Vineri am fost la Webstock. După trei (sau chiar patru?) ani de pauză, o perioadă în care nu m-am mai simțit suficient de atașată de blogosferă, o blogosferă în care simțeam că oamenii se bârfesc prea mult și se susțin prea puțin, că se plâng prea mult și se implică prea puțin, că scriu prea mult despre fast food și cola și prea puțin despre emoții și oameni.
Și, oricum, eu nu mai eram „suficient de blogger”. Treceau săptămâni fără să scriu nimic și mă miram și eu când mai primeam câte o invitație la un eveniment. Mă miram și mai mult când primeam invitații la evenimente unde, credeam eu, era clar că nu am ce să caut.
Și-apoi, acu’ vreo două luni, dă Manafu mail cu „save the date” că vine Webstock. Și eram binedispusă și am răspuns că vin. Mă detașasem suficient de mult cât să nu mai știu nici de bârfe, nici de alte răutăți și voiam să vin chiar de dragul prezentărilor. Mă gândeam că după o pauză de trei ani de zile oi avea totuși ceva nou de învățat.
***
Joi seară am început să mă panichez. Voiam să ajung dimineața următoare de la 8:30 la Marriot, dar mă speria ideea conversațiilor matinale cu mulți oameni pe care îi știam dar pe care nu îi mai văzusem de o groază de vreme. Și nu știu cum se face, dar celălalt reușește să pună mereu primul întrebarea aia cu „ce mai faci?”, urmată de aia cu „unde mai lucrezi?” și, mai nou, de aia CU„CUM e măritată?” (e bine).
Pe scurt, mi-era frică să mă revăd cu blogosfera. Nu știu ce spune asta despre blogosferă, dar mi-era clar că spune ceva despre mine. Mi-era teamă să fiu vulnerabilă în fața acestor oameni pe care îi știu de atât de mult timp, dar totuși atât de puțin. Nu știam cât de mult îi interesează, de fapt, ce mai fac, și cât de mult vreau să le povestesc. Sau cât de mult vor ei. Și nu aveam chef să repet aceleași povești de 20 de ori. Cu închiderea Institutului, cu voluntariatul la Teach, cu atelierul de meșteșugărit… Și îmi imaginam o conversație care decurgea cam așa „ – Și ce mai lucrezi acum, tot la Institut?” „- Păi nu mai lucrez efectiv, uite așa și așa și așa” „ – Ah”.
Adică îmi era teamă că nu o să am ceva excepțional de povestit, că dupa atâta vreme de la ultima întâlnire eu o să fiu undeva în aer și nu în revista Forbes și că blogosfera n-o să mă mai iubească, de parcă blogosfera fix la cariera mea se gândește toată ziua. Știi, de fapt, atunci când te simți judecat îți simți propria judecată. Când te simți criticat, îți simți propria critică. Și atunci când te simți bine cu tine nu mai ai de ce să te temi.
***
Desigur, analiza aceasta profundă a evenimentelor a avut loc ulterior zilei de vineri. Vineri dimineață am decis până la urmă să văd primele prezentări de acasă, online. În confortul propriei bucătării, cu propria cafea și propriul motan. Mi-am propus să ajung la Marriot la 14:30, după pauza de prânz (o oră întreagă în care ar fi trebuit să socializez), la timp pentru ultimele două sesiuni de discuții. Nu am mai stat și la gală.
La finalul serii, gala a fost însă cea care m-a marcat cel mai mult. Am aflat de pe Facebook de premiul luat de Mariciu cu „Un vlog pe zi” și m-am bucurat că la Webstock s-a premiat perseverența. Perseverența, voința, ambiția. Pentru asta am simțit și eu să-l felicit pe Marian, căci în primul rând despre asta am simțit că a fost proiectul său. Pentru cei care nu știu despre ce vorbesc, Marian Ionescu, blogger la Mariciu.ro, și-a propus acum aproape un an (în noiembrie 2015) să filmeze câte un vlog pe zi. Filmări din viața lui, filmări „despre nimic”, așa cum îi place lui să mai spună, filmări de la evenimente, filmări de la serviciu, filmări de la el de acasă, filmări de unde-o fi. Important era să fie unul pe zi. Și s-a ținut de cuvânt. 287 de zile mai târziu, „Mariciu SHTOW” a ajuns la episodul cu numărul… 287.
