o brătilă pe .ro

Scurt pe 2: pentru o cauză

Tremuram toată când i-am trimis primul mail domnului G. Durase o zi să mă hotărăsc, încă 3 ore să scriu mesajul şi încă una să dau send. Stătusem toată ziua să mă gândesc de ce fac asta. Da, contrar rădăcinilor blonde redescoperite alaltăieri, gândesc destul de mult. Uneori prea mult…

Mă întrebam dacă o fac exclusiv pentru o cauză bună, dacă o fac să îmi şochezi prietenii, dacă o fac pentru că simt nevoia unei schimbări şi asta ar fi o ocazie bună sau dacă o fac pur şi simplu pentru imaginea mea de fată altruistă. Da, mă gândeam inclusiv la asta. Dacă nu cumva în subconştientul meu totul se petrece din motive egoiste. Apoi mi-am dat seama că nu contează. Că indiferent de motivele “reale”, banii aceia tot vor ajunge la nişte oameni care au nevoie de ei. Şi da, asta îmi oferă şi mie o stare de bine.

Nu, nu cred că ar trebui să fim lăudate, după cum nu cred că ar trebui să fim blamate. Am considerat mereu că avem un merit mult prea mic pentru ceea ce suntem şi pentru ceea ce simţim. Am considerat că ne naştem cumva, iar acel cumva mai e influenţat de-alungul vieţii în proporţie de 90% de ceilalţi. 10% sunt rezervaţi eventualelor revelaţii. Ne naştem şi suntem crescuţi sau nu să ne impresioneze căţeluşii şchiopi sau să ne lase reci. Să ne intereseze soarta altora sau nu. Să fim dispuşi să ne radem în cap… sau nu. Dacă eşti crescut de mic în ideea că este bine să dai oamenilor în ceafă, cu ce drept să mă uit urât la tine când tu crezi că ceea ce faci este bine? După cum, dacă te naşti milos, ce merit ai ca să te laud?

E simplu: e ceva ce ai sau nu ai. Ceva ce poţi înţelege sau nu.

M-am speriat. M-am speriat mai întâi de ideea de a mă tunde. Da, sincer, ţineam la părul meu. Era parte din mine de peste 15 ani de zile şi văzuse multe la viaţa lui. Am visat mereu să am părul până în talie. N-a vrut niciodată să ajungă până acolo. Dar era părul meu şi în ciuda zilelor de tipul “bad hair day” îmi acopera bine faţa obosită în zilele mai puţin bune. Şi da, era frumos şi sănătos. Şi o să-mi fie dor să mi-l prind cu clama în creştetul capului în stilul ”Vitoria Lipan”. Dar la sfârşitul zilei rămâne doar păr. Care creşte şi fără care ar trebui să pot trăi la fel de bine.

Aşa că m-am speriat din nou. De ideea de a fi atât de speriată să mă tund. Şi pentru că nu am reuşit să găsesc un motiv logic pentru care sunt atât de speriată de idee, am hotărât să o fac. Da, exista riscul să mă sperii atât de tare încât să fie nevoie să-mi cumpăr peruci şi eventual să plâng în fiecare seară. Dar ar fi însemnat că nici cu păr nu’s tocmai frumoasă şi aşa măcar aş fi fost o urâtă cu 2000 de euro. 2000 de euro de dat mai departe acelor oameni care nu pot oricum să vadă în mine decât frumuseţea care contează…

Arhi zice că am fi fost umilite. Eu îi spun ca umilit eşti doar atunci când te simţi umilit. Umilirea este o stare ce ţine de tine, nu de cei din jurul tău… Iar eu, dragă Arhi, mă simt de la foarte bine în sus. Deloc umilită, deloc hidoasă. Pentru mine inclusiv frumuseţea stă în atitudine. Şi mă aşteptam, sincer, să fii de acord cu mine în această privinţă. Eu o să-mi ţin în continuare capul sus şi o zâmbesc cu cel puţin la fel de multă poftă.

Faceţi ce simţiţi că este bine. Atât.

Chapeau Roxana, Mika, Tara, Anca, Lori, Corina, Elena!

25 CommentsLeave a comment

Leave a Reply to Despre Webstock si despre curaj | Anca Bundaru Cancel Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.