D’ale casei | o brătilă pe .ro | Page 2
o brătilă pe .ro

Category - D’ale casei

Ai grijă la doamna în roz! (sau cum să nu mințim poporul cu televizorul, dar nici cu Facebook Ads)

E 4:49. Trebuia să fiu la o conferință acum, dar nu m-am mai dus. De ce? Păi, să vedeți, vin de la o altă conferință acum. A fost acolo speaker și persoana care ținea conferința de la 15:00. Și a reușit să mă convingă să nu mai particip. Cum? Păi mai întâi a încercat să-mi vândă cu agresivitate niște produse care nu mă interesau. Și apoi? Și apoi am aflat că m-a și mințit.

***

Acum vreo două săptămâni îmi tot apărea pe Facebook o reclamă la o conferință gratuită în care urma să aflu cum să creez campanii eficiente de Facebook Ads. „Grozav!”, mi-am spus, „Aș merge să aflu și eu mai clar cât de largă e bine să fie audiența, cât buget e indicat să aloc, dacă e mai eficientă o campanie concentrată pe mai puține zile sau lăsată să funcționeze mai mult cu aceeași sumă de bani, etc.”. Eram chiar entuzismată, dar entuziasmul meu s-a fâsâit când am văzut că evenimentul urma să aibă loc pe 4 octombrie, în săptămâna în care eu aș fi fost plecată cu Habitat for Humanity.

Între timp, Big Build-ul s-a amânat, săptămâna mea s-a liberat, așa că vineri, când am văzut din nou reclama cu doamna îmbrăcată în roz și degetele arătătoare îndreptate spre mine (reținusem imaginea folosită), am dat încântată click. Am ajuns pe o pagină în care nu se mai discuta nimic despre Facebook Ads, cumva părea a fi o altă conferință cu totul, dar era tot pe vânzare online, mi s-a părut interesant, așa că m-am înscris.

Câteva ore mai târziu, îmi apare iar reclama, văd iar că scrie despre Facebook Ads, dar parcă linkul ducea spre altă pagină. Dau click, ajung într-adevăr pe o altă pagină, văd că aici e vorba despre o conferință de „Targetare și campanii eficiente”, văd că ține până la 15:00, în condițiile în care cealaltă începea la 15:00, în locuri diferite, mă gândesc cum se poate teleporta doamna în roz, dar mie îmi plac surprizele, așa că mă înscriu și la asta.

***

Aflu între timp că în cadrul primei conferințe doamna în roz este doar unul dintre speakeri, deslușind astfel misterul teleportării (ușor dezamăgită de lipsa componentei SF…), ajung azi la eveniment, mă așez și aștept cuminte discuția despre Facebook Ads. Prima prezentare nu, a doua prezentare nu, a treia prezentare, ținută chiar de doamna în roz, nu. De fapt, nu numai că nu, dar doamna în roz povestește timp de 10 minute despre varianta gândită de ea de „pâlnie de vânzări” și folosește următoarele 30 de minute ca să își vândă un workshop de 500 de Euro. Un workshop ieftin, ținând cont de faptul că același atelier costă 2000 de lire în Londra și că pentru o zi de consultanță doamna în roz cere 10.000. Da, da, 10.000 de Euro, așa a zis.

În fine, să fie sănătoasă, să ceară cât vrea ea, să și primească dacă are de la cine. Problema mea era că asistam la o prezentare care nu îmi aducea niciun pic de valoare și care la un moment dat devenise absolut penibilă. Știi că a devenit absolut penibilă atunci când le spui participanților că DOAR AZI, DOAR ACUM beneficiază de o super reducere la workshopul de 500 de Euro, întrebi „Cine vrea să vină la workshop???” (da, da, fix așa, cu trei semne de întrebare), nimeni nu ridică mâna și tu zici că ai văzut câteva mâini ridicate timid. Nu, doamnă, zău, nu era nicio mână ridicată. Nici măcar timid.

Vestea bună este că românii antreprenori nu înghit așa ușor genul acesta de bullshit. Vânzări care funcționează la americani nouă ne provoacă în general greață. Așa că nu-i de mirare nici că n-a fost nicio mână ridicată, nici că în pauza de masă toată lumea discuta despre cât de penibil a fost, nici măcar că următorii speakeri nu s-au putut abține să nu facă și ei bâză pe tema aceasta.

***

Dar să nu uităm de ce mă aflam eu acolo. Venisem să aflu mai multe depre Facebook Ads și mai rămăseseră trei prezentări. A patra nu, a cincea nu și, surpriză, a șasea nu. Așa că în ultima sesiune de întrebări îmi fac curaj și spun ce am pe suflet.