***
Perseverență. Asta simt că mi-a lipsit în relația cu blogul. S-a pierdut la un moment dat ceva. Nu îmi mai făcea plăcere. Trăgeam de mine să scriu despre un eveniment la care am fost sau despre un eveniment la care urma să merg, dar eu de fapt voiam să scriu despre ce simt și despre ce conversații am mai avut în autobuz. Îmi notam ideile într-un fișier și le lăsam acolo să moară până „îmi făceam timp”. Și nu-mi făceam niciodată timp.
Vreau să-mi fac timp. O să-mi fac timp. Nu știu dacă o să scriu în fiecare zi. Mi-e teamă să-mi asum așa ceva. Mi-e teamă, din nou, de propria judecată. Ce o să-mi spun dacă n-o să reușesc? Cred, totuși, că o să-mi dau voie să aflu.
Cheers! „Aceasta a fost brătila de azi.”
—
Bun. Aceasta este deja brătila de ieri.
Cea de astăzi? :-)
Așa, așa, Costin, despre asta e vorba :)) (vine și Brătila azi, tot pe seară, atunci iese mai bine la suprafață)
Te dezamagesc: daca vrei sa nu vorbesti nimic despre tine, du-te la persoanele pe care le cunosti si intreaba-le tu. Daca tu dai tonul, eviti 3 sferturi din intrebarile care ar putea sa ti se puna. Asta pt viitor, zic :)
Nu mă dezamăgești cu nimic, dar când ajungi într-un spațiu cu mulți oameni pe care nu i-ai mai văzut de mult timp e inevitabil să nu vină cineva la tine. :)
Nu mă înțelege greșit, sunt o persoană sociabilă de fel, extrovert de meserie, dar am momente în care prefer colțul camerei, iar în acele momente mai degrabă aș evita contextul decât să mă stresez încercând să mă ascund.
[…] și proiecte, Cismaru despre campanii de durată, Luiza Deneliuc despre propriul ei ghid fiscal, Oana Brătilă despre întreaga experiență, Mariciu despre cum i-a fost ziua acolo, Andressa despre sesiunea […]
Am trecut și eu printr-o perioadă asemănătoare acum ceva timp, aproape doi ani de zile, am avut ”blogul” în paragină – scriu cu ghilimele pentru că n-am fost niciodată cunoscută, dar aveam ”traficul” decent. Și obișnuiam să scriu (Doamne, din liceu) despre toate prostiile ce-mi treceau prin cap, sau pur și simplu diverse subiecte ”păreriste”. Și aveam zile în care scriam despre cum mă cert pe mine că nu sunt consecventă pe blog. Apoi continuam tot așa …
Începând de anul trecut, am decis să-i dau o nouă abordare, și chiar să mă dedic – nu pentru că trebuie, ci pentru că-mi place, scriu de atâta timp, și am observat clar evoluția ”textelor”. Dar eu una nu pot scrie zilnic, pentru că simt că dacă ceva nu are o valoare orișicâtă, nu pot pune așa ceva pe blog, și îmi propun să scriu măcar de 2-3 ori pe săptămână.
Mă rog, iată ce poliloghie, dar nu despre mine e vorba aici neapărat, voiam să zic că empatizez și că… nu e capăt de lume dacă nu vrei să scrii în fiecare zi. Și ce? :)
Hihi, mulțumesc pentru comentariu, Ianca, bine ne-am cunoscut! :) Și spor s-avem… să scriem când vrem! ^_^