o brătilă pe .ro

Gata, începe. De azi, o brătilă fără limite.

Mi-am pregătit echipamentul. În mai puțin de o oră am primul antrenament Limitless și am niște emoții de zici că mă duc la examen. Nu pot să-ți explic exact de unde provine teama, cel mai probabil ține de dorința mea de perfecțiune, combinată cu teama că nu voi fi în stare să-l duc până la capăt. Dar, până la urmă, important e să am curajul să încerc. Asta mi-am reamintit săptămâna trecută, în tabără: cât de important este curajul. Cât de important e să spui „da” și să încerci.

Apoi, dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că de fapt mi-e teamă că voi reuși. Că în sfârșit voi reuși.

***

Contextul

Sunt prietenă cu dorința de a slăbi încă din clasa a 6-a. Atunci mi-am făcut primul abonament la o sală de fitness, vis-a-vis de casă, în complexul Miramar. Eram cea mai mică de acolo și țin minte că nu înțelegeam de ce majoritatea doamnelor de pe aparate erau slabe și cu sânii mari. Numai eu venisem acolo să slăbesc? Celelalte unde erau și totuși ce căutau slăbănoagele alea acolo?

Țin minte ce fericită am fost când au apărat bicicletele eliptice. Îmi incepeam mereu programul cu 30 de minute pe ele și încercam să trag cât mai mult de timp astfel încât să stau cât mai puțin pe teroarea numită stepper. Nu, nu era ca și cum aveam timpul limitat, desigur că mă mințeam singură, dar eram conștientă de faptul că pentru a mă ține de treabă era necesar să-mi facă plăcere să mă duc acolo, nu să mă gândesc cu groază la minutele interminabile petrecute pe un aparat.

În paralel cu fitness-ul, însă, mâncam cât îmi punea mama pe masă și încă pe lângă. La mine acasă nu se mânca mult, dar, ca în orice casă normală, nu se ținea cont de felul în care ar trebui să combinăm grupele alimentare și, desigur, carnea cu cartofii erau mereu la un loc. Problema cea mare era, însă, faptul că mi se făcea mereu foame noaptea. Asta tot din cauza meselor prost distribuite de-alungul zilei, căci la noi se lua o singură masă în afara micului dejun, când se întorceau ai mei de la serviciu, pe la 5, maxim 6 seara. Și, cum eu mă culcam mereu după miezul nopții, era inevitabil să nu dau iama în frigider și să nu-mi prepar un clasic sandwich (sau mai multe), căci un fruct nu mi-a umplut niciodată stomacul.

Au existat însă și părți bune, legate în primul rând de faptul că am avut mereu mâncare gătită pe masă (mama nu lua niciodată nimic congelat sau semipreparat) și că rareori găseai dulciuri la mine acasă. Când le găseai, cel mai probabil făcuse mama o prăjitură sau, la cererea tatei, era sărbătoare cu clătite sau biscuiți de casă. Așa că dulciurile nu au fost niciodată plăcerea mea vinovată, dar am poftit mereu la covrigei… Am mai spus-o și cu altă ocazie: Păzește-mă, Doamne, de covrigei, că de prăjituri mă păzesc singură.

***

Am 1.56, n-am mai crescut din școala generală și tot atunci am avut și maximul de kilograme: 61, în clasa a 8-a. Am fost mereu o tipă „bulănoasă”, complexată de coapsele voluminoase și gambele musculoase, pe care deși unii le considerau sexi eu le uram cu precădere atunci când trebuie să îmi cumpăr pantaloni sau cizme. În clasa a 6-a, Honorius Prigoană mă striga „surdograsa”. Probabil el a fost cel care a tras, în mintea mea, primul semnal de alarmă.

Un semnal de alarmă care m-a făcut, însă, treptat, să nu-mi mai iubesc corpul și să încerc orice pentru a-l schimba. În ultimii 10 ani nu am fost doar la fitness, înot sau la pilates. Am aruncat mii de lei pe tratamente corporale în saloane în care tot ce conta erau banii, cu riscul de a dezamăgi oameni naivi și disperați ce își puseseră speranțele în tratamente prezentate ca fiind miraculoase. Am luat chiar și pastile, din acelea chinezești, cumpărate de pe Okazii de la vânzători interesați și ei să scoată un ban, conștienți fiind de faptul că vând otrăvuri.

***

Vara trecută am reușit să văd pentru prima oară pe cântar „51”. 51 de kilograme, la care ajunsesem printr-un program pe care mi-l făcusem singură, ce combina mișcarea și niște reguli de nutriție. Fără otrăvuri sau bani aruncați pe fereastră. Eram însă într-o perioadă în care nu lucram și puteam să-mi organizez timpul în concordanță cu obiectivul meu. Mergeam la bazin, făceam ture de parc pe bicicletă sau pe jos, aveam timp să gătesc supe cremă și alte nebunii.

Așa că nu a durat mult până să revin la greutatea mea clasică. Greutatea de echilibru, cum îi zic eu, cea la care ajungeam mereu, după perioade de plus sau minus: 54 de kilograme.

Și-acum?

Acum, în primul rând, nu îmi mai urăsc corpul. De data aceasta vreau să lucrez la el întocmai pentru că-l iubesc.

Nu mai vreau rezultate de azi pe mâine, care să țină doar mâine, ci îmi doresc o schimbare pe termen lung. Și am ales Limitless pentru că prin asta se diferențiază. E un program intensiv de remodelare corporală, dar procesul este unul sănătos, atât pe parte de antrenamente, cât și pe parte de nutriție. La Limitless cuvântul „dietă” este interzis, iar planul nutrițional personalizat cuprinde toate grupele alimentare.

Am hotărât să scriu pe toată perioada celor patru săptămâni pentru a mă responsabiliza. Știu că va fi greu. Știu că mă așteaptă febră musculară, dureri inimaginabile și frustrări legate de faptul că sunt o fire extraordinar de pofticioasă. O să fie un jurnalul deschis pe care îl voi ține aici și, da, încurajările sunt binevenite. Cu toate acestea, cel mai important e să nu mă dezamăgesc pe mine.

***

Îmi e, în același timp, teamă. Mi-e teamă că o să reușesc și mi-e teamă că se va pierde o parte din identitatea mea. Mi-e teamă, într-un mod ciudat, că îmi va fi dor de mine, cea de acum, așa cum sunt, cu bune și cu rele.

3 CommentsLeave a comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.