Bună ziua, eu am venit aici după ce am văzut într-un Facebook Ad că se va discuta despre Facebook Ads. Mai are sens să sper?

Apoi, lovitura zilei: organizatorii spun că ei nu au făcut Facebook Ads pentru acest eveniment, eu nu știu ce să mai cred, mai ales că discutasem în pauză despre asta cu mai mulți participanți și veniseră și ei tot din acest motiv, iar într-un final ne luminează Emil: „Ba da, au fost reclame, dar erau sponsorizate de Ozana Giușcă.”.

Ozana Giușcă. Doamna în roz. Mă prinsese în capcană, fix în modelul ei de pâlnie de vânzări. Eram fraierul ăla căreia îi atrasese atenția (ce mai conta că mințise!), căruia îi oferise o informație gratuită și căruia spera să-i vândă produsul ăla de 500 de Euro.

Țeapă, doamnă, azi nu ne-ați fraierit suficient de bine! 

***

Și ca să încheiem totuși într-o notă pozitivă, aș vrea să le mulțumesc Ralucăi Radu și Danei Nae Popa pentru cele două prezentări care m-au făcut totuși să simt că ziua de azi nu a fost o întreagă pierdere de timp.

Cheers! Și grijă mare la doamnele în roz!

(sursă featured foto)

Îmi place când ești sincer

Povestea de azi este despre sinceritate. Despre a-ți da voie să fii sincer, cu tine și cu ceilalți, și despre a-ți asuma consecințele. „Consecința”, ca să nu lăsăm loc de interpretări, nu are în acest caz o conotație negativă. Nu e vorba despre „a suporta consecințele”, cum este de cele mai multe ori folosit acest termen, ci pur și simplu despre a fi conștient de rezultatele acțiunii tale.

***

Ieri am avut o zi plină. De o săptămână am început renovarea dormitorului și asta a venit la pachet cu multe drumuri la Hornbach, Leroy Merlin, Dedeman și orice alt magazin de bricolaj vă mai trece prin minte, ca să luăm cele necesare, de la vinarom și parchet, la clanțe și întrerupătoare. După-amiază ne-am văzut cu ai lui Alex, iar seara stabilisem o ieșire la un film documentar. Cum ar veni, 12 ore pline, sărind dintr-o activitate în alta, căci încă nu am deprins complet arta simplității când vine vorba de programul meu. Ca să vă spun drept, avusesem vreo două tentative de amânare a ieșirii la film, dar îmi promisesem la un moment dat că o să mă țin și cu dinții de angajamentele făcute și o să anulez doar dacă e vorba de o situație extremă. Epuizarea mea, desigur, nu se încadra. Nu de alta, dar promisiunea venise la pachet cu o altă promisiune, cum că nu o să-mi mai aglomerez programul de la bun început, dar în acest caz eșuasem, din nou, lamentabil.

Cu o oră înainte, văd că mă sună Irina, fata cu care urma să mă întâlnesc.

„Bună, Oana, îmi pare rău, să nu te superi, să nu mă judeci, dar nu mai ajung la film. Sunt în oraș cu niște prieteni pe care nu i-am mai văzut de mult, ne simțim foarte bine și aș vrea să mai rămân cu ei.”

PAC! Cineva tocmai mă sunase să anuleze întâlnirea din motive de „mă simt prea bine unde sunt acum”? Era ceva nou, diferit de „m-a luat o răceală” sau „mi-a venit ciclul” (uneori a treia oară în luna respectivă). Era ceva nou și îmi plăcea la nebunie! 

Nu, nu era vorba doar de faptul că altcineva își asumase să anuleze un angajament și mă scutise pe mine de povara aceasta. Era vorba de felul în care a făcut-o. De exercițiul de sinceritate pe care și-l asumase și care fusese total neașteptat. Cu atât mai mult cu cât nu venise sub forma unui sms sau a unui mesaj pe Facebook (locul în care comunicaserăm până atunci și stabiliserăm toate detaliile), ci a unui apel telefonic. Pentru că, nu-i așa, e mult mai simplu să dai un mesaj, decât să suni pe cineva și să-i spui că te simți foarte bine acolo unde ești acum și să-ți asumi o conversație în direct pe tema aceasta. În plus, nu era un simplu și direct “nu am chef să ne mai vedem”, ci avea factorii cheie numiți compasiune și empatie. Era un mesaj sincer, dar  transmis cu iubire.

