Ieri am trecut pentru poate a mia oara pe strada care mi-a marcat adolescenta si care ulterior a devenit ca o a doua strada a vietii mele. Poate a fost chiar a mia oara, dar cred ca am depasit demult acel numar. E strada pe care am inceput sa iubesc. Strada pe care am inceput sa o parcurg acum mai mult de 5 ani cu gandul la ceea ce a fost o data EL. Strada pe care simteam dor, fericire si teama in acelasi timp. E strada de pe care luam cei mai buni covrigi in drum spre facultate. E strada care ma ducea la prietena cea mai buna. La sampanie, ceai si mic dejun cu paine prajita. E strada pe care nu o sa mai merg asa des, dar pe care o sa-mi tresara mereu inima.
E strada pe care stiu ca se afla o biserica.
Vineri am trecut iar cu masina pe acolo si m-am uitat pe geam. Imi batea inima tare, dar stiam ca in acel moment era doar strada pe care mergeam in drum spre tara. M-am uitat pe geam si n-am mai vazut chipurile celor iubiti. Nici casa portocalie, nici painea prajita, nici canapeaua rosie, nici perdelele verzi. Vedeam magazine. Magazine pe care le mai vazusem de atatea ori, dar pe care le priveam pentru prima oara. Asa cum auzi multe, dar asculti putine. Am realizat atunci ca pe strada pe care treceam a mia oara nu stiam decat biserica. Biserica, acel Km.0 al strazii vietii mele.
Si m-am intrebat. Oare pe langa cate lucruri trec zilnic fara sa le privesc cu adevarat? Oare pe langa cati oameni? Oare de cata frumusete ma privez fara sa imi dau seama?
O sa incerc sa privesc mai mult.
Avem nevoie, ca oameni, de un soc pentru a deschide ochii si a vedea lumea de langa noi, pentru a privi dincolo de propria fiinta (si asta include si cercul intim al familiei si partenerului/ei) Dupa un soc suficient de mare (sa fie oare proverbialul sut?) descoperim cu uimire cat de larga este lumea si cu ochi de copil incepem sa exploram. Ai inceput un drum lung dar frumos. Bucura-te de el si nu vei regreta nici o secunde, nici prezenta nici viitoare.