La Târgul Lăpuș am ajuns prima oară în toamna lui 2009 și a fost momentul în care m-am îndrăgostit iremediabil de tot ce înseamnă Maramureș și maramureșeni. De atunci am mai ajuns prin zonă de vreo două ori și m-am bucurat de fiecare dată cu la fel de mult drag de cele 5 ingrediente minune – peisajele superbe, curățenia, ospitalitata, bunădispoziția și… horinca. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că în timp ce eu mă luptam cu o mămăliguță cu brânză și jumări (pe care ar fi fost nepoliticos să n-o termin), în aceeași zonă se filma un documentar. Un documentar despre romi și discriminare.
Documentarul „Școala noastră” l-am văzut în cadrul festivalului „One World Romania”, a fost nominalizat la Premiile Gopo și prezintă, pe parcusul a patru ani de zile, povestea a trei copii romi. Alin, Beni și Dana nu sunt personaje de film, iar povestea lor este la fel de reală ca povestea ta. A lor se petrece într-o comunitate de romi de lângă orașul Târgul Lăpuș, zonă în care o școală veche este recondiționată pentru ca aceștia să aibă acces la educație. Lucrările sunt susținute prin fonduri Phare dedicate integrării romilor și redirecționate de primărie către acest proiect. Ulterior, după finalizarea sa, vor veni directive tot din partea Uniunii Europene, prin care se va interzice utilizarea școlii exclusiv de către romi și se va solicita integrarea acestora în școli mixte, în cadrul procesului de desegregrare. Asta așa, ca să vă faceți o idee despre școala în care nu a călcat niciodată niciun elev…
Alin, Beni și Dana își încep anul școlar în centrul Târgului Lăpuș. Alin într-a-I-a, fiind unul dintre cei patru copii romi din spatele clasei, iar Beni într-a-4-a, într-o clasă specială de romi (!), formată din 5 sau 6 copii. Beni este un copil energic, vorbăreț și îi place să se joace fotbal cu românii. Alin ar învăța la școala nouă, dar Beni nu ar vrea să stea „doar printre țigani”. Iar Dana și-a dorit să meargă la școală „cu oamenii, nu cu țiganii”. Din păcate, este și prima care se lasă, în favoarea căsătoriei. Dana are 16 ani și comunitatea nu acceptă ideea unei neveste care să meargă și la școală. În cazul lui Beni, probleme sunt altele. Prima învățătoare își dă demisia, susținând că nu reușeșe să se înțeleagă cu cei 5 elevi, dar în locul ei vine o altă învățătoare ce reușește să găsească tehnica potrivită de comunicare cu aceștia. Toată lumea pare să fie fericită. La sfârșitul anului școlar însă, ținând cont de rezultatele clasei, se decide transferul copiilor romi la o școală specială pentru copii cu dizabilități. De ce nu s-a ales varianta repetării anului școlar? Asta e o întrebare pe care puteți să o luați cu voi. Și acum un scurt exercițiu de imaginație: se dă o școală în care se află copii cu handicap mintal și copii romi; se cere o imagine a copiilor romi după 3 ani de studiu. Îl mai știți pe Beni, copilul vorbăreț? Beni are acum 16 ani și învață cum să coloreze cu carioci. Cu ajutorul doamnei învățătoare. Beni, cel care știa să scrie și să adune, e acum timid în fața camerei și reușește cu greu să mai lege o propoziție. Și vă întreb: e normal?
—
La invitația Cristinei Bazavan și a celor de la ONG-ul Active Watch, duminică am fost să vizitez o comunitate de romi din Fetești Sat. Ce am observat în primul rând a fost lipsa unei gândiri comune între comunitățile de romi, dar și în cadrul lor. În prima familie vizitată se susținea răspicat dorința ca romii să învețe împreună cu românii și ce învața și românii. Și deși limba romani este materie opțională (dar obligatorie pentru școli să o includă în cazul în care există copii romi declarați), nici măcar aceasta nu era văzută ca fiind musai. Se dorea egalitate și atât. Și mi-am adus iar aminte de documentarul pe care îl văzusem cu o săptămână înainte și la sfârșitul căruia a avut loc o dezbatere. În sală se afla și un domn de etnie romă, practic un reprezentant al acestora cel puțin la momentul respectiv, care a susținut că ar fi bine să existe inclusiv licee speciale pentru romi. Mi-am dat seama ulterior că e normal. Că e absolut normal să aibă păreri diferite asupra unui aspect, la fel cum este normal în cazul oricăror alte persoane. Important este însă ca ceilalți să le respecte. Desigur, vor exista mereu cazuri ca cel al Danei, în care tradiția va fi influența decizia unei femei de etnie romă de a-și continua studiile, dar în același timp vor exista mereu și cei care vor dori să învețe. Este dreptul lor și este datoria noastră să îl respectăm. Este, de fapt, o chestiune de bun simț.
Alina este masterandă la Marketing și spune că nu s-a simțit niciodată discriminată. Secretul, spune ea, constă în a nu te simți cu nimic mai prejos. Luci, pe de altă parte, absolvent de Drept, dă „vina” pe nuanța pielii –
„ea nu e așa de neagră”
Și dacă stăm puțin să ne gândim, într-un moment de sinceritate cu noi înșine, o să ne dăm seama că Luci are dreptate. Că discriminarea este direct proporțională cu cantitatea de pigment brun. Sunteți conștienți de absurd?
(pozele au fost făcute la școala din Fetești, unde am fost așeptați cu un scurt program artistic organizat de elevii romi și cu o masă bogată pregătită de doamna Adriana – catering local de nota 10 cu felicitări!)
În ceea ce privește dorința lor de a ajunge în mediul universitar, amândoi sunt de părere că este foarte important ce îți insuflă părinții. Am observat totuși faptul că nu sunt exemple de familii clasice de romi. Alina are o bunică româncă, iar la Luci acasă nu s-a vorbit niciodată limba romani, motiv pentru care nici nu o cunoaște. În plus, prietena lui este româncă. Și deși în comunitatea din Feteși nu se poartă fustele lungi și înflorate și părul negru și împletit, există totuși niște reguli nescrise de care țin cont în special generațiile vechi. Soțiile sunt casnice și acasă este de altfel singurul loc în care acestea poartă pantaloni.
Ca femeie, să porți pantaloni pe stradă ar fi o rușine. Dă în tine, ca bărbat.
Și atunci e clar, își pun și ei niște piedici în momentul în care tradiția le spune că femeia trebuie să aibă grijă de casă și atât. Pentru că e clar că odată ce o femeie de etnie romă va termina facultatea, nu se va mai întoarce la vechile obiceiuri și asta ar putea însemna, ușor, ușor, pierderea unor tradiții. Important este însă, așa cum am mai spus, ca cei care vor totuși să facă acest pas să aibă șanse egale cu ceilalți. Și vorbim aici de studii superioare, dar cel mai trist este că, așa cum am tot văzut, probleme încă mai există la nivelul învățământului primar. Din fericire, în Fetești toți copii romi au fost integrați bine în învățământul preuniversitar și unii dintre ei sunt chiar premianți. Mădălin este clasa a 4-a și materia lui preferată este româna. Ce e clar e că noua generație vrea să învețe. Ce nu e normal este ca această generație să fie descurajată în mod constant.
(Alina – jos, în dreapta mea și Luci – pe rândul 2, în mijloc)
Discriminarea descurajează și te face pe tine parte din problemă, nu din soluție.
În România trăiesc mii de romi nedeclarați. Dintre aceștia fac parte inclusiv medici, jurnaliști și avocați.