Pentru cine, pentru ce, pentru cât?

Spunea bine el Kant că acţiunile morale care merită cu adevărat admiraţie şi respect sunt cele de pe urma cărora cel care acţioneaza nu beneficiază de nimic – fie că vorbim aici de satisfacţie interioară sau de recompense materiale de orice fel. Kant le numea acţiuni săvârşite conform datoriei şi din datorie, diferenţiându-le de cele săvârşite din înclinaţie.

Dar fiind cât se poate de sinceri cu noi înşine… oare există astfel de acte?

Oare chiar facem ceva fără să ne gândim, conştient sau nu, la ce ne va aduce bun nouă? Sau poate la ce ne va aduce rău dacă nu facem acel lucru…?

Nu ştiu, dar ce încerc să-ţi spun este că poate nu merit admiraţia ta. Şi că tu, cel care spune “eu nu aş putea să fac asta” o meriţi mult mai mult dacă o faci. Pentru că poţi şi tu. Dar eşti un homo economicus, care după o analiză costuri-beneficii ajunge la concluzia că nu merită. Zâmbetul adus pe faţa unui om trist nu valorează la fel de mult pentru toţi. Şi, o mai spun încă o dată, nu e nimic condamnabil în asta. Ne naştem diferiţi, creştem în medii diferite, suntem supuşi unor mentalităţi şi unor învăţături diferite.

Ce este trist este că de multe ori uităm că, în ciuda atâtor diferenţe, suntem toţi oameni. Şi că, poate, dacă fluturele ar fi dat altfel din aripi, altele ar fi fost rolurile.

Din înclinaţie sau nu, pe mine mă atrag iniţiativele sociale. Din înclinaţie sau nu, încerc să ajut atât cât pot de mult. Tudor nu reuşea să înţeleagă campania cu tunsul. A reuşit oricum să înţeleagă mai mult decât alţii… Nu a înţeles însă faptul că noi nu am încurajat rasul în cap. Nici pe mine, nici pe celelalte fete nu ne-a împins nimeni de la spate. A fost o decizie independentă. Ni s-a spus că am fi putut strânge 2000 de euro şi altfel. Încă mai putem. Să strângem ALŢI 2000 de euro. Nu are rost să analizăm decizia domnului G. de a dona aceşti bani doar în acest mod, pentru că nu am face decât să ne dăm cu părerea în necunoştinţă de cauză. Şi asta nu ne-ar duce nicăieri. De ce am mediatizat acţiunea? Nu de dragul admiraţiei, nici pentru a încuraja rasul în cap. Eu una am făcut-o în speranţa că oamenii unii oameni îşi vor da seama că sunt lucruri de care ne agăţăm prea mult şi sunt mult mai puţin importante ca altele. Eu am fost la rândul meu un astfel de om convins de gestul primelor fete care s-au tuns. M-a speriat ideea de a îmi tunde părul şi mi-am dat seama că nu este o reacţie normală. Este doar păr şi valorează semnificativ mai puţin decât viaţa unui om. Pentru mine.

De ce accentuez mereu acest “pentru mine”? Pentru simplul fapt că, aşa cum am mai spus, lucruri diferite valorează diferit pentru fiecare dintre noi. Reacţii adverse au apărut şi în momentul în care am scris pe Facebook despre Crina Coco Popescu, adolescenta care la 15 ani este la un pas de a deveni cea mai tânără alpinistă din lume care termină circuitul ”Volcanic Seven Summits”, încurajând oamenii să doneze câte un euro pentru ca visul ei să se îndeplinească. S-a spus că este un moft şi că există lucruri mai importante pentru care ar trebui să ne agităm. Mai importante pentru cine?

“Gravitatea” unei cauze în ochii tăi poate să difere extraordinar de mult faţă de gravitatea din ochii celui care are nevoie de ajutor.
O persoană care suferă din dragoste, de exemplu, poate simţi acelaşi grad de durere cu o persoană care moare de foame, deşi în ochii noştri cele două probleme par incomparabile. Până la urmă contează să ajuţi pe cineva care are nevoie de ajutorul tău, fără să judeci. Nu poţi să ştii niciodată ce este în sufletul celuilalt.

Oricum, măcar de s-ar duce acel 1 euro către altcineva care consideri că merită ajutorul tau. Dacă doar te eschivezi, căutând diferite scuze pentru lipsa ta de disponibilitate, îţi spun din nou: nu rezolvăm nimic.

Iar dacă totuşi vrei să o ajuţi pe Coco, află de aici cum poţi face asta: http://www.celmaisus.ro/.

Nu în ultimul rând, azi am fost împreuna cu Elena, Lori, Oana şi Sana la Institutul de Oncologie din Bucureşti. La invitaţia celor care au beneficiat de donaţia de 2000 de euro din partea Elenei – membrii Asociaţiei Pavel. Ni s-a spus iniţial că vom vorbi cu fete bolnave de cancer care sunt nevoie să se radă în cap, pentru a le încuraja şi ajuta să treacă mai uşor peste momentul traumatizant. La ora 19:00 însă, ele dormeau deja. Probabil când eşti sub tratament îţi doreşti ca fiecare zi să treacă mai repede. Şi probabil că lumea viselor este oricum mai binevoitoare cu ele… Oricum nu aş fi ştiut ce să le spun. Am stat azi toată ziua să mă gândesc ce cuvinte ar putea să le facă să se simtă mai bine şi în faţa porţii Institului încă nu aveam niciun răspuns. Când am ajuns în faţa unei fete care se pregătea următoarea zi să plece acasă până la următoarea serie de tratamente tot ce am putut să fac a fost să-i zâmbesc şi să îi spun că Lisa, căţelul de două luni de zile care o aştepta acasă, o s-o ajute să se facă bine şi mai repede. Dar mi-a zâmbit înapoi şi mi s-a părut că am reuşit să fac un lucru extraordinar. Acum aştept să primesc pe mail contractul de voluntariat şi am promis că o să vizitez regulat copiii de acolo.

Institutul are nevoie constantă de donaţii şi voi mai reveni cu siguranţă cu articole legate de acest loc în care nevoia de dragoste şi optimism este totuşi poate cea mai mare.

Până una alta însă, am întrebat azi dacă există ceva punctual de care este nevoie şi ni s-a spus că sunt 4 familii nevoiaşe care şi-ar dori un televizor. Vine Crăciunul, poate participăm puţin la magia dorinţelor împlinite. S-a săturat cineva de ştirile de la ora 5 şi vrea să facă o donaţie? :)

Mă retrag. Am deja prea multe gânduri, prea multe emoţii, prea multe sentimente contradictorii care se luptă pentru supremaţie. Nu ştiu dacă vreau să le urlu, să le sufoc sau mi-e pur şi simplu dor să le aştern cu cerneală neagră pe hârtie…

later edit: am reuşit să strângem nu 4, ci 5 televizoare, în mai puţin de 12 ore. :) se poate.