Nu am fost niciodată prietenă cu greșeala. Mi-a fost teamă să greșesc și teamă să recunosc că am greșit. Nu am fost, de fapt, prea prietenă nici cu „greșitul”. Cu lucrurile care nu erau conforme cu așteptările mele, cu lucrurile care nu mergeau, cu surprizele neplăcute. Mă panicam și intram pentru câteva momente în zona aceea de îngheț sau mi se instala dorința de a fugi și de a mă ascunde, din nou din neputința de a-mi asuma realitatea. După ce treceau, însă, reușeam mereu să mă mobilizez și să caut soluții. Soluția putea să însemne de multe ori să cer ajutorul. Asta, de fel, doar după ce epuizam eu toate variantele. Mi-o fi dat mie tata teama de greșeală, dar măcar mi-a dat și niște unelte – independența și căutarea de soluții. Tata îmi zicea mereu să mă descurc singură. Să caut în dicționar, să încerc, să gândesc.
Momentele de panică au devenit din ce în ce mai scurte de-a lungul anilor și mintea mea din ce în ce mai ageră în a căuta și a găsi soluții. Așa că în 2013, când m-am confruntat cu primele episoade de anxietate depresivă și nu mai știam cine sunt și ce e cu mine pe lumea asta, am încercat de toate. Am refuzat să stau cu ochii în tavan și să aștept să-mi treacă. Îmi era mult prea rău și nu voiam să accept că asta o să fie noua mea realitate înainte să încerc tot ce ar fi fost de încercat. Am apelat la energeticieni, m-am dus și la biserică, am fost și la psihoterapie și am bătut disperată și la ușa unui psihiatru, sperând că îmi va da niște pastile care va face calvarul să treacă mai repede. Nu mi-a dat.
Majoritatea prietenilor nu înțelegeau ce se întâmplă cu mine și de ce nu reușesc să mă repar singură sau cu ajutorul lor. De ce e nevoie să merg la psihoterapie. Nu, nu făceau asocierea aia cu psihoterapia și nebunia (deși, vă rog să mă credeți, o bună perioadă de timp EU am crezut că m-am defectat de tot și că voi ajunge la „nebuni”), dar nici nu înțelegeau ce poate face un terapeut mai mult decât pot face niște prieteni.
Un terapeut pune întrebările potrivite. Pune întrebările potrivite și știe cum să îți fie ghid pe un traseu sinuos. Răspunsurile, soluțiile, bineînțeles că tot la tine sunt. Dar când ajungi să fii pierdut în propria ta minte, ai nevoie de un ghid bun.
***
În ceea ce privește terapia de cuplu, situația e cam aceeași, doar că terapeutul mai preia un rol important – devine un soi de mediator și translator în comunicarea dintre cei doi parteneri. Nu am încercat încă acest gen de terapie, dar am aflat mai multe despre cum funcționează în cadrul unei întâlniri cu Oana Nicolau – psihoterapeut specializat în terapia cuplului în cadrul clinicii ce îi poartă numele.
Stați liniștiți, căsnicia merge bine. Asta și apropo de faptul că m-am amuzat teribil când mi-a zis cineva că vrea să-și ceară banii înapoi (banii însemnând darul de nuntă) de la un cuplu care a decis să divorțeze la nici un an după nuntă. Noi suntem bine, nu vă dăm niciun ban înapoi, dar în noua lume în care totuși divorțul a devenit mai normal ca îmbrătrânitul împreună, fără a fi musai ceva greșit în asta, terapia de cuplu devine și o bună unealtă de prevenție și una ce poate îmbunătăți considerabil calitatea vieții în doi. Și, da, în ceea ce ne privește, avem și noi „piticii” noștri. Și sunt, majoritatea, pitici cu care am venit fiecare în relație, nu musai care să se fi născut în cadrul ei. Și i-am tot discutat între noi, am tot încercat să schimbăm mici lucruri, dar abia în cadrul întâlnirii cu Oana am înțeles cât de important este ca o schimbare comportamentală din partea unui partener, oricât de mică ar fi ea, să fie urmată de validare din partea celuilalt. Cu alte cuvinte, să îi arăți că ai văzut că încearcă și că apreciezi acest lucru. De fapt, doar așa schimbarea poate să devină una de durată, nu să rămână un episod trecător.
Și că veni vorba de „piticii fiecăruia”, unul dintre cele mai mișto principii în terapia de cuplu – un principiu cu care mă identific complet și pe care m-am bucurat să îl regăsesc și în filosofia Oanei Nicolau – este chiar acela care spune că „un cuplu este format din doi indivizi care au decis să meargă prin viață unul lângă celălalt”. Doi indivizi, două entități, nu un singur întreg. Un cuplu nu înseamnă pierderea identității personale într-o identitate colectivă și aceasta este poate una dintre cele mai mai erori care pot apărea într-o căsnicie. Să te pierzi, să uiți de tine, să simți că nu mai libertate. Și, da, din păcate, în imaginarul colectiv căsnicia încă mai este asociată cu o închisoare. O închisoare care poate pe vremuri putea fi văzută și ca un spațiu de siguranță, dar care acum nu se mai potrivește deloc cu valorile noilor generații, generații dornice în primul rând de libertate și de explorare.
