Sunt aici

A trecut atâta timp şi sunt atât de multe de spus şi atâtea sentimente se zbat în mine că nici nu ştiu cum să încep. Dar vreau să scriu, vreau să mă descarc de tot ce am în mine adunat. Pentru că urlă. Urlă să iasă. De s-ar putea aşterne ele gândurile singure pe hârtie. De aş putea să fiu măcar o dată spectator al vieţii mele. Autor omniscient, scris la persoana a 3-a.

Urlă.

Mă simt puţin obosită. Săptămâna trecută am fost epuizată de-a dreptul. Ieri m-am simţit într-un soi de vacanţă pentru că am reuşit să stau toată ziua în casă. Şi afară ploua frumos. Auzeam în geam. Lunea trecută vroiam să mă arunc prin el. Probabil în subconştientul meu încă mai cred că în căderea liberă o să trec într-o altă dimensiune. Într-o lume a mea, la care tânjesc atât de des. O lume tăcută, unde doar simţi. Un nesfârşit orgasm.

Şi de fapt m-ar aştepta asfaltul. Mi s-ar zdrobi trupul şi mai mult nu ştiu.

Ştii ce aş vrea uneori? Aş vrea să nu-mi mai pese. Dar nu mereu. Doar uneori. Aş vrea să-mi aduc aminte mai des care sunt lucrurile pentru care merită cu adevărat să-mi zgândăr sufletul. Altedăţi aş vrea să uit de ele şi să mă pot îmbăta cu superficialitate. Şi să nu fiu mahmură dimineaţa următoare.

Mi-am promis acum câteva luni că o să am mai multă grijă de mine. Dar am uitat. Doamne câtă nevoie aveam de asta…  Să fiu eu, aici, în câteva rânduri. Am realizat că îmbrac prea multe haine în fiecare zi şi uit să mai fiu eu. Eu, în trupul gol. Doar eu, în varianta mea cea mai simplă. Să simt doar libertatea prin fiecare por şi niciun pic de ruşine.

Nu vreau să mă pierd printre haine şi să uit cine sunt. Nu vreau să mai îmi fie dor de mine. Sunt aici. Acum. Doar eu.