Ne ignorăm fericirea

F. mi-e prieten bun. Ne știm de aproape doi ani și e o parte importantă, la fel cum sunt toți 4 de altfel, din cea de-a doua mea familie, intitulată sugestiv „băieții”. Ne amuzăm de multe ori, pentru că ne dăm seama că ei vor fi mereu „băieții”, chiar dacă va veni momentul în care vor avea soții, copii și puțin peste 40 de ani. „Bărbații” sună parcă puțin cam prea dur și lipsit de afecțiune, iar singura posibilă utilizare ar fi una ironică. Ce, repetată în mod constant, ar putea deveni o obișnuință, desigur, așa cum s-a întâmplat din păcate cu mulți termeni sau multe sintaxe ce nu-și aveau locul în limba română – „gen”, „face sens” și altele… Dar asta e deja altă poveste și „bărbații” ar fi oricum folosit corect, doar că, pur și simplu, ideea nu mă unge pe mine pe inimă. Ce faci diseară? Uite, ies la o bere cu bărbații! 

Când te știi de ceva timp cu niște oameni, inevitabil apare „oportunitatea” de a-ți permite. De a-ți permite să pui paharul de suc direct pe masă, fără să ceri un suport, de a-ți permite să-i spui celuilalt că e nesimțit că a pus paharul direct pe masă (și o spui cu toată dragostea din lume, nu mă înțelegeți greșit; „nesimțitule”, „idiotule” sunt niște apelative pe care ajungi să le folosești fără niciun stres când atingi un anumit grad de prietenie), de a-ți permite să spui omului fără niciun ocoliș că efectiv nu ai chef să ieși din casă, nu că te simți rău sau te-a inundat vecinul, respectiv de a-ți permite să nu răspunzi o zi întreagă la telefon pentru că azi nu ai chef să vorbești. Și e ok, bă, chiar e ok, până în momentul în care începi să-ți faci griji, pentru că treaba asta cu prietenia mai presupune, pe lângă tot ceea ce-ți permiți, și o cantitate, mai mică sau mai mare, de la caz la caz, de grijă față de cei pe care îi consideri prieteni. Iar eu începusem să mă îngrijorez din cauza lui F. și a timpului, din ce în ce mai îndelungat, pe care și-l petrecea în fața calculatorului, jucând „Lineage”.

Acum, nu știu câți dintre voi sunteți gameri sau aveți prieteni pasionați de jocurile pe calculator, dar eu am crescut într-un astfel de mediu, ce a presupus la început ore bune de CS, Unreal și Quake, la școală și la sala de jocuri, dar care ulterior s-a agravat, în contextul în care, în primul an de facultate, îmi petreceam nopțile la prietenul meu de atunci și, în loc să ne uităm la un film sau să desfășurăm alte activități fizice sau intelectuale, ne jucam World of Warcraf până dimineața. Iar când nu rămâneam la el, ne jucam oricum fiecare de la casa lui și parte din viața noastră se transferase undeva prin Kalimdor sau Eastern Kingdoms, unde personajele noastre – o dwarfiță și un om – discutau, se plimbau și omorau împreună monștri de la care să fure obiecte prețioase. Iar eu nu-mi dădeam seama de nerozie și mă bucuram pur și simplu de faptul că reușeam, credeam eu, să fiu mai aproape din el. Era fix opusul, desigur, iar jocul devenise în scurt timp un drog pe care îl consumam și când nu era el acolo. Mergeam la Pietroșița și mă chinuiam să intru în cont de pe conexiunea 3G pentru că eram disperată să verific căsuța poștală, să văd dacă am reușit să mai vând ceva la licitație.

