„Iar acum vom face rotiri spre dreapta”

Niciodată nu au fost orele de sport mai plăcute ca în Școala Generală. Mai ales când era frumos afară și se traduceau prin „Rațele și vânătorii”, „Țară, țară vrem ostași”, „1,2,3, la perete, stop!”, un joc ce presupunea aruncarea rapidă a unei mingi de la unul la celălalt – parcă era ceva cu o „mămăligă friptă”? – și încă unul, „Cuiburile”, în care profitam de ocazie și ne țineam de mână cu băieții drăguți din clasă (noi, fetele).

Cea mai mare oră de sport s-a desfășurat însă pe holul de la parter. De obicei, orele de sport le țineam pe holul etajului 1, căci nu aveam o sală dedicată, dar probabil că atunci avea loc vreo repetiție pentru o serbare, nu mai țin minte exact. Cert e că fiecare oră de sport începea cu alinierea – în ordinea înălțimii, pe 4 rânduri și, aproximativ 7 coloane – și continua cu încălzirea. Se ofereau voluntari care să facă un exercițiu în fața clasei și ceilalți trebuia să-l urmărească întocmai. Și când zic „întocmai”, chiar era întocmai.

Un exercițiu clasic era cel de întindere și aducere a degetelor de la mâini, la cele de la picioare. Nu bag mâna în foc, dar parcă se numesc „extensii”. Pentru mine erau oricum exercițiul în care Purice Bogdan își rupea pantalonii în fund. Se întâmpla la aproape fiecare oră și tocmai asta era atât de hilar pentru 30 de copii de-o șchioapă. Era un eveniment de care părea că nu ne vom sătura niciodată. Și, de ce să vă mint, aș râde și acum cu aceeași poftă ca atunci, dacă i s-ar mai întâmpla asta cuiva. Și m-aș bucura atât de autentic de moment, încât nici nu aș simți nevoia să dau pe Twitter sau pe FB. Aș râde pur și simplu cu inocența unui copil de 7 ani.

În ziua aceea însă, pantalonii lui “Purice Bogdan sare pe tavan” (mulțumesc, Irina!) nu au mai apucat să se rupă. Sună tragic, știu, but worry not, Bogdan a ajuns cu bine acasă. Irina, primul voluntar al zilei, trebuia să înceapă cu un exercițiu de încălzire al mușchilor gâtului și a ales rotirile. Noi, așa cum vă spuneam, aveam instrucțiuni clare să urmărim ce face colegul din fața clasei și, la urma urmei, exercițiile erau oricum aceleași din fiecare zi. Așa că ne-am conformat și am început conștiincioși rotirile spre stângă, când doamna învățătoare ne-a anunțat că se duce până în cancelarie. „Continuați cu exercițiile, urmăriți ce face Irina și mă întorc imediat.” Și am continuat. Am continuat să ne rotim capul în stânga și în dreapta până când colegii de serviciu au început să alerge cu clopoțelul pe scări. Imediatul nu fusese imediat, Irina nu trecea prin cea mai creativă zi și noi… ei bine, noi urmăream instrucțiunile. Nu mai țin minte cum m-am simțit la finalul celor 40 de minute, probabil pentru că nu mai simțeam nimic, dar știu că ora aceea a părut o veșnicie. Și, deși nu cea mai complexă, a fost cu siguranță cea mai lungă oră de sport. A doua zi, deși aveam să aflu asta abia peste câțiva ani, mă simțeam ca după un concert la care am dat toată seara din pleată.

Orele de sport s-au schimbat în următorii ani, în liceu traducându-se de cele mai multe ori cu teme făcute pe ultima sută de metri la chimie sau timp economisit în drumul spre casă. Mi-a părut rău ulterior și am încercat pe cât posibil să recuperez pe cont propriu. După cantonamentul din martie, prietenii de la Smart Atletic organizează sâmbata aceasta, alături de Dolce Sport și GetFIT, a doua ediție a evenimentului „Cea mai mare oră de sport”, ce se va desfășura în Parcul Lumea Copiilor, în intervalul 9:00 – 21:00, și vă încurajez și pe voi să participați. O să fie de toate, de la ciclism, la Zumba, Pilates, Tae-Bo și KickBox, iar programul complet îl găsiți aici.

Pâna una alta, însă, voi ce amintiri aveți de la orele de sport? :)