă pe pilot automat și să-și vadă de traseul lor în pași grăbiți.
Căci, nu-i așa, mereu ne grăbim…?
—
Am patit si eu cand nu aveam “decat 2 lei” (era 4 lei cartela atunci), insa mie mi-a oferit cineva o calatorie intr-un timp relativ scurt. Dar e foarte frustrant sa intrebi in dreapta si-n stanga, iar ceilalti sa se uite la tine de parca le-ai furat butelia. Aceeasi problema cu transpotul in comun: “Cum, dom’ne, n-ai avut 1,30 lei sa iti o calatorie?” intreaba contrariat agentul de control. Si raspund: “Nu, dom’ne: daca aveam 1, 30 imi luam o paine de 1 leu!”. Oamenii se uita la tine dezorientati de situatii prin care ei n-au trecut niciodata si nu pot intelege decat punand intr-un soi de negativism situatia prin care treci.
George, îmi pare rău că ai trecut printr-o experiență asemănătoare. Cred că ignoranța și nepăsarea oamenilor poate fi unul dintre cele mai dureroase lucruri. E adevărat, ne-am pierdut foarte mult din calitatea de a fi empatici, dar sper să devenim din ce în ce mai conștienți de acest lucru și să ne regăsim valorile acestea care ne fac umani: empatia, toleranța, solidaritatea… Gânduri bune către tine!