În ritmul ăsta, pâna voi avea un copil și va ajunge la varsta adolescenței, nu voi mai avea ce să-i reproșez, deoarece le voi fi făcut eu deja pe toate până atunci. Și, zău, cum să-l tragi de urechi când știi că și tu, când se presupunea că aveai ceva minte adunată în cap până la vârsta de 25 de ani, ai făcut aceleași tâmpenii și părinții tăi au știut să nu te facă să te simți ca ultimul tontălău?
Despre cum nu mi-a fost furată mașina
Ultima pățanie, astănoapte, ora 23:30, sună telefonul. E mama care mă întreabă unde sunt cheile de la mașină. „Cum adică unde sunt cheile de la mașină? De la care mașină?” „Uite, sunt niște domni pe aici, v-a găsit cineva cheile.” o_O După 5 minute de conversație, eu în continuare nu eram capabilă să înțeleg de ce erau „niște domni” la ușa mamei și discutau despre cheile de la mașina pe care nici măcar nu o folosisem în ziua respectivă. Parcă îmi înghețase creierul sau trăiam un vis din acela în care nimic nu face sens. Long story short, după alte 5 minute de explicații telefonice, reușesc să înțeleg că „niște domnii” erau de fapt doi polițiști și că alți doi mă așteptau în fața blocului, lângă mașină. Alături de ei: un el, o ea și un cățel.
E adevărat, nu plecasem nicăieri cu mașina mea, dar când ne-am întors cu a lui Alex de la cumpărături, am deschis portbagajul să luăm punga de rafie pe care știam eu că o aveam de rezervă. Obosiți, sau îndrăgostiți – cum a preferat domnul ofițer să concluzioneze – am uitat cheile în portbagaj și ne-am văzut, ca niște flori, de ale noastre. Asta se întâmpla pe la 22:00. La 23:00, alți tineri, probabil la fel de îndrăgostiți, dar nu la fel de obosiți (că, deh, tre să ne găsim și noi niște scuze), își plimbau cățelul și au văzut o mașină cu cheile în portbagaj.
Le-am zis și lor – „și noi am fi făcut la fel”, dar ne-a obișnuit atât de prost societatea asta în care trăim, chiar și pe mine, incurabila naivă optimistă, să ne așteptăm la ce e mai rău, încât în fața unui astfel de gest nu poți decât să te miri, și-apoi să te înclini și să mulțumești repetat. Ioana și Cristi au oprit o mașină de Poliție și din acel punct totul s-a rezolvat în mai puțin de un sfert de oră.
„Gata, au venit, o domnișoară drăguță, s-a mutat cu un băiat, e îndrăgostită. Să mai zică cineva că nu-și face Poliția treaba!”
Știu deja, nu trebuie să-mi mai spuneți, cu o floare nu se face primăvară. Avem însă o nevoie constantă de exemple pozitive în viața noastră și, am mai spus-o de atâtea ori, încurajarea acestora este mai mult decât binevenită.
Cristi, Ioana, domnilor polițiști, jos pălăria!