Eu nu sunt Dumnezeu

Nu ar fi frumos daca am reusi sa nu mai fim deloc egoisti? Nu ar fi frumos daca am putea fi capabili sa iubim un om fara sa ne pese vreun pic de noi insine?Se spune ca atunci cand iubesti cu adevarat o persoana, tot ce ar trebui sa conteze pentru tine ar fi ca acea persoana sa fie fericita. Ca acelei persoane sa-i fie bine. Teoretic, asta ar trebui sa te faca si pe tine fericit. Cu alte cuvinte, daca persoana pe care tu o iubesti este fericita alaturi de altcineva, ar trebui sa zambesti fericit, sa spui “ce frumoasa este viata! ce bine ma simt cand il vad pe celalalt fericit!” si nici nu ar trebui sa gandesti “vai, viata mea e de cacat, eu sufar si celalat e fericit”. Pentru ca, chipurile, nu ar trebui sa te simti asa, ci ar trebui sa explodezi de fericire pentru ca celalalt e fericit si asta e scopul tau in viata: sa-l faci fericit pe cel pe care il iubesti.

Nu-i asa ca ar fi frumos? Dar nu… Eu nu sunt Dumnezeu. Si nici unul dintre voi nu este. Suntem doar oameni. Si egoismul face parte din noi. Sa fim seriosi, pana si din lucrurile cele mai “nonmateriale” vrem sa obtinem ceva… nu facem nimic fara o mica doza de egoism. Dam bani la cersetori, nu pentru ca suntem darnici si marinimosi si ne intereseaza in totalitate soarta lui, dam bani pentru ca ne face sa ne simtim mai bine… daca nu i-am da, exista posibilitatea sa avem remuscari si nu, nu vrem asta… Avem prieteni nu numai ca sa-i ajutam la nevoie, si nu numai dezinteresat… si aici nu ma refer numai la interese de ordin material, care intr-adevar nu au loc intr-o prietenie… ma refer la interese afective, care vrem nu vrem, intra in ecuatie… avem prieteni pentru ca avem nevoie sa apartinem de un anumit grup, avem nevoie de afectiune, avem nevoie de sprijin… Deci da, si in iubire, vrem nu vrem, suntem egoisti. Dar asta nu inseamna, ca pentru iubire nu am face orice. Nu inseamna ca ii scade iubirii din valoare.

Pur si simplu… asa iubim noi. Asa iubesc eu…

…iar eu nu sunt Dumnezeu.