Drumul Lung spre Cimitirul Vesel – comorile vii (ziua 2)

În dimineața zilei de 14 august, la orele 10:00 fix, Ioan Barani ne-a sunat să se asigure că venim la ritualul de perepotcovire de care ne povestise cu o seară înainte. Când am ajuns, Victoraș (calul) stătea cuminte cu un picior în brațele stăpânului, așteptând ca fierarul să îl descalțe și de ultima potcoavă învechită. Pe interior, proaspăt curățată, copita îi arăta precum pulpa unei nuci de cocos.

După două ore și o potcoavă nouă se făcuse deja după-amiază, semn că trebuia să pornim, după cum ne fusese planul, pe harta comorilor vii de dincolo de Săpânța.

***

 Prima oprire am făcu-o în satul Mânăstirea, comuna Giulești, în fața unei porți maramureșene autentice, din spatele căreia a ieșit să ne întâmpine doamna Pălăguța Bîrlea. Se vedea că nu se aștepta la musafiri, dar că surpriza fusese una deosebit de plăcută. Ne-a invitat în casă, unde în prima odaie pe stânga se lucra de zor la podoabe tradiționale de pus la gât și la mână: zgărdane și brățări din mărgele colorate.

Doamna Maria, mama Pălăguței, culege pe un ac mărgelele de pe masă și le înșiră cu grijă de-alungul firelor de ață. E bolnavă de sclerodermie și medicii i-au spus că nu mai au ce să-i facă, așa că se bucură cum poate de „câte zile o mai avea”. Muncește toată ziua cu caietul cu modele langă ea, iar Pălăguța nu înțelege de unde are atât răbdare, dar, pentru doamna Maria, să lucreze zgărdane e parte din bucuria zilnică. „Uit și de boală și de toate.”

Zgărdanele și brățările care se fac în satul Mânăstirea nu au nicio treabă cu „chinezăriile” pe care le găsim în comerț, chit că au fost cumpărate din „comerțul” maramureșean. Sunt modele înșelătoare, pe care poți să le identifici ușor nu doar după tipar și culorile folosite, ci după materialul pe care sunt înșirate mărgelele. Într-o brățară autentică se folosește doar ață și nu este, așadar, elastică. Dacă nu te îmbăiezi cu ele (ceea ce ar provoca putrezirea aței), podoabele autentice te pot ține o viață și mai mult de-atât, iar cele mai scumpe costă doar 25 de lei.

Doamna Pălăguța e instructor popular în Sighet și studentă în anul 3 la Facultatea de Litere din Baia Mare, secția „Etnologie și Folclor”. S-a apucat de facultate pentru că absolvirea îi va aduce 500 de lei în plus la salariu (acum în valoare de doar 800 de lei pe lună). Așa e la bugetari, o diplomă valorează mai mult decât 24 de ani de practică, dar doamna Pălăguța nu regretă alegerea făcută și acum, deși naveta e obositoare, merge la facultate cu drag, pentru că îi place ce studiază. Majoritatea examenelor le-a luat cu 9 și cu 10, iar profesorii o laudă pentru că își dă interesul mai mult decât cei tineri.

Am dat să plecăm, dar am mai făcut o scurtă oprire în fundul curții, unde Ricky își exprima și el entuziasmul prilejuit de vizita noastră, învârtindu-se de zor în jurul cozii. E paznicul casei, adus de băiatul doamnei pe când el era în armată și Ricky doar un pui. „Mamă, așa cum mă iubești pe mine, să îl iubești și pe el”. Între timp, băiatul a plecat în Baia Mare și Ricky a rămas aici. E un cățel frumos, vesel, bine îngrijit, semn că doamna Pălăguța și-a ținut promisiunea.

***

La 15 kilometri de satul Mânăstirea, după ce treci de Ocna Șugatag, dai de Budești, localitatea în care-și are casa Victorița Borodi, confectioner de pălării. Specialitatea casei sunt, bineînțeles, clopurile maramureșene, o tradiție pe care Victoriția și-a dorit să o ducă mai departe în numele tatălui său, Ioan Bîrlea.

