…n-am fost. Aveam doar doi ani la revoluție așa că amintirile mele din acea vreme sunt aproape inexistente. Dar tocmai am terminat de citit cartea de care am tras câteva zile pentru simplul motiv că defectul ei cel mai mare (sau poate de fapt singurul) este că are doar 62 de pagini.
În liceu obișnuiam să învăț „pe de rost” datele biografice ale marilor scriitori pentru că aveam nevoie de ele în comentariile pe care, de asemenea, le învățam aproape papagalicește. Păcat că abia în facultate am învățat să gândesc, să am păreri și să mi le exprim. Și abia atunci mi-am dat seama cât de mult contează să știi câteva ceva despre omul ale cărui cărți le citești. Cum fiecare rând poate căpăta alte valențe în momentul în care cunoști, chiar și puțin, din trecutul sau prezentul celui care l-a scris. Și nici măcar nu este vorba numai despre poezii, romane, schițe sau nuvele. Se aplică chiar și în cazul unui blog.
Pe Dan Cârlea l-am cunoscut abia săptămâna trecută, dar după ce am citit „Copil în Epoca de Aur” simt că îl știu de mult mai multă vreme. Cartea este ușoară, o înșirurire de povești cu titlu dedicat, de câte două pagini fiecare, pe care le citești cu zâmbetul pe buze și la care uneori chiar izbucnești în râs, deși evocă o perioadă de care mulți își amintesc cu tristețe. Preferata mea este „Zăpadă roșie, sânge alb”.
Am aflat că în perioada comunismului se încuraja reciclarea sau, ca să-l citez pe Dan: „recondiționare, refolosire și re-numaiștiuce”, cunoscute în timpul propagandei ca „Acțiunea celor 3R”. Și nu pot să nu mă întreb dacă reticența anumitor persoane față de actualul trend eco nu este influențată și de acest aspect, de o asociere involuntară (sau voluntară) cu propaganda comunistă.
Și am mai aflat că lui Dan îi plăceau fetele blonde și cu ochi albaștri. Ba chiar mă întrebam la un moment dat, când am dat deja peste al treilea personaj ce întrunea caracteristicile de mai sus, dacă nu cumva pe vremea aceea toate fetele arătau așa! :)
Mai multe vă las să aflați și singuri, pentru că vă recomand cartea cu mare drag. A fost scoasă la Editura TracusArte și poate fi comandată și online, de aici ( nu știu însă de ce scrie că are 130 de pagini. m-au văzut mai mică și oi fi primit eu o variantă mai scurta? :)) ). Iar pe Dan îl mai puteți citi și pe blogul său, unde scrie, la fel de savuros, sub pseudonimul Camionagiu.
La lansare parca era cu o bruneta, nu? :)
corect, buna observatie! :))
[…] O brătilă Mulţumesc, O Auraş Mihai Mulţumesc, Mihai! Bobby Voicu Mulţumesc, Bobby! Hoinaru Mulţumesc, Hoinaru! Julius Constantinescu – dezvăluire. exclusiv. Mulţumesc, Julius! Răzvan Baciu cu filmul făcut de el! Mulţumesc, Răzvan! Claudia Tocilă Mulţumesc, Claudia! Cristian Manafu Mulţumesc, Manafu! Jurnalul Naţional Mulţumesc Diana Scarlat! Vineri seara am avut în Club El Dictador din centrul istoric o lansare a cărţii Copil în Epoca de Aur, special făcută pentru mediul online, cu bloggeri. […]
suna tare interesant:)
M-ai făcut curioasă cu prezentarea cărţii, am s-ocumpăr, aveam 18 ani în 1989 şi ştiu câtă nevoie este de oameni care să scrie istoria acelor timpuri.
Dar …. spui că ”în perioada comunismului se încuraja reciclarea” – aici e de discutat. Ţin minte că eram OBLIGAŢI să aducem la şcoală maculatură (hârtie), fier vechi şi bonul de la Alimentară că am vândut sticle şi borcane goale plus banii, care mergeau la fondul clasei sau plăteam nişte imprimate prin care partidul unic lupta pentru pace. Adică, aveai, n-aveai ce recicla, erai obligat s-aduci la şcoală ceea ce ţi se cerea la o anumită dată, altfel eram ameninţaţi de profesori în tot felul de moduri, de la scăderea notei la purtare până la insulte şi ameninţări la adresa familiei. Asta se întâmpla la şcoala mea, deci nu poate fi vorba doar despre o reacţie la propaganda comunistă neapărat, ci ar putea fi o reacţie la ceva care mergea spre absurd. Însă nu cred că reticenţa la reciclare vine de acolo, ci de la faptul că …. n-ai undeva aproape pubele separate. Cineva care trăieşte într-un apartament – cu copii, cu probleme zilnice, n-are timp să bată oraşul să caute locurile speciale şi nici spaţiu de depozitare.