***
Fiecare relație de cuplu este despre tine
Așa își începe Oana prima ei carte, A de la Armonie, de altfel primul volum dintr-o colecție dedicată relațiilor de cuplu. Nu este o carte teoretică, ci, mai degrabă, o colecție de povești culese chiar din cabinetul Oanei. Poate sunteți familiarizați cu cărțile lui Yalom. Eu le-am descoperit tot prin 2013, în căutările mele, și m-au fascinat. Desigur, stilul său savuros nu poate fi regăsit în nicio altă parte, dar componenta utilă, aceea care ține de identificarea cu anumite personaje reale (oameni care au fost la terapie) și cu situațiile prin care acestea trec, se regăsește și în cartea Oanei. Mie mi-a fost mereu mai ușor să învăț din exemple, iar dacă exemplele sunt din România, nu din Statele Unite, identificarea devine mult mai ușoară. Pentru că, da, suntem cu toții oameni, dar experiențele noastre sunt în mod clar influențate de mediul în care trăim.
Mi-a plăcut, am citit-o rapid, într-o zi. A fost pentru mine un mod util prin care să o cunosc mai bine pe Oana și felul în care vede ea lucrurile, pentru că dacă e ceva important când vine vorba de psihoterapie e compatibilitatea pacient – terapeut. Așa că am prins curaj să ne facem o primă programare. Habar nu am cum o să fie, dar gândul mă entuziasmează, nu îmi provoacă musai panică, așa că rău nu are ce să fie. Sper. :))
***
PS: sunt curioasă – care ar fi trei lucruri pe care le apreciezi în relația ta și un lucru la care simți că mai aveți de lucrat?
Și hai să încep eu, ca să îți faci curaj:
Apreciez în relația mea faptul că râdem mult unul cu celălalt, că dormim îmbrățișați în fiecare noapte (bine, când sunt 40 de grade, recunosc, nu prea ne mai suportăm așa de bine) și susținerea necondiționată pe care ne-o oferim unul celuilalt.
Îmi doresc să mai lucrăm la acceptarea diferențelor dintre noi.
***
Cheers!
Râdem mult, avem același simț civic, ne înțelegem din priviri. Ne copleșește rutina.
daaa, couplefucker routine, ca să zic așa! :)) mulțam pentru deschidere, Adela!
Fain subiectul articolului, chiar zilele trecute m-am gândit la terapia de cuplu ca activitate de ”bonding”, nu de reparare. Abia ce-am terminat Alain de Botton ”Ce se întâmplă în iubire” (mulțumesc pentru recomandare, Mona) și este tot un soi de Yalom, dar pe un singur caz. Say the word și ți-o împrumut :D
Șiii legat de relație:
– apreciez in relația noastră că avem fiecare loc, nu e nevoie să ne facem mici de tot și să ne punem garduri, că deși amândoi avem un deficit de răbdare destul de mare, totuși găsim rezerve fix în momentele în care avem nevoie ca să ne putem înțelege unul pe celălat și mai apreciez capacitatea amândurora de a fi empatici (dar în feluri tare diferite :)) ).
De lucrat, aș lucra la tantrumurile pe care le facem amandoi, eu aș mai lucra la accepta multitudinea de hobby-uri și preferințe pe care nu le înțeleg și a fi mai proactivă în relație și el (aș propune să lucreze) la a fi mai orientat pe ideea de cuplu și activități de făcut în 2.
Daaa, hai să facem schimb de cărți – mi-o împrumuți pe asta și eu ți-o dau pe a Oanei Nicolau. ^_^ Și pulovărul. :)) Dau de veste săptămâna viitoare! :*
3 lucruri de apreciat: ne distram impreuna, ne putem baza unul pe altul, ne completam. Mai avem de lucrat la comunicare.
mulțumesc pentru deschidere, Ana! :) mă bucur mult să văd că vă tentează ideea – și mă bate gândul chiar să bag răspunsurile astea într-un articol separat, să avem o viziune mai largă asupra lucrurilor care sunt apreciate în cadrul unui cuplu și a lucrurilor la care partenerii simt că mai au de lucrat – cred că avem multe de învățat unii de la ceilalți! :)
De sex nu zice nimeni nimic? :))
Hai ca zic eu. Chiar la asta ar trebui sa lucram un pic, pentru ca inceputul a fost entuziasmant si curajos… iar acum ne-am plictisit de diversitate :)) Ar trebui sa descoperim bucuria banalului.
Iar parti bune ar fi ca putem sa comunicam, ne acceptam piticii si avem atitudini similare asupra vietii :)
Excelent, Miruna! :) Mulțumesc pentru sinceritate! :)
On the plus side:
Încă ne place unul de celălalt mai mult decât de alți oameni.
Ne toleram neajunsurile.
Nu ne îngrădim libertatea.
Psi material:
Suntem de foarte mult timp împreună. Avem fiecare câte o valiză burdușita cu neînțelegeri, resentimente, neîmpliniri, vinovății etc.
Mulțam, Jezebel! Mi-a plăcut la nebunie asta cu „încă ne place unul de celălalt mai mult decât de alți oameni”. :)) Iar treaba cu libertatea, cum spuneam, mi se pare a fi musai într-o relație! :) Way to go!
1. Apreciez super mult că relația noastră s-a tot schimbat (mai ales de când am intrat eu în terapie :))) ), a trecut prin diferite etape, s-a îmbunătățit, iar acum e în faza ei cea mai bună.
2. Ne distrăm, ne jucăm și râdem în hohote și cu lacrimi foarte des.
3. Faptul că ne putem baza unul pe celălalt, orice ar fi.
Și mai avem de lucru la prioritățile care țin de cuplu. Ori sunt diferite, ori nu avem deloc. Nici nu-mi dau seama.
Oana, mulțaim fain! Hai că acușica bag și extragerea la sorți. Succes! :)
Ne-am cunoscut pe un site de dating acum un milion de ani si inca ne “suportam” (cu brio, zic eu). Amandoi incapatanati si ambitiosi, cu muuulti pitici care devin “galagiosi” fix atunci cand nu-i momentul.