Clopurile se fac fie din împletitură de lemn de plop, fie, în varianta „premium”, din împletitură de grâu de primăvară, mai greu de găsit la dimensiunile potrivite și mai pretențios în procesul de albire, etapă prin care împletitura trebuie să treacă neapărat, înainte de a fi dată la cusut.

 Gheorghe Bîrlea, bunicul Victoriței, cosea pălăriile manual, Ioan fiind cel care, la 22 de ani, undeva în jurul anului 1940, a plecat să vândă clopuri în Cehoslovacia și, cu banii strânși, a cumpărat un motoraș cu care a modificat mașina de cusut a familiei. Este mașina pe care o folosește și Victorița acum și nu e singura invenție pe care tatăl său a facut-o din pasiune pentru confecționarea de pălării. După ce clopul este cusut, Victorița îl trece printr-o presă construită de tatăl ei, ce funcționează prin pomparea de apă într-un cauciuc ce se mulează pe matrița aleasă în funcție de mărimea și modelul pălăriei. Matrița se încinge anterior acestui proces, astfel încât, după ce este ținut câteva minute sub presiune, clopul iese  din presă asemeni pâinii calde din cuptor.

Cu cât clopul are împletiturile mai dese, cu atât crește și valoarea lui, iar un clop din împletitură de grâu, ornat cu zgărdane, poate ajunge să coste și 300 de lei. „Pe vremea lui Ceaușescu, clopurile se vindeau și cu 400 de lei…”. Astea sunt clopurile pe care le poartă, cu mândrie, localnicii, dar Victorița face modele și pentru turiști, care preferă mai degrabă cantitatea, decât calitatea, și le vinde cu 15 sau 30 de lei.

Există însă un clop pe care nu l-ar vinde pentru nimic în lume. E lăsat de tatăl său, nu cu mult timp înainte să moară, din împletitură deasă de grâu, și îl ține pentru băiatul cel mare, să îl poarte când va mai crește și va fi vrednic de el. Pe 15 august, de Sfântă Mărie Mare, s-au împlinit 6 ani de când Ioan Bârlea s-a stins din viață.

***

 Ultima oprire am făcut-o în Săcel, pe Valea Izei, în căutarea lui Vasile Șușca, ultimul creator de măști din întreaga Transilvanie. Era cât pe ce să ne invităm singuri înăuntru, căci curtea era goală și la „seara bună” nu ne răspunsese nimeni, când din spatele casei apare domnul Șușca, însoțit de trei mioare. Le potolește behăitul cu o mână de ovăz, le alintă puțin și se așează apoi pe banca cea cu spătar de măști.

Remarcăm că măștile domnului Șușca nu sunt atât de urâte ca altele, cum văzusem, de pildă, prin Bucovina. Dimpotrivă, unii le-ar putea considera chiar simpatice. Până și biserica s-a împăcat cu ideea și le-a găsit în cele din urmă un loc obiectelor neortodoxe și, acum, măștile cu coarne sunt folosite în piesele de teatru de Crăciun, ca o reprezentare a dracilor în scenele cu Irod.

În casa pe terenul căreia a fost cândva și o moară, ai putea spune că Vasile Șușca locuiește singur. De fapt, e acolo „cu oile, cu pisicii și cu Dumnezeu”. Și-a crescut singur băieții și când erau mici toată lumea îl știa pe „Șușca cu piticii”, în Săcel sau în împrejurimi. Acum, băieții sunt plecați din țară, dar Vasile Șușca spune că nu ar părăsi România nicicând. Aici e liniștit și îi e bine, așa, cu puținul pe care îl are, cu oile și pisicii și Dumnezeu.

***

E 15 august, e Sfântă Mărie Mare, e festival și e voie bună. Pe pajiștea din Săpânța, Vasile Șușca poartă pe cap un clop cusut de Ioan Bîrlea.

—

În perioada 12 – 16 august sunt pe Drumul lung spre Cimitirul Vesel, datorită companiei Cris – Tim, spre a-ți împărtăși valorile tradiţionale româneşti de la Festivalul Intercultural de Tradiție Maramureșeană de la Săpânța.