The Rainbow Connection

Someday we’ll find it, the rainbow connection. The lovers, the dreamers and me.

Mi-e greu să îmi găsesc cuvintele atunci când scriu despre iubire. Scriu şi tot şterg şi iar scriu şi iar o iau de la început. Am zis mereu că iubirea e spre a fi simţită, nu discutată. E oricum 5 dimineaţa… iar… sunt obosită şi m-am simţit izbită de o stare cumplită de melancolie. Câteodată simţi aşa de mult că începe să te doară.

Nu ştiu cum să fac să dobor peretele ăsta… ai crede că dacă l-am zidit o să ştiu să îl şi dărâm, dar cred că am făcut o treabă prea bună. Şi nu mai pot… pur şi simplu nu mai pot să trec de el… şi mă încăpăţânez să îl lovesc cu pumnii şi tot eu ajung cu degetele zdrelite.

Şi îmi întinzi mâna, dar mi-e frică să o întind înapoi spre tine. Mi-e frică pentru că ştiu că o să mă usture, mi-e frică să nu mă scapi, mi-e frică să nu te trag aici după mine. … Nu, nu te vreau aici.

Dar dacă trăim gândind că nu există iubire veşnică şi putem iubi de mai multe ori în viaţă, oare ne mai putem dedica la fel de mult? Oare ne mai putem lăsa duşi de val şi purtaţi de sentimente? Oare mai putem să credem în promisiuni ce ne dau motive să zâmbim când restul în jur este gri? Oare ne mai putem bucura unul de celălalt fără teama că în orice moment se poate rupe totul?

Credeam că după ce mori o dată, nu îţi mai este frică de moarte.

Şi câteodată cred că am încetat să mai cred în iubire.