Poveste de iarnă

Pe Andrei l-am cunoscut pe 28 decembrie. Petrecuseram nopti intregi stand de vorba pe mIRC, dar nu ne intalniseram niciodata in realitate. Eu eram o fatuca de 16 ani cu “un suflet mare”, asa cum avea sa imi spuna chiar el, iar el, un baiat de 21, trecut deja prin doua drame in iubire.

Ne-am intalnit la ora 18:00, cu o ora mai tarziu decat stabiliseram inital. Eu ma dadeam deja cu capul de km.0 din fata Teatrului National din Bucuresti, crezand sincer ca nu o sa mai vina si o sa ratez si ocazia asta de a-mi face un prieten. Nu mai fusesem cu cineva de cateva luni, iar la varsta aceea era echivalentul a cativa ani. In plus, erau mereu acolo prietenele care aveau grija sa scoata asta in evidenta cu fiecare ocazie, fie ca eram intre noi, fie ca eram intr-un grup mai larg si sansele sa ma simt prost atingeau cote maxime.

Intelesese ora gresit si de fapt a fost mai punctual decat am reusit eu sa fiu vreodata. M-a zarit, ghemotocul de om ascuns sub o geaca uriasa de culoare bleu, a venit la mine si m-a luat in brate. Am simtit ca il cunosc de o viata, nu de cateva secunde, iar actul de a face cunostinta ar fi fost de prisos. De altfel, nici nu ne-am prezentat vreodata oficial.

M-a dus in Hanul cu Tei si dupa 2 pahare de vodka a reusit sa ma sarute. Am devenit atunci a lui si simteam ca o sa raman a lui pe veci. Nu era de la vodka si nu era nici de la sufletul meu mare. Pur si simplu era.

Urmatorii 5 ani de zile au trecut repede, dar greu. Trecusem alaturi de el si prin zile rebele si prin zile boeme si prin zile depresive. Am crescut impreuna si aveam sa ne dam seama dupa mult prea mult timp ca “nu ne potrivim”, ca “dragostea nu e totul” si ca un viitor impreuna nu ar fi fost unul roz. De altfel, si prezentul capatase prea multe nuante de gri, iar despartirile de o zi, doua, trei, sau de o luna, deja faceau parte din rutina de cuplu.

Eu devenisem tanara visatoare de 21 de ani, mult prea increzatoare in iubire si in valorile ei, iar el barbatul realist care continua sa imi spuna ca nimic nu dureaza pe veci si ca iubirea nu invinge.

Ne-am despartit tot intr-o zi de iarna. mIRC-ul disparuse de mult, iar acum ii citeam ultimele cuvinte pe YM. Nu mai conta ca ne desparteam pe net. In realitate ne rupseseram de mult unul de celalalt, chit ca vroiam sau nu sa recunoastem. Eu eram cea care tinea sa se agate de fiecare semn de afectiune, de fiecare imbratisare, de fiecare privire calda din ochi lui. Cu doua saptamani inainte, Andrei imi spusese ca ma iubeste. Acum imi spunea ca nu vrea sa ne mai vedem.

De atunci, am mai vorbit de doua sau trei ori in saptamanile imediat urmatoare. Sunt aproape doi ani, care au trecut la fel de repede si la fel de greu ca ceilalti 5. Cel putin primul. Am simtit ca trebuie sa-mi retraiesc adolescenta si am trecut din nou prin zile rebele, prin zile boeme si prin zile depresive. Am inceput sa ies mai mult, sa petrec mai mult, sa imi fac prieteni noi, sa fiu mai mult pentru mine si mai putin pentru ceilalti.

Ceva se rupsese insa in mine in acea zi de februarie. Imi pusesem atata timp sufletul in palmele unei persoane si acum ma simteam a nimanui. Simteam ca fusese aruncat si calcat in picioare, cand era oricum atat de obosit si de zdrelit. Si cum as fi putut sa-l mai incredintez altcuiva fara teama permanenta ca va ajunge la fel…? In plus, de aceasta data venea deja ranit.

Nu lasasem sa se vada asta, iar cei din jurul meu inca ma mai considerau fata cu vesnicul zambet pe buze. In realitate, in mine se zbateau cele mai dureroase sentimente si senzatia ca nu voi reusi sa ies niciodata din acea mocirla in care parca ma impotmoleam tot mai mult.

S-a dovedit pana la urma ca timpul le vindeca pe toate. Asa obisnuia sa-mi spuna si Andrei, parca incercand de pe atunci sa tatoneze terenul. Dar avea dreptate. Era mai mare si poate stia mai bine. Sau poate pur si simplu asta spera si el.

Azi sunt femeia independenta de 23 de ani. El… nu stiu.

Azi, cand sunt intrebata “ce faci?”, raspund fara ezitare: “de la foarte bine in sus!”.

Pe Alex l-am cunoscut pe 10 februarie… :)