totusi trebuie sa recunoastem ca in general materialul recilcat era ok, nu predomina. Erau oricum tinerii resposabilizati, nu vreti sa stiti cati bani am facut din sticle si borcane. Cum nu mai aveam bani, hop culegeam vreo 6 sticle si gata, aveam de pateuri.
Gândul tău referitor la blondele din perioada “de Aur” probabil că are şi-un fundament. De la arieni se trage :))
Se ajungea la faza că unii aduceau hârtie sau alt material celulozic bun, nu deşeuri – cutii de cartele pentru perforat (stămoşii calculatoarelor mergeau cu aşa ceva), fura lumea de la oficiile de calcul cutii cu cartele bune.
Odată am fost după castane. Nu am găsit o sacoşă de doamne ajută şi am luat o pungă de plastic ce părea rezistentă. Gogule, am ajuns acasă cu punga ţinută în braţe şi cu gura, curgeau castanele după mine. Le-am cules din cimitir, babele lăcrimau pe la morminte, şopârliţele fugeau din calea mea de pe plăcile încinse de soare ale mormintelor şi căutam castane.
Ce spiridus ma impinge sa comentez fapte din Epoca de Aur, nu stiu. Nu-mi mai place sa citesc nimic depre acele vremuri si nici sa-mi amintesc. Nici macar filmele lui C. Popescu (Amintiri din epoca de aur), 432 (Mungiu) nu le-am urmarit cu placere. Evident, poti scrie nu un roman , ci 10 romane din acele vremuri. Cu mintea mea de-acum, desigur pot discerne cu mai multa obiectivitate ce a fost bun sau nu. Sigur cei 3 R sunt super OK acum, cand gandim ecologic. Insa atunci, cand nu aveai nimic, cand trebuia sa faci economie la hartia de scris, servetele sau h. igienica, cand vindeam sticle si borcane ca sa avem un ban in plus ( cutia de lapte praf pentru copii, de exemplu era extrem de scumpa), cand vindeam carti la anticariat tot pentru un ban in plus, pentru ca ca apoi, cand faceam rost de bani (dadeam meditatii) sa ma duc din nou la anticariat sa le rascumpar, cand in birou aveam 13 grade si stateam cu paltonul cu noi si cu manusi in mana (inchipuie-ti cum scriam cu stiloul sau la masina de scris asa inmanusati !) , cand , venind acasa imi gaseam copilul – care evident era cu cheia de gat- pe intuneric ( mereu erau pene de curent si stiu si de ce, pentru ca lucrez in energie si era un efort supraomenesc sa mentii sistemul energetic in functiune la ritmul de industrializare pe care-l dorea Ceusescu atunci si cu mamutii aceia energofagi, numai ca oamenii nu stiau si injurau de mama focului), stand singur in casa la 16 grade, cum sa-ti vina sa razi ?! Sau cand uleiul, painea, untul (raritati) se dadeau cu ratia si doar daca aveai buletin de Bucuresti, cand copilul meu saruta salamul cumparat dupa ore intregi de stat la coada, sau cand cumparam cartile lui John Fowles (Daniel Martin, Mantisa, Colectionarul,) sau ale altor autori straini din celebra colectie Secolul XX sau Meridiane la suprapret , cum sa-ti vina sa razi ? Sau cand mergeam cu la sortat de cartofi care puteau ingrozitor, la cules de porumb, morcovi, telina, ori sa facem curat in blocurile nou construite pentru oamenii muncii sau sa maturam strada, doar pentru ca ni se dadea o zi libera de la serviciu si conta enorm sa pot sta cu copilul acasa o zi, cum sa razi ? Cand faceai avorturi ilegal, nenorocindu-te cateodata pe viata, cum sa razi ? Dar eram tineri si eram uniti ( toti aveam un singur dusman comun), ne intalneam cu gasca de prieteni (toti cu copii) si, la o sticla de votca si creveti prajiti, faceam seri de muzica si poezie, mergeam la teatru (inghetand, odata cu actorii, la cele 10 grade care erau in sala de spectacol, dar tot mergeam) , ne duceam la mare cate 12 zile cu bani stransi un an intreg. Repartitiile in productie pentru aboslventii de facultate se faceau prin decizii guvernamentale si intr-adevar, toti