Marți seară, la Gara de Nord – ep. 1 | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

Marți seară, la Gara de Nord – ep. 1

Marți seară, la Gara de Nord, am cunoscut trei oameni deosebiți. La ieșirea de metrou dinspre OMV îl așteptam pe Ștefan, căci urma să mergem la „o seară scoțiană”, să discutăm despre dorința mea de a mă alătura unui proiect de voluntariat. Despre proiect o să vă povestesc mai multe în curând, căci dorința s-a materializat, acum câteva minute am semnat și contractul, iar vineri o să fie prima mea vizită într-un apartament social, unde le voi cunoaște pe Ioana și pe Carmen Iulia Florentina.

Marți seară, la ieșirea de metrou dinspre OMV, l-am cunoscut pe Alin.

Alin

Alin s-a oprit lângă mine și m-a privit îndelung. L-am salutat, i-am zâmbit și l-am întrebat ce dorește, dar nu mi-a răspuns. El ținea în mâna dreaptă o pungă cu aurolac, eu un iPhone la care butonam de zor. L-am întrebat din nou cu ce îl pot ajuta și în cele din urmă și-a făcut curaj să îmi ceară „10 mii”. I-am spus că nu-i dau bani, dar mi-am adus aminte de biscuiții pe care îi cumpărasem cu vinovăție din stația de autobuz, cu gândul că după ce o să ronțăi doi trei poate o să am noroc să găsesc pe cineva căruia să îi ofer. Vedeți voi, așa e viața: unii nu au ce mânca, alții își fac griji în privința siluetei. Și norocul a fost, până la urmă, de ambele părți.

Alin mânca din pachetul de biscuiți și mă privea îndelung. I-am zâmbit din nou și l-am întrebat cu ce pot să-l mai ajut. Din nou, mi-a răspuns abia a treia oară.

„Dă-mi și mie 10 mii”

„Nu-ți dau bani, ți-am zis. Ți-am oferit biscuiții, nici măcar nu ai zis mulțumesc.”

„Mulțumesc”

„Cu plăcere”

„Dă-mi și mie 10 mii”

L-am întrebat de ce vrea bani, ce face cu ei, mi-a zis că-și ia un suc. I-am spus că mai bine bea o apă și că dacă vrea îi cumpăr eu una, dacă îmi spune unde e un magazin. S-a bucurat sincer și m-a condus spre un magazin la câțiva zeci de metri de unde eram. I-am cumpărat o apă și-o banană. Mi-a mulțumit fără să-i mai zic eu ceva. Nici nu mi-a mai cerut „10 mii”.

L-am întrebat ce face el toată ziua și cred că a fost prima oară când a auzit întrebarea respectivă. S-a blocat, nu știa ce să spună, așa că până la urmă a dat din umeri. L-am întrebat unde doarme, mi-a spus că pe unde apucă. Am dat să plec și l-am încurajat, dacă mai vrea vreodată apă sau mâncare, să stea pe lângă magazin și să roage pe cineva să îi cumpere, să nu mai ceară bani. A zâmbit și a dat din cap. L-am îmbrățișat și i-am spus să aibă grijă de el.

Eram la câțiva metri distanță când l-am auzit strigând după mine:

„sunteți pocăită?”

„dacă sunt ce?”

„dacă sunteți pocăită”

„nu, nu sunt, de ce spui asta?”

„nu știu… aveți așa… inima deschisă…”

De data aceasta rămăsesem eu blocată. Mi-am dat seama că dacă i-aș fi dat pur și simplu „10 mii”, impactul nu ar fi fost nici pe departe același. Probabil din acest motiv și încurajez toți oamenii să nu mai dea bani cerșetorilor, ci să le cumpere direct ceea ce au nevoie, chit că e vorba de o pâine, o apă sau medicamente. După cum le spun mereu și tuturor cerșetorilor să stea pe lângă magazine/patiserii/farmacii.

I-am spus că nu sunt pocăită și că sunt mulți oameni care sunt dispuși să ajute, după cum sunt mulți oameni care au nevoie de ajutor, căci toți avem probleme, chit că problemele sunt diferite. Important este să ceară. Și să știe cum și ce să ceară. Și i-am mai spus să aibă încredere. „În Dumnezeu?” m-a întrebat. „În Dumnezeu și în oameni.”

I-am aflat atunci și numele și i-am spus că m-aș bucura să mai vorbim și altă dată. Să îi aflu povestea.

Pentru că trăim, din păcate, într-o societate în care nu se pune suficient accent pe „ce a fost”, astfel încât „să fie” mai bine. Recent mi-a ajuns pe la urechi o știre cum că niște tineri de 20 și ceva de ani au fost condamnați la închisoare pe viață după ce au omorât alți tineri . Prima întrebare care mi-a venit în minte a fost dacă există cineva care să analizeze cum și de ce au ajuns tinerii respectivi să comită crime cu premeditare sau dacă pur și simplu îi închidem acolo și aia e, așteptăm următoarea știre de acest gen. Ascundem sub preș, cum ar veni, în loc să vedem cum putem face astfel încât să nu mai avem ce ascunde de la bun început.

Articolul acesta a fost început ieri, dar nu am reușit să-l termin. Și m-am bucurat că fix acum 5 minute am văzut pe Facebook reclama la un reportaj ce va fi difuzat duminică, în cadrul emisiunii „În premieră cu Carmen Avram”. Vă recomand din tot sufletul să îl urmăriți. Ca să înțelegeți mai bine. Este vorba despre viața orfanilor din România, din momentul abandaonului și până devin adulți, și despre traumele pe care ajung să le aibă. Trailerul, aici.

Cât despre marți seară și Gara de Nord… mai am de povestit. Despre încă doi oameni deosebiți. În curând. :)

1 CommentLeave a comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *