Atenție, femeie la balon!

În acest weekend a avut loc la Brașov cupa #canyonsportmeet (oare câte articole au mai început așa în ultimele două zile?), un eveniment sportiv dedicat celor ce trăiesc mai mult în online, în vederea prevenirii atrofierii musculare. Contrar așteptărilor, evenimentul nu a fost sponsorizat de o companie farmaceutică, existând însă premii consistente în deodorante. Unii spun că ar fi fost mai bine dacă premiile ar fi fost date înainte de începerea competiției. Altele spun că au fost impresionate de cantitatea de testosteron din aer, luând serios în considerare posibilitatea unei sarcini. La urma urmei, dacă poți să rămâi însărcinată cu dușul, orice e posibil.
Serios vorbind, lăsând la o parte gerul teribil din luna lui marte de pe terenul de fotbal acoperit, evenimentul a ieșit foarte bine, iar pentru asta trebuie să le mulțumim și să le adresăm felicitări domnilor organizatori – Cezar, Bogdan și Pandutzu – și sponsorilor – Canyon, Borțun Olteanu, Ladies Cafe și Rexona.
Trofeul a plecat la Cluj și mai bine nici că se putea! Revelația serii sau nu, echipa a jucat extraordinar, băieții au fost coordonați, și-au păstrat calmul și bunădispoziția, drept pentru care declar că au meritat din plin medaliile suflate cu de aur. Desigur, eu am ținut și cu Oneștiul și cu Brașovul și cu bucureștenii (de ambele culori) și am admirat în același timp felul în care au jucat toate echipele, dedicația și plăcerea de care au dat dovadă pe teren.

Așa că felicitări, băieți, să vă strângeți mai des la un loc, sunteți cu mult mai încântători decât pe TweetDeck!

Pe cât mi-am dat suflul și sufletul în timpul meciurilor jucate de băieți, susținând din toți rărunchii echipele aflate pe teren, momentul culminant a venit abia o dată cu meciul fetelor. M-am trezit de această dată de cealaltă parte a plasei, de unde totul arăta diferit și totul se simțea diferit. Nu mai jucasem fotbal din generală, când ocupam mereu locul de portar sau cel puțin stăteam în apărare. Așa că mi-am ales o binemeritată poziție de fundaș.

Cu toată încălzirea de la marginea terenului (ce a inclus, fără vreo legătură directă cu fotbalul, și șpagatul de intimidare) și strategia de dinainte de începerea meciului, o dată cu prima pasă toate femeile au sărit pe balon. Devenise dintr-o dată burlacul cel mai râvnit și parcă nu-ți venea să-l bagi în poarta echipei adverse. Bașca, nu te luptai pentru posesia lui numai cu o damă cu maiou de culoare diferită, ci cu oricare pretindea să-l țină sub papucul ei. Așa că degeaba încurajau „antrenorii” pasele, în timp ce și noi și ceilalți ne bucuram de ideea unui grup de 10 femei care aleargă o minge și mingea părea că vrea să fugă de ele, 70% din meci fiind mai mult în afara terenului.

Dar, domnilor, trebuie să recunoașteți, cu toată lipsa de organizare și coordonare (și antrenament), pasiune și dăruire au fost din plin! Și ce a mai contat că Bunescu, arbitrul meciului, nu a fluierat la vreo două henț-uri (ce-i drept mai puțin evidente decât al meu) sau că echipa mea a pierdut, atâta timp cât m-am distrat al naibii de bine?

Pentru că, dragilor, #canyonsportmeet a însemnat în primul rând distracție și prieteni.