Povestea de azi este despre sinceritate. Despre a-ți da voie să fii sincer, cu tine și cu ceilalți, și despre a-ți asuma consecințele. „Consecința”, ca să nu lăsăm loc de interpretări, nu are în acest caz o conotație negativă. Nu e vorba despre „a suporta consecințele”, cum este de cele mai multe ori folosit acest termen, ci pur și simplu despre a fi conștient de rezultatele acțiunii tale.
***
Ieri am avut o zi plină. De o săptămână am început renovarea dormitorului și asta a venit la pachet cu multe drumuri la Hornbach, Leroy Merlin, Dedeman și orice alt magazin de bricolaj vă mai trece prin minte, ca să luăm cele necesare, de la vinarom și parchet, la clanțe și întrerupătoare. După-amiază ne-am văzut cu ai lui Alex, iar seara stabilisem o ieșire la un film documentar. Cum ar veni, 12 ore pline, sărind dintr-o activitate în alta, căci încă nu am deprins complet arta simplității când vine vorba de programul meu. Ca să vă spun drept, avusesem vreo două tentative de amânare a ieșirii la film, dar îmi promisesem la un moment dat că o să mă țin și cu dinții de angajamentele făcute și o să anulez doar dacă e vorba de o situație extremă. Epuizarea mea, desigur, nu se încadra. Nu de alta, dar promisiunea venise la pachet cu o altă promisiune, cum că nu o să-mi mai aglomerez programul de la bun început, dar în acest caz eșuasem, din nou, lamentabil.
Cu o oră înainte, văd că mă sună Irina, fata cu care urma să mă întâlnesc.
„Bună, Oana, îmi pare rău, să nu te superi, să nu mă judeci, dar nu mai ajung la film. Sunt în oraș cu niște prieteni pe care nu i-am mai văzut de mult, ne simțim foarte bine și aș vrea să mai rămân cu ei.”
PAC! Cineva tocmai mă sunase să anuleze întâlnirea din motive de „mă simt prea bine unde sunt acum”? Era ceva nou, diferit de „m-a luat o răceală” sau „mi-a venit ciclul” (uneori a treia oară în luna respectivă). Era ceva nou și îmi plăcea la nebunie!
Nu, nu era vorba doar de faptul că altcineva își asumase să anuleze un angajament și mă scutise pe mine de povara aceasta. Era vorba de felul în care a făcut-o. De exercițiul de sinceritate pe care și-l asumase și care fusese total neașteptat. Cu atât mai mult cu cât nu venise sub forma unui sms sau a unui mesaj pe Facebook (locul în care comunicaserăm până atunci și stabiliserăm toate detaliile), ci a unui apel telefonic. Pentru că, nu-i așa, e mult mai simplu să dai un mesaj, decât să suni pe cineva și să-i spui că te simți foarte bine acolo unde ești acum și să-ți asumi o conversație în direct pe tema aceasta. În plus, nu era un simplu și direct “nu am chef să ne mai vedem”, ci avea factorii cheie numiți compasiune și empatie. Era un mesaj sincer, dar transmis cu iubire.
I-am mulțumit Irinei și i-am spus că mă bucur că nu i-a fost jenă să fie sinceră.
***
Jenă să fii sincer… Cât de absurd sună și totuși de câte ori ne confruntăm cu asta pentru că ne este teamă de reacția celorlalți. Teamă că nu ne vor mai privi cu aceiași ochi și, în ultimă instanță, teamă că nu ne vor mai iubi.
Dar și ce iubire se poate naște din asta! Cred că odată ce avem curaj și ne dăm voie să fim sinceri cu ceilalți, deschidem drumul către o relație autentică, necondiționată, așa cum ar trebui, de fapt, să fie ea. Ne eliberăm pe noi, dar îl eliberăm și pe celălalt.
Cheers!
***
PS: vă invit să încercați și voi un #exercițiudesinceritate; și apoi să povestiți cum a fost – terifiant? eliberator? amuzant, poate?
—
“Te ai gândit vreodată că, dacă iți petreci timpul mințind în legătură cu cine ești, n-o să ajungi să cunoști oamenii?” (Nunta lui Jenny – 2015) Poate e exagerata, poate e cale mai lunga pana la ea, dar eu am vazut un fel de analogie aici.
Fix așa, Aurel, fix așa :) Ai văzut foarte bine
Astazi o colega imi admira bluza la lucru. M-am apropiat de ea si i-am zis: e bluza de pijama, n-am avut timp s-o schimb, am dormit putin si m-am trezit tarziu, cred ca miroase a somn inca. A ras, cred ca a crezut ca faceam misto.
Excelent! :))