I-am mulțumit Irinei și i-am spus că mă bucur că nu i-a fost jenă să fie sinceră.

***

Jenă să fii sincer… Cât de absurd sună și totuși de câte ori ne confruntăm cu asta pentru că ne este teamă de reacția celorlalți. Teamă că nu ne vor mai privi cu aceiași ochi și, în ultimă instanță, teamă că nu ne vor mai iubi.

Dar și ce iubire se poate naște din asta! Cred că odată ce avem curaj și ne dăm voie să fim sinceri cu ceilalți, deschidem drumul către o relație autentică, necondiționată, așa cum ar trebui, de fapt, să fie ea. Ne eliberăm pe noi, dar îl eliberăm și pe celălalt.

Cheers!

***

PS: vă invit să încercați și voi un #exercițiudesinceritate; și apoi să povestiți cum a fost – terifiant? eliberator? amuzant, poate? 

(sursă featured foto)

o brătilă pe zi

Vineri am fost la Webstock. După trei (sau chiar patru?) ani de pauză, o perioadă în care nu m-am mai simțit suficient de atașată de blogosferă, o blogosferă în care simțeam că oamenii se bârfesc prea mult și se susțin prea puțin, că se plâng prea mult și se implică prea puțin, că scriu prea mult despre fast food și cola și prea puțin despre emoții și oameni.

Și, oricum, eu nu mai eram „suficient de blogger”. Treceau săptămâni fără să scriu nimic și mă miram și eu când mai primeam câte o invitație la un eveniment. Mă miram și mai mult când primeam invitații la evenimente unde, credeam eu, era clar că nu am ce să caut.

Și-apoi, acu’ vreo două luni, dă Manafu mail cu „save the date” că vine Webstock. Și eram binedispusă și am răspuns că vin. Mă detașasem suficient de mult cât să nu mai știu nici de bârfe, nici de alte răutăți și voiam să vin chiar de dragul prezentărilor. Mă gândeam că după o pauză de trei ani de zile oi avea totuși ceva nou de învățat.

***

Joi seară am început să mă panichez. Voiam să ajung dimineața următoare de la 8:30 la Marriot, dar mă speria ideea conversațiilor matinale cu mulți oameni pe care îi știam dar pe care nu îi mai văzusem de o groază de vreme. Și nu știu cum se face, dar celălalt reușește să pună mereu primul întrebarea aia cu „ce mai faci?”, urmată de aia cu „unde mai lucrezi?” și, mai nou, de aia CU„CUM e măritată?” (e bine).

Pe scurt, mi-era frică să mă revăd cu blogosfera. Nu știu ce spune asta despre blogosferă, dar mi-era clar că spune ceva despre mine. Mi-era teamă să fiu vulnerabilă în fața acestor oameni pe care îi știu de atât de mult timp, dar totuși atât de puțin. Nu știam cât de mult îi interesează, de fapt, ce mai fac, și cât de mult vreau să le povestesc. Sau cât de mult vor ei. Și nu aveam chef să repet aceleași povești de 20 de ori. Cu închiderea Institutului, cu voluntariatul la Teach, cu atelierul de meșteșugărit… Și îmi imaginam o conversație care decurgea cam așa „ – Și ce mai lucrezi acum, tot la Institut?” „- Păi nu mai lucrez efectiv, uite așa și așa și așa” „ – Ah”.

Adică îmi era teamă că nu o să am ceva excepțional de povestit, că dupa atâta vreme de la ultima întâlnire eu o să fiu undeva în aer și nu în revista Forbes și că blogosfera n-o să mă mai iubească, de parcă blogosfera fix la cariera mea se gândește toată ziua. Știi, de fapt, atunci când te simți judecat îți simți propria judecată. Când te simți criticat, îți simți propria critică. Și atunci când te simți bine cu tine nu mai ai de ce să te temi.

***

Desigur, analiza aceasta profundă a evenimentelor a avut loc ulterior zilei de vineri. Vineri dimineață am decis până la urmă să văd primele prezentări de acasă, online. În confortul propriei bucătării, cu propria cafea și propriul motan. Mi-am propus să ajung la Marriot la 14:30, după pauza de prânz (o oră întreagă în care ar fi trebuit să socializez), la timp pentru ultimele două sesiuni de discuții. Nu am mai stat și la gală.

La finalul serii, gala a fost însă cea care m-a marcat cel mai mult. Am aflat de pe Facebook de premiul luat de Mariciu cu „Un vlog pe zi” și m-am bucurat că la Webstock s-a premiat perseverența. Perseverența, voința, ambiția. Pentru asta am simțit și eu să-l felicit pe Marian, căci în primul rând despre asta am simțit că a fost proiectul său. Pentru cei care nu știu despre ce vorbesc, Marian Ionescu, blogger la Mariciu.ro, și-a propus acum aproape un an (în noiembrie 2015) să filmeze câte un vlog pe zi. Filmări din viața lui, filmări „despre nimic”, așa cum îi place lui să mai spună, filmări de la evenimente, filmări de la serviciu, filmări de la el de acasă, filmări de unde-o fi. Important era să fie unul pe zi. Și s-a ținut de cuvânt. 287 de zile mai târziu, „Mariciu SHTOW” a ajuns la episodul cu numărul… 287.

***

Perseverență. Asta simt că mi-a lipsit în relația cu blogul. S-a pierdut la un moment dat ceva. Nu îmi mai făcea plăcere. Trăgeam de mine să scriu despre un eveniment la care am fost sau despre un eveniment la care urma să merg, dar eu de fapt voiam să scriu despre ce simt și despre ce conversații am mai avut în autobuz. Îmi notam ideile într-un fișier și le lăsam acolo să moară până „îmi făceam timp”. Și nu-mi făceam niciodată timp.

Vreau să-mi fac timp. O să-mi fac timp. Nu știu dacă o să scriu în fiecare zi. Mi-e teamă să-mi asum așa ceva. Mi-e teamă, din nou, de propria judecată. Ce o să-mi spun dacă n-o să reușesc? Cred, totuși, că o să-mi dau voie să aflu.

Cheers! „Aceasta a fost brătila de azi.”

(sursă featured image)

E oficial: merg la Big Build 2016! 40 de case, 5 zile, o brătilă!

 Context: Asociația Habitat for Humanity România organizează o nouă ediție a proiectului Big Build, prin care, în 5 zile, voluntari din toată lumea construiesc case pentru familii cu posibilități financiare reduse. În 2011, când am participat la prima acțiune de acest gen, s-au construit 10 case în 5 zile. Anul acesta, în octombrie, la Bacău, se vor construi 40! Mi-am dorit foarte mult să fiu unul dintre cei 800 de voluntari care vor fi în octombrie pe șantier și, pentru a ajunge acolo, aveam nevoie de 1267 de lei.

***

Când m-am hotărât să strâng bani ca să plec la Big Build 2016 mi-am făcut o listă de potențiale acțiuni care să stimuleze cumva oamenii să doneze. Mă gândeam să organizez niște worshopuri de origami, să ofer cadou niște căsuțe de lemn pictate de mine, să vând lucruri de prin casă. Doar că am simțit că dacă încep direct cu recompense ar fi o dovadă de lipsă de încredere în oamenii din jurul meu. Cumva, o parte din mine își dorea să creadă că oamenii nu au nevoie de stimulente ca să facă o faptă bună. Așa că am decis, având la dispoziție mai bine de o lună să strâng banii, ca prima săptămână să o las „la liber”.

Zis și făcut, după ce mi-am creat pagina de voluntar pe platforma Big Build, am scris un mesaj pe Facebook și apoi… am așteptat. Prima donație am făcut-o chiar eu, căci mi s-a părut de bun simț să contribui și eu. Apropo de asta, cred că ce m-a impresionat cel mai mult în procesul acesta de strângere de fonduri a fost că nu au existat cârcotași care să mă întrebe fie de ce nu mă autofinanțez dacă tot vreau să fac voluntariat, fie de ce costă voluntariatul. Cei de la Habitat chiar mă instruiseră bine cu privire la partea a doua, căci e o întrebare cu care ei se confruntă destul de des. Nu voluntariatul în sine costă, desigur, ci tot ce ține de logistică – transport, cazare, masă, echipament. Iar în ceea ce privește autofinanțarea, da, aș fi putut să strâng și din resurse proprii suma de bani. Doar că eu sunt omul ăla care încurajează implicarea socială și care știe că generozitatea ne face mai fericiți. Plus că mi se pare grozav să știu că deși pe teren vor fi 800 de voluntari, casele vor fi de fapt construite cu ajutorul a mult mai multor oameni, căci fiecare voluntar este acolo pentru că a fost susținut de alți „voluntari”. Și așa creștem o comunitate mare și frumoasă. :)

Și apropo de comunitate mare și frumoasă, „experimentul” meu a dat roade. Se pare că sunt înconjurată de oameni buni, căci am reușit nu numai să strâng suma de bani, ci chiar să depășesc pragul, în mai puțin de două zile. Fără stimulente, fără recompense. Singurul lucru pe care l-am promis că-l voi face, pentru că mi-am dorit foarte mult ca o parte din cei care au donat să fie cu mine și acolo, pe șantier, este să port numele lor pe tricou. Mulțumesc, încă o dată: Alexandru, Ada, Alina, Cristi, Alexu si Emilia, Mircea, Denisa, Bianca si Mihail, Andrei, Taher, Mariana, Irina, Profu’ și generosul donator anonim!

***

Așa că, da, e oficial: merg la Big Build! :)

Cheers!

PS: donații se pot face în continuare aici, orice sumă strânsă peste pragul de 1266 de lei fiind folosită tot pentru construirea caselor

Am primit răspuns de la RATB la sesizarea de acum două zile

Acum două zile mă aflam într-un 311 și simțeam cum se scurge încet viața din mine. 40 de grade, vreo 50 de călători și nicio instalație de climatizare a aerului. Pe geamul care dădea în cabina șoferului era lipit un afiș în care era prevăzut faptul că mașina nu este dotată cu Aer Condiționat în salonul călătorilor. Un afiș scos la imprimantă, cred eu, de șoferul sătul să-i bată oamenii în geam.

Am făcut o poză în (aproape) aplauzele celorlalți călători, cu precădere ale unei doamne în vârstă care m-a rugat să pun poza pe net și m-a întrebat apoi dacă îmi cunosc cifra destinului. Patru stații mai târziu și ceva mai multe informații despre numerologie, am pus poza pe net alături de o descriere sumară a situației și îndemnul, către cine s-a mai confruntat cu așa ceva, de a face o sesizare pe site-ul RATB.

Postarea a fost modificată de două ori de-a lungul zilei, prima dată cu niște informații despre obligațiile RATB și drepturile utilizatorilor (preluate din legislație), și a doua oară cu o clarificare cu privire la motivul pentru care am menționat-o pe doamna Firea în cadrul textului și cu o referire scurtă la domnul Videanu. Forma finală e cea de mai jos:

Bineînțeles, nu doar i-am încurajat pe ceilalți ci, o dată ce am ajuns la birou, am făcut și eu o sesizare pe site-ul RATB. Aici (http://www.ratb.ro/sesizari.php) se fac și e util să notați în prealabil număr de înmatriculare al mașinii în care ați întâmpinat probleme. Vestea bună și cumva neașteptată este că RATB-ul chiar mi-a răspuns. Ba chiar mi-a răspuns pe larg, clar, civilizat și în timp record. Chapeau bas, RATB! 
Citiți și hai să ne gândim împreună: acum ce facem?
Raspuns de la RATB nr. inreg:46802/24.06.2016

Stimata doamna Oana Bratila,

 

Facem in continuare demersuri la autoritatile locale sa demareze proiectele de innoire a flotei RATB, prin achizitioanrea de vehicule prevazute cu echipamente de aer conditionat sau prin construirea de tramvaie cu aceste dotari, in cadrul Uzinei RATB.

 

Din cele 1000 de autobuze achizitionate in trecut, mai avem in circulatie aproximativ 700, dintre care 400 cu aer conditionat, 100 de autobuze dotate cu aparate de aer conditionat fiind imobilizate in autobaze, din cauza unor defectiuni sau dupa ce au fost implicate in accidente sau vandalizate.

 

Conducatorii de autobuze sunt instruiti sa ia masuri de asigurare a unui climat corespunzator in salonul de calatori, sa verifice permanent functionarea instalatiei de aer conditionat si sa anunte orice defectiune aparuta pe traseu, pentru a putea efectua la timp remedierile.

 

Este adevarat, ne confruntam si cu defectarea unora dintre aceste instalatii si cu aprovizionarea la timp cu piesele de schimb necesare, insa pe autobuzele care sunt echipate si au sistemele functionale, nu poate fi vorba decat de nerespectarea instructiunilor de serviciu.

 

De aceea, in cazul in care circulati cu un vehicul prevazut cu sistem de aer conditionat si acest sistem nu este pus in functiune, va rugam sa ne transmiteti cateva date concrete (data, numar de inmatriculare, sens de mers etc.), pentru a putea identifica respectivul autobuz si a verifica daca este vorba de o defectiune sau de un conducator auto care nu respecta instructiunile referitoare la asigurarea climatului pe timp de vara.

 

Va multumim pentru sesizare si ne cerem scuze pentru neplacerile intampinate.

***
PS: pentru curioși, cifra destinului meu este 6

 

Cum să-ți sabotezi fericirea

Să-ți spun ceva. Tu ești singura persoană responsabilă pentru fericirea ta. Tu ești șoferul, tu ții mâinile pe volan, tu controlezi direcția. Tu alegi.

Să-ți mai spun ceva. Tot tu ești și cel mai mare sabotor al fericirii tale. Tu îți pui singur piedici, tu ții singur piciorul pe frână, tu alegi să te enervezi pe ceilalți șoferi. Tu.

Desigur, tu nu ai ajuns să fii „tu” de unul singur. Duci cu tine un bagaj plin de „așa da”-uri și de „așa nu”-uri primite de la părinți, profesori sau prietenii aceia pe care i-ai admirat cu precădere în copilărie. Știi că e bine să te speli pe dinți înainte de culcare, știi că e rău să mănânci desertul înainte de supă. Știi că e bine să iei nota 10, știi că e rău să greșești când ai scris „pe curat”.

***

Cea mai clară amintire legată de școală și temele de acasă o avea de undeva de prin clasa a doua. E o amintire cu ea plângând în hohote după ce tatăl îi rupsese fără nicio aparentă remușcare pagina pe care făcuse o greșeală „de nu mai țin minte ce fel”. Nu mai ține minte dacă uitase o cratimă sau pusese vreo literă în plus, dar își aduce aminte perfect mixul de sentimente care o învăluiau în acele momente. Pe de-o parte simțea nedreptate și neputință, căci nu înțelegea de ce alți copii aveau „pic” și puteau să-și corecteze greșelile cu ajutorul acelui instrument, iar în cazul ei era nevoie să rescrie aproape două pagini de temă. Pe de altă parte, ruperea cu brutalitate (așa cum o vedea ea atunci…) a foii cu tema la care muncise mai bine de două ore o simțea ca pe o lipsă de respect față de propria persoană, tradusă la momentul respectiv ca pe o lipsă efectivă de iubire din partea părintelui, un sentiment pe care, de altfel, îl simțea de fiecare dată când nu se ridica la așteptările lui.

„Nu te iubesc atunci când greșești”

Așa se naște un perfecționist. Un om care crede că pentru a fi apreciat, respectat și, în ultimă instanță, iubit, trebuie să fie perfect sau, cel puțin, „aproape perfect”. Așa se naște un om căruia îi este teamă de eșec. Un om căruia îi este teamă să recunoască atunci când greșește. Un om care caută mereu validarea și aprecierea celorlalți. Un om care își sabotează singur fericirea în căutarea unei iubiri condiționate de propriile sale traume.

***

Vestea buna e că atunci când identifici uneltele folosite în autosabotare primul pas e făcut. Cel puțin știi la ce ai de lucrat și poți alege să faci ceva în privința aceasta. Fiecare om are propriul set de unelte, pentru că fiecare om are propriul bagaj emoțional cu propriile experiențe mai mult sau mai puțin traumatizante, așa că poate nu toți „suferim” de perfecționism, dar există anumite „așa da”-uri întâlnite la majoritatea dintre noi ca urmare a actualului sistem de valori pe care se bazează societatea în care trăim. Printre altele, trăim într-o societate în care (încă) se valorizează mai mult competitivitatea și topurile de toate felurile, în detrimentul cooperării și al solidarității.

Și, ca să aveți la ce să vă gândiți în zilele următoare, vă spun că, în ceea ce mă privește, uneltele pe care le folosesc cel mai des când vine vorba de sabotarea propriei fericiri (a se traduce prin „stare de bine pe termen lung”) sunt următoarele:

1) Perfecționismul

2) Criticul interior – care are grijă să îmi atragă atenția de fiecare dată când nu îmi iese ceva (suficient de…) bine și care, bineînțeles, se află în strânsă legătură cu perfecționismul, căci altfel ar fi mai cumpătat;

3) Așteptările – pe care mi le creez pe baza unor scenarii închipuite, de cele mai multe ori ideale (că, deh, perfecționism…), care implică însă și alți actori, responsabili de propriile lor scenarii, sau fenomene naturale asupra cărora, bineînțeles, eu nu am niciun control;

4) Nevoia de validare externă – ca o formă de apreciere și iubire condiționată de ceea ce fac sau ceea ce am, în locul unei iubiri necondiționate față de ceea ce sunt; aceasta este, de pildă, o nevoie alimentată constant prin utilizarea Facebook-ului și primirea de like-uri și de comentarii; și poate ați văzut ultima reclamă la Sprite (?) cu tânărul care se gândește dacă să mai țină sau să șteargă un text la care nu a primit like-uri – cu alte cuvinte, un „ceva” care nu a fost validat și care, implicit, nu îi va aduce apreciere din exterior;

5) Compararea cu ceilalți – născută de cele mai multe ori odată cu perfecționismul, ca urmare a întrebărilor de tipul „dar X-ulescu cât a luat la teză?” și a competitivității insuflate în general în sistemul educațional din România; este tot o formă a nevoii de validare, dar de data aceasta internă, pentru că tu ești cel care face comparația și decide să te plaseze pe un loc inferior într-un top imaginar.

