E luna februarie și, recunoaștem sau nu, o asociem inevitabil și cu Ziua Îndrăgostiților, cea pe care prea mulți oameni o blamează constant de câțiva ani încoace. Dincolo de kitschuri și inimioare de pluș, 14 februarie rămâne o sărbătoare în care este celebrată iubirea și deși ar trebui să facem din fiecare zi o astfel de sărbătoare, de cele mai multe ori uităm. Da, pur și simplu uităm. Așa că în loc să fim oamenii ăia încruntați care se uită urât la cei care se bucură de un cadou primit de „Valentine’s Day”, nu mai bine suntem cei care se bucură? Am scris mai multe despre asta acum vreo 3 ani într-un articol pe care l-aș scrie cu aceleași cuvinte și acum.
Nu sunt adepta inimioarelor de 14 februarie, dar țin minte că în școala generală era o adevărată încântare momentul în care un coleg de clasă aducea un buchet de flori. Cel mai mișto era misterul de dinainte, pentru că deși puteai să presupui, nu aveai cum să știi sigur cine și dacă o să-ți aducă unul. Într-un an țin minte că Iani, colegul de care am fost îndrăgostită până în clasa a 8-a, mi-a adus flori și mie și unei alte colege (să fi fost Andreea, parcă?) și deși acum mi se pare horror ideea, atunci m-am bucurat de nu mai știam de mine. Mai primisem flori și de la Cristi, dar de el nu prea îmi plăcea.
În liceu a început tradiția întâlnirilor și o dată cu ea tradiția dezamăgirilor. Dacă inițial mergeam în Hanul cu Tei, barul de roackeri în care ieșisem la prima noastră întâlnire, locul în care mă cucerise cu 50 de votcă și-un sărut, ulterior pretențiile de domnișoară cereau mese romantice la restaurant. Și cum el nu credea în rezervări, ajungeam să petrecem Ziua Îndrăgostiților cu mine bosumflată în mijlocul străzii, aproape izbucnind în plâns pentru că nu reușisem să găsim o masă liberă pe nicăieri. În plus, nici nu apucase să îmi ia flori, iar eu deja mi-l imaginasem cu un buchet imens de trandafiri. Așa că ajungeam la el acasă unde eu îmi manifestam în continuare dezamăgirea și seara putea fi în cele din urmă declarată ruinată. Eram o mică fraieră. Cea mai frumoasă întâlnire a fost tot în primul an, când după Hanul cu Tei ne-am dus să ne plimbăm prin parcul de lângă blocul bunicii și am stat înghețați de vorbă la o masă din aceea din piatră cu imprimeu de tablă de șah.
Între timp am crescut, m-am deșteptat și am renunțat la pretențiile absurde. Am înțeles ce înseamnă de fapt să te bucuri de cel pe care îl iubești. Cea mai frumoasă întâlnire pe care am avut-o cu Alex a fost un drum de la Universitate până la mine acasă, lângă Stadionul Național. În care am vorbit despre noi și despre iubirea ce era la momentul respectiv un subiect tabu. Nu am luat-o pe drumul cel mai scurt, am ocolit pe la Obor și de acolo până acasă am reușit să strângem și o gașcă de 7 câini comunitari cărora a trebuit, povestea vieții mele, să le închid ușa de la bloc în nas. A fost frumos, romantic într-un fel aparte fără lumânări, flori și inimioare.
—
Și iată-ne în 2012 când ok, nu vrem ciocolățele (come’on, normal că vrem ciocolățele!) și inimioare de pluș, dar cum sună o plimbare cu un VW Beetle de colecţie? De fapt cu un Beetle de colecţie și cu persoana iubită alături. :) Păi, printre altele, sună cât se poate de real pentru că am aflat că 5 astfel de mașini chiar se plimbă prin țară as we speak. Locurile se rezervă aici, pe site-ul ce face parte din campania Nivea – „Impărtășește Dragostea”, iar gândacul abia așteaptă să iasă la plimbare, mai ales că zăpada din ultimele zile l-a cam ținut pe loc.
Așadar, pâna la V-Day mai sunt 4 zile. Pâna la Dragobete 14. Dar dacă tot am zis că merită să ne bucurăm în fiecare zi de iubire… până maine mai e doar o zi. Iar până azi…