Nu știu omule bun cum ești tu și prin ce ai trecut la viața ta. Am doar niște bănuieli că dacă ești aici e foarte probabil să avem în comun niște strategii comportamentale. Depinde pe care vrei să le iei în seamă.
Eu m-am prefăcut sau mai direct spus mințit foarte mult că cele „negative nu există”. Există în viață doar lucruri frumoase, oameni buni, iubitori, o să fie bine, o să vină soarele și pe strada mea, până la urmă o să reușesc. Mărturisesc că aceste credințe au funcționat, credeam eu că în favoarea mea. Acum dacă mă uit în urmă, la mintea de acum îmi dau seama că am greșit.
I-am mințit pe cei din jur că sunt ok, dar mai ales m-am mințit pe mine.
M-am mințit pentru că nu puteam accepta problemele pe care le-am avut în secunda mare a minciunii și am înlocuit realitatea cu iluzia că lucrurile se vor rezolva cumva de la sine, singure. M-am mințit pentru că nu puteam să-mi accept micimea, lipsa de caracter, faptul că-i invidiam pe alții, faptul că nu pot să fiu în competiție cu alții, lentoarea mea în a înțelege și a executa, capacitatea mea de a manipula, amăgi și lista e imensă.
Senzațiile de disconfort, panică, durere, dezorientare, au fost ascunse adânc și bătucite în oala cu presiune pentru moment și problemele nu s-au rezolvat. Apoi au urmat perioade întregi de confort, știi omule bun, ca atunci când e cald și bine.
În zona de confort, transformarea este zero. Până în altă zi când problema, propria mea minciună, ne acceptare a adevărului m-a ajuns din urmă și m-a lovit, mult mai tare.
Fiecare om își spune două sau trei minciuni majore. Dacă ai curajul să te uiți la ele și să recunoști adevărul viața ta va decurge ca și cum ai lăsa jos frâna de mână cu care până în acea clipă mergeai trasă. E ca și cum ai lăsa în urmă o grămadă de bolovani pe care-i duci în spate urcând la deal pe un perete greu, abrupt și apoi apuci să urci pe o cărare lină, bătătorită, foarte accesibilă, comodă.
Momentul adevărului nu este confortabil dar merită. Este o modalitate prin care poți să lași în urmă moștenirea părinților, socială, limitatoare ca să creezi un viitor mai curat, mai liber, în care credințele tale să-ți fie de ajutor, să fie în favoarea ta.
O viață fără minciună, amăgire e o viață mai curată, în care ne putem privi în ochi, atât pe noi cât și pe ceilalți. Când avem curajul să ne privim așa cum suntem orizontul vieții noastre se schimbă căci intrăm în contact cu adevăratele noastre puteri și calități acceptând și lăsând în urmă ceea ce percepem a fi umbra noastră.
Am citit în cartea lui Alan Seale: „The manifestation wheel” că Indienii din tribul Lacota își gândesc existența și acțiunile prin impactul pe care-l generează în prezent în această lume, peste generații.
Cu ce vrei să contribui?
Acesta este un guest post scris de leadership coach-ul Ioan Nicut.
Ioan iubește oamenii și-și îngrijește trandafirii din grădina lui minimalistă. Pasiunea lui e să fie alături de lideri – prin coaching – ca să aibă încredere în ei, să-și creeze o viață aliniată cu viziunea companiei lor dar și cu valorile proprii, să se transforme astfel încât să fie cine vor ei.
El scrie pentru liderul din fiecare și le spune oamenilor povești care-i ajută să fie în contact cu sufletul lor, să-și găsească propria lor libertate, putere și pasiune.
Ma regasesc in cuvintele de mai sus si incerc pe cat posibil sa duc o existenta…cat mai lipsita de minciuni. Si totusi, minciunile alea de complezenta scapa, in fiecare zi. Chiar astazi ma gandeam ce inseamna existenta mea pentru altii, daca am reusit, pana acum, sa ajut prin faptul ca exist, macar o persoana.
Uitandu-ma in spate, pot spune ca da, insa…as vrea sa pot spune ca da mai mult, mai des.
Si totusi, avand in vedere societatea in care traim, nu cumva, pe alocuri, este un avantaj sa ne mintim pe noi insine? Cateodata adevarul te face sa-ti iesi din minti..
Salut Jules și Mulțumesc pentru comentariu.
Cred că întrebarea se pune puțin diferit: ce înseamnă existența ta pentru tine?
“Având în vedere societatea în care trăim” pare să fie doar o scuză. Care e impactul pentru existența ta dat de faptul că folosește această scuză?
Nu pot să îmi privesc existența separat de societate. Omul este, în fond și la urma urmei, un animal social, care are nevoie de alții pentru a se dezvolta. Mă raportez la alții din când în când, într-adevăr, pentru că nu trăiesc sigură. Și mă gândesc și la ceilalți pentru că nu pot trăi într-un mediu egoist, unde totul se referă doar la mine. Cred că până la urmă mulțumirea de sine este cea mai importantă. Contează mai mult calea sau rezultatul, până la urmă? Pentru mine contează ambele, însă accept faptul că alții nu gândesc așa, iar prioritățile lor sunt altele.
“Fiecare om își spune două sau trei minciuni majore…”
Care ar fi acelea ?
Habar n-am Mariane, care sunt minciunile tale… O să le știi la momentul oportun…
mda, se pare ca m-am inselat …noapte buna!