„Lineage” e tot un soi de World of Warcraft, adică un joc periculos din cel puțin două motive: îți dă senzația că totuși trăiești – chit să stai toata ziua în fund, în fața calculatorului, pentru că, într-un fel sau altul, interacționezi cu alți oameni care, ca și tine, stau în fund, în fața calculatorului – și, cel mai nasol: nu se termină niciodată. Dar inițial, când F. ne-a anunțat că vrea să se apuce, nu și-a dat nimeni seama ce ar implica asta de fapt. Sau eu cel puțin nu mi-am dat, pentru că aveam impresia (greșită, de altfel), că am depășit cu toții vârsta la care un astfel de joc mai poate crea dependență. Și oricum, chiar dacă aș fi realizat la momentul respectiv, e clar pentru toată lumea, F. tot s-ar fi apucat. Iar săptămâna trecută am realizat că treaba e groasă. Că F. ieșea din ce în ce mai rar, că atunci când ne vedeam la el, eram „noi”, discutând la masă, și „el”, stând la calculator, și că atunci când venea la noi și vorbeam cu el, nu auzea, pentru că era cu gândul la joc. Ceea ce recunoștea chiar el, nu era nevoie să presupunem noi.

Sâmbătă cred că era când l-am întrebat pe T. dacă el crede că F. e fericit făcând asta sau e pur și simplu prins într-o nebuloasă hrănită de un soi de confort, în care nu ți-e neapărat bine, dar nici rău nu-ți e. În care stai cu orele în fața calculatorului, încercând să obții anumite „achievements”, fie stabilite de tine, niște obiective personale, cum ar veni, fie stabilite de joc. Satisfacție există, frustrări de asemenea, dar toate țin de joc, și e într-un fel bine, pentru că nu mai ai resurse disponibile să îți faci griji și pentru viața reală. Viața aia în care n-ai mai primit salariul de două luni, viața aia în care lucrezi peste program și principalul motiv de bucurie e un somn prelungit în weekend, viața aia în care n-ai noroc în dragoste, viața aia în care trezitul de dimineață e un motiv de stres, nu de bucurie. Când ești în joc, ești acolo cu totul, trup și spirit, iar când nu ești acolo, tot acolo ești… Și nu-ți mai pui problema dacă ești fericit sau nu, you just go with the flow, baby, ignorând, fără să-ți dai seama, tot ce se întâmplă cu viața ta, tot ce se întâmplă cu tine. Și e bine, e confortabil, te simți în siguranță și ești liniștit cu gândul că jocul nu se termină niciodată, că poți să o mai ții așa la nesfârșit. Sau, mă rog, nu chiar la nesfârșit, pentru că, vezi tu, nu că ți-aș spune o noutate, dar viața ta nu-i nesfârșită.

Cea mai tristă parte este că deși nu ne jucăm pe calculator, cei mai mulți dintre noi ne ignorăm oricum fericirea. Ne trezim cu greu în fiecare dimineață, ne vedem de treabă, ne bucurăm de micile realizări de la muncă, ne enervăm din orice rahat care merge prost, mâncăm când ne aducem aminte, ne culcăm cu mintea plină de idei și probleme nerezolvate încă, visăm urât și apoi o luăm de la capăt. Trăim și noi în nebuloasa noastră hrănită de același soi de confort care ne ține departe de întrebări incomode pentru care nu avem un răspuns sau cărora nu vrem să le găsim unul. Ne ignorăm fericirea și, deși ne dăm uneori seama de asta, alegem, rușinați, dar totuși liniștiți de gândul că nu mai știe nimeni altcineva asta, să o ignorăm în continuare. Pentru că e mai comod și pentru că agitația în care trăim ne obligă să ținem strâns cu dinții de fiecare clipă de liniște și comoditate. Pentru că, la fel ca într-un joc, trăim cu senzația că trăim cu adevărat și cu impresia că nu se va termina niciodată. Pentru că nu ne e îndeajuns de rușine de noi înșine. Pentru că nu ne respectăm îndeajuns de mult și ne mulțumim cu puțin, fără ca măcar să ne bucurăm cu adevărat de puținul acela.

Doar un gând.

(sursă featured image)