***

Ce facem cu uneltele odată ce le-am identificat?

În primul rând le privim cu atenție, le întoarcem pe toate părțile și încercăm să înțelegem cât mai bine cum funcționează ele. E important să fim conștienți de faptul că un cuțit nu este per se o armă, ci devine o armă în mânile persoanei care alege să îl folosească în acest scop.

Așa că nu trebuie să ne descotorosim de unelte, ci doar să le schimbăm întrebuințarea și să devenim conștienți de faptul că avem controlul asupra lor și noi alegem când și în ce scop să le folosim.

Cheers!

sursă featured foto: https://www.timeshighereducation.com/

Alo, bună ziua, Oana de la Institutul pentru Fericire aici!

S-a întâmplat ca de-alungul vieții să primesc multe porecle, mai mult sau mai puțin flatante, unele în directă legătură cu activitățile în care eram implicată. De pildă, în facultate, când am lansat blogul apPRentice.ro („adevăratul blog de comunicare”, parol!), eu și colegele de echipă primiserăm denumirea de „fetele de la apprentice”. Așa eram cunoscute în blogosferă, twittosferă și alte sfere ale online-ului și era o asociere cu care eu mă mândream, căci era primul meu proiect, prima incursiune în Social Media, și se dezvoltase extraordinar de frumos în doar câteva luni de la lansarea sa. aPRentice.ro a fost, de altfel, și motivul pentru care am început să particip la evenimentele organizate de Manafu și să intru astfel în contact, la una dintre ele, cu cei alături de care am pornit campania „Let’s Do It, Romania!”. Ce a urmat? O nouă poreclă, aparent mai puțin flatantă, dar care pentru mine reprezenta încă un succes personal. Cătălin Sava de la TVR a fost primul care mi-a spus „fata cu gunoaiele”.

„Fata cu gunoaiele” a căpătat și un nume odată cu dezvoltarea blogului și mutarea lui, acum cinci ani (da, chiar luna asta se împlinesc 5 ani!), pe actualul domeniu, obratila.ro. Asa s-a nascut „obrătilă” sau, simplu, „brătilă”, în varianta renăscută a unei dintre poreclele din facultate.

***

E 13 ianuarie 2016 și se împlinesc doi ani de când fac parte din echipa Institutului pentru Fericire. De un an și ceva numele meu mijlociu este „Fericire”. Oana Fericire Brătilă. Are o muzicalitate aparte felul în care mă prezint atunci când sun pe cineva în interes profesional și cred că nu o să pierd niciodată bucuria de a spune că sunt „Oana de la Institutul pentru Fericire”. Mai amuzant este atunci când spun oamenilor că „mă duc la Institut” și majoritatea își imaginează deja o clădire impunătoare în care lucrează numai oameni serioși, cu halate și ochelari pe nas. A nu se înțelege că noi nu suntem serioși, dar halatele ni le punem doar la ocazii speciale.

Când am venit la Institut, culmea, eram departe de a mă simți fericită. Cu 3 luni în urmă intrasem brusc în ceea ce credeam la momentul respectiv că e o depresie din care nu o să ies niciodată. M-am trezit în dimineața zilei de 18 septembrie 2013 și lumea parcă nu mai era cea pe care o știam eu de 26 de ani încoace. Rațional, conștientizam faptul că nu s-a schimbat nimic în jurul meu și că tot ceea ce văd îmi este cunoscut, dar de rezonat, la nivelul pieptului, nu reușeam să mai rezonez cu nimic. Simțeam doar o stare de neliniște și de panică, neînțelegând ce mi se întâmplă și dacă o să-mi treacă vreodată. Știi cum e atunci când repeți un cuvânt de atât de multe ori la rând încât la un moment dat pare să nu mai aibă niciun sens? Așa simțeam eu vis-a-vis de tot ce mă înconjura. Parcă dintr-o dată nu mai avea niciun sens. Eram o legumă, dar o legumă panicată și mă întrebam dacă voi mai putea privi vreodată lumea la fel ca „înainte” și dacă voi mai fi vreodată omul vesel și optimist cu care mă identificau nu doar ceilalți, dar în primul rând eu. Mi se făcuse un dor imens de mine și simțeam că m-am pierdut pentru totdeauna.

