Daca nu exista viata dupa moarte, atunci oricum totul se termina pentru cel care moare. Adica gata, se rupe firul. El nu mai e constient de nimic. Nu sufera, nu are probleme, pentru ca nu mai e.
Deci? De ce sa plangem ca s-a dus? Evident, din aceeasi problema pe care am mai semnalat-o. Pentru ca suntem oameni si oameni fiind suntem egoisti. Nu ne putem bucura de faptul ca celalalt a ajuns intr-un loc mai bun sau cel putin a scapat de jegul de aici, pentru ca suntem prea ocupati sa ne fie mila de noi ca am mai ramas fara o persoana draga si o sa ne macine dorul foarte mult timp. Noi plangem pentru noi, nu pentru cel care a plecat. Pentru ca o data cu cel care moare, moare si o parte din noi.
O data cu moartea unchiului meu a mai murit o parte din copilaria mea. Am realizat din nou ca am crescut, ca am 20 de ani si nu pot sa ma mai comport ca un copil, desi as vrea sa pot sa stau din nou in brate la mamaie si sa-mi spuna povesti si sa-mi cante ciobanas cu 300 de oi… iar eu sa plang, nu stiu exact de ce. Da, nici pana azi nu am reusit sa-mi dau seama de ce plangeam atat de mult cand imi canta mamaie ciobanas cu 300 de oi.
Cand eram mica, in fiecare dimineata ma trezeam cu Radio Romania Actualitati si n-o sa uit niciodata acel “bip bip bip bip… A fost ora 7″… Ma arunca tata intr-o pereche de dresuri groase de lana (care din motive necunoscute mie se fac doar pentru copii… caci as purta si acum cu placere asa ceva) si ma ducea la mamaie. Mamaie care ma primea mereu cu drag, desi nu am fost copilul cel mai cuminte. Eram un copil bun, sufletist, dar bezmetic. Mazgaleam peretii, ma cataram in varful copacilor, ascundeam mancarea din frigider…
Cand eram mica mergeam la munte, la Plaiul Nucului cu ai mei si zburdam fericita prin poienite pline de flori…era acolo o parte din familie. Si in fiecare vara a copilariei mele mergeam acolo si eram fericita. Nu aveam griji, probleme… nu stiam ce inseamna sa fii trist. Stateam cu unchii si matusile in curte si ma bucuram de mirosul de munte si friptana de porc la gratar.
Mamaie a murit. S-au facut trei ani cred… si inca nu realizez ca nu mai este. Inca mai astept sa sune seara….
Mor oameni dragi si o data cu ei mor si parti din mine. Plaiul Nucului evident ca nu va mai fi niciodata la fel… Nu mai sunt copil, oricat de mult mi-as dori sa fiu. Si moartea celor din jurul meu nu face decat sa-mi mai aduca aminte inca o data acest lucru.
Odihniti-va in pace.
Noi continuam sa traim in mizerie, asteptand ziua cand vom fi si noi acolo unde sunteti voi…
…intr-un loc plin de fericire sau nicaieri.