aveam serviciu, insa atunci intrai la facultate numai daca invatai de innebuneai cu vreo 2 ani inainte, pentru ca era o concurenta acerba, iar facultatea era atat de grea, incat o absolveau doar vreo trei sferturi din cei care intrau, nu ca acum cand examenele se dau pe teste grila , iar facultate face orice analfabet. Dar profesorii erau minunati si atat de pasionati, incat invatai sau de drag sau de rusine. Iar lefurile lor erau la fel de mici ca si acum (am fost la inceput in invatamant si stiu exact lefurile care erau). Aveam si casa, ceea ce este mai greu astazi, dar cu rate pe cate 30 de ani si cu eforturi inimaginabile. Dar am reusit (sic), nu ne-am dat batuti, radeam de ne prapadeam din orice fleac, ne faceam singure rochii din panza topita , vopsita in degradeuri, tricotam pulovere , fulare si caciulite nostime asa cum vedeam prin revistele straine (trimise de prieteni din strainatate), ne bateam pe deodorantele, parfumurile sau cremele pe care le vindeau fericitii care puteau plecau in strainatate si faceam haz de necaz. Eram tineri ! Sigur, nostalgicii vor spune ca atunci s-a construit metroul in ritm rapid, ca s-a facut Transfagarasanul, s-a reamenajat Dambovita, s-a facut monstruozitatea aceea de Casa a Poporului …. Dar cu ce pret, cu cate sacrificii pentru noi, oamenii de rand, cu cate vieti disparute? Dar oamenii munceau si erau disciplinati. Nici n-aveau incotro. De ce oare putem face treaba buna doar cu biciul, nu pot intelege niciodata. Nu, niciodata nu voi regreta vremurile acelea, Oana !!. Nu voi uita cate zile voi avea cum, in 1991, iesind prima data din tara – si unde, in buricul Parisului, la invitatia unui prieten al nostru-, am inceput sa plang cand am intrat intr-un amarat de supermarket si am vazut marfurile etalate acolo, stiind ca baiatul meu nu mai vazuse banane de vreo doi ani, ca sa nu mai zic de toate minunile alea ( asa mi se pareau mie casoletele cu carne, mezeluri, fructe etc) care se rasfatau pe rafturi. Problema este ca noi nu stim sa ne pretuim libertatea si democratia castigata atat de greu , ca eram fraieri si stateam pe strazi la revolutie in timp ce altii faceau jocuri de culise, ca am urlat 49 de zile ( din 52) strigand ca nebuna “Jos comunismul”” in Piata Universitatii, in timp ce fostii comunisti isi faceau firme cu bani depusi la bancile din strainatate… Ce naivi eram. Sau cand am fost urmarita pe strazi de “”minerii”” cu drugi de fier in mana,in acel iulie groaznic din 1991, doar pentru ca eram imbracata in blugi, cum sa uit ? Cred insa ca stii lucrurile astrea deja de la parintii tai sau de la rude. Niciodata n-am scris despre lucrurile astea si nu credeam sa o fac vreodata. Doamne, ce mi-a venit sa scriu atat. Poate nici n-ai avut rabdare sa citesti tot si sunt o caraghioasa. De ce o fac acum ?! Si eu ma intreb. Poate pentru ca astazi ,intr-o anumita conjuctura, mi-am dat seama ca parca mi-a murit speranta si ca parca-mi pare un pic rau ca n-am plecat atunci cand am avut ocazia…..Si poate ca acum, spre seara am vazut comentariile tale despre cartea domnului Dan Carlea. N-am citit cartea, deci nu o comentez. O voi cauta insa pentru ca m-ai facut curioasa
De aceea, Oana, ma bucur atat de mult cand iti citesc blogul, cand vad ca exista tineri ca tine , ca prietenii tai, ca fiul meu. Cand va vad pasionati si cu dorinta de a indrepta ceva, ca sunteti angrenati in actiuni de voluntariat, ca vreti sa indreptati mentalitatile invechite. De aceea te-am intrebat odata daca sunteti multi si m-am bucurat enorm cand mi-ai raspuns afirmativ. Poate, totusi, nu este totul chiar pierdut, daca mai exista tineri ca voi. Meritati insa o viata mai buna …………….Sper din tot sufletul sa o aveti….
