Omul cu zambetele-n buzunar

Iubesc.
Iubesc oamenii. Iubesc sa-i privesc, iubesc sa le ascult povestile, iubesc sa ii fac sa zambeasca. Poate asta iubesc cel mai mult. Sa ii fac fericiti, chit ca macar pentru o clipa.

Ma doare.
Ma doare sa vad atata rautate in jur, ma doare sa vad atata indiferenta, ma doare sa vad atat egoism, ma doare sa vad atata ignoranta. Poate asta ma doare cel mai tare. Ca fiecare traieste pentru el, chit ca asteapta atat de mult de la ceilalti.

Ne cream o lume perfecta in care vrem sa traim si ignoram tot ce nu se potriveste cu acea lume. Cersetorul care iti cere bani, mitocanul care se baga in seama pe strada, personajul care strange fonduri pentru copii bolnavi, mamaia care incearca sa-ti vanda niste flori. Ai trecut de atatea ori pe langa ei prefacandu-te ca nu exista.

Imi place sa ma opresc sa vorbesc cu copii nespalati de pe strazile din zona Lipscani, cat altii se uita scarbiti. Imi place sa ma opresc sa mangai un catel amarat, pentru ca de multe ori o mangaiere face mai mult decat un colt de paine. Imi place sa-i explic frumos mitocanului care incearca sa se bage in seama ca nu vreau companie si sa-i urez o seara faina in continuare.
Sunt constienta ca nu am cum sa salvez lumea de rau. Ca in momentul de fata nu am nici macar cum sa salvez un singur copil al strazii. Dar am cum sa le aduc din cand in cand un zambet pe fata. Si asta conteaza enorm.

As vrea sa fiu omul cu zambetele-n buzunar. Si sa fie un buzunar fara fund.