@Ella – confuzezi putin lucrurile cand spui ca atunci cand ai fost in 1991 (poate ai vrut sa scrii 81 si ai gresit) ai plans cand ai vazut banane si nu stiu ce. Imediat dupa revolutie au aparut toate la noi. :)
Sigur, nu erau in mall-uri si nu stiu ce, dar la piata si gherete erau de toate.
Cartea este o colectie de amintiri relaxate, din perspectiva unui copil obisnuit, nu de nomenclaturist, dar nici din cei muritori de foame: un copil singur la parinti, cu parinti salariati cu studii superioare (tata) si medii.
Nu am scos in evidenta lipsurile si crampa, am scris exact cum a fost pentru mine perioada, nu cum gandesc acum ca a fost pentru parintii mei sau pentru altii.
erata
cand ai fost in Paris…
[…] Ne-am încins la O brătilă pe blog la amintiri despre recuperarea materialelor care se făcea în comunism, ca obligaţie pentru elevi. “Acţiunea celor 3 R” se chema – Recondiţionare, Refolosire, Revalorificare. […]
Da, “”Camionagiu”” (de ce acest pseudonim ?!), azi noapte mi-am dat seama ca am gresit. Voiam chiar eu sa fac aceasta erata. La Paris am fost in decembrie 1990, de Craciun, prima mea iesire din tara de cand ma nascusem. Iti dai seama cum aratau strazile si vitrinele de Craciun la Paris!!!. Pai cum sa nu innebunesti !? Asa este, la gheretele noastre aparusera in 1990 banane, portocale, dar tot cu cozi imense si oameni amarati care se uitau la ele, nevenindu-le sa creada ca exista in realitate. Erau ca oamenii aia din alegoria pesterii din Republica lui Platon
“Oamenii nu pot ajunge la esenta lucrurilor prin simtul comun, pentru ca nu vad decat reflectii incomplete ale unor lucruri proiectate in interiorul cunoasterii lor.Ca intr-o pestera, oamenii sunt prizonieri, inlantuiti de propriile superstitii si de ignoranta lor. Pentru a se elibera, trebuie sa rupa aceste lanturi si sa iasa la lumina soarelui. Fireste, vor fi la inceput orbiti de lumina,dar, pe masura ce ochii li se obisnuiesc, vor inetelege care este adevarata realitate si vor incepe sa ii inteleaga esenta”. (citatul l-am luat de pe net, penetru ca ar fi fost prea lung sa transcriu intregul fragment al lui Platon). Imediat dupa 1989 si noi am fost orbiti de lumina si de libertate, dar treptat ne-am obisnuit cu ea si am inteles adevarata realitate. Trist a fost cand insa am inceput sa intelegem si esenta. Trist pentru noi, astia din spatiul acesta carpato-danubian, ca am avut ghinion sa cadem din lac in put…
. De asemenea, ai dreptate cand spui ca ai vazut epoca aceea cu ochii tai de copil. Si fiul meu a simtit cu totul altfel acea. perioada. El oricum nu ducea lipsa de absolut nimic ( dar cu ce eforturi si cu ce preturi – si cand zic preturi nu ma refer la bani…), dar tot isi aminteste faza cu sarutatul salamului …. Sotului meu de exemplu, i-a placut filmul “”Epoca de aur”” pentru ca facea efectiv misto de perioada aceea. Mie nu !!! El este artist si traia in lumea lui. Eu eram om al muncii la un institut de cercetare si traiam pe pielea mea toate grozaviile epocii, fiind foarte ancorata in realitate. Aseara am descris intr-adevar simtamintele mele pentru ca as da orice sa nu mai trecem printr-o asa perioada !! Cumva m-am defulat, daca vrei . Dar, spune-mi te rog sincer, cum vezi tu vremurile de acum ??? Nu vrei sa scrii si despre ele ? Oricum o sa cumpar cartea ta si, venind de la tine, o s-o citesc cu placere
[…] „Camionagiu”, l-am cunoscut acum doi ani, când am am participat la lansarea cărții sale „Copil în Epoca de Aur”. M-am îndrăgostit atunci de stilul său savuros de a scrie scurte povestiri, singura mea […]