Eram disperată. Făcusem greșeala de a intra și pe un forum tip „anxioșii anonimi” și „aflasem” că anxietatea e incurabilă. Am fost la energoterapeuți, la psihoterapie, la biserică. Am încercat de toate pentru că nu mai puteam sta cu mine, singurul om de care nu puteam să fug. Îmi repetam obsesiv în minte întrebări cu privire la realitate, sensul vieții și existența mea în general. Nu mai găseam plăcere în nimic, nu mă mai entuziasma nimic și de cele mai multe ori mă forțam să zâmbesc. Nu mă mai recunoșteam pe mine și asta era, de fapt, cel mai dureros. Știam cum mă cheamă, știam unde locuiesc, dar îmi pierdusem identitatea.

***

Cei doi ani petrecuți în proiectul „Let’s Do It, Romania!” au fost printre cei mai frumoși din viața mea. Luptam pentru o cauză în care cred, simțeam că pot să schimb cu adevărat ceva în jurul meu și, deși mă culcam uneori și la 5 dimineața, îmi luam atâta energie din ceea ce făceam că nu mai contau nici nopțile nedormite, nici faptul că toată activitatea mea era una de voluntariat, adică neplătită. S-a născut atunci în mine dorința de a lucra într-un ONG în care să pot să-mi folosesc entuziasmul în cel mai constructiv mod, dar care să mă poată susține din punct de vedere financiar. Nu am găsit în primul an, nu am găsit nici în al doilea, nici în al treilea. Am lucrat, în schimb, în companii în care jobul meu părea a fi unul ideal, dar care mie îmi aducea prea puțină satisfacție emoțională. Mi-am dat seama că nu mă motivau nici prestigiul, nici banii. Eu îmi doream să cresc proiecte și să schimb lumea. 

În iarna lui 2013 am văzut un anunț. „Institutul pentru Fericire” își căuta gazdă. M-am dus la interviu pe 12 ianuarie (2014) și a rămas să încep „de mâine”. Pe 13 ianuarie aveam deja adresă de mail, acces la site și urma să organizez primul meu eveniment. „Gazda” nu era, de fapt, doar o gazdă. Eram în prima mea săptămână și trebuia să mă ocup, cap-coadă, de un eveniment. Eu îl puneam pe site, eu îl promovam, eu aranjam scaunele în sală, eu făceam popcornul, eu întâmpinam oamenii, eu tăiam chitanțe. Și, pentru prima oară, eu căpătam din nou sens.

Mi se împlinise visul: lucram într-un ONG și aveam să schimb lumea. Începând cu mine.

***

Ultimii doi ani au fost pentru mine o serie continuă de motive de recunoștință. Nu am revenit la omul pe care îl pierdusem, dar nici nu îl mai caut. Mi-am recăpătat zâmbetul și entuziasmul și lucrez la fi în fiecare zi o versiune mai bună a mea. Îmi accept momentele de tristețe, de anxietate sau de teamă. Sunt și ele emoții care îmi confirmă că sunt aici, că sunt vie și că trăiesc. Dar nu mă afund în ele și știu că totul ține, de fapt, de perspectivă. Asta e frumusețea vieții și acesta e, cred, liberul arbitru: avem libertatea, în orice moment al vieții noastre, să alegem sensul pe care vrem să îl dăm lucrurilor.

Cheers!

Oana de la Institutul pentru Fericire

Despre „tinerii din ziua de azi” și nevoile lor de zi cu zi

Dacă e august, e Tabăra din Țara lui Andrei. E Bran, e Dolce Vita, e moment de bucurie și prilej de reinstaurare a încrederii în umanitate, în caz că a fost pierdută pe alocuri în ultimul an.

Anul acesta, tabăra a beneficiat de un concept nou și, sub numele de „Tabăra Meseriașilor”, s-a materializat într-un proiect de educație practică bazat pe ateliere de dezvoltare profesională și personală, pentru elevi si profesori din 14 licee tehnologice și școli profesionale din județul Prahova. În 2015, Tabăra Meseriașilor a venit în sprijinul a cinci meserii: frizer, croitor, bucătar, mecanic auto și operator sondă.

Eu urma să vin în tabără în seria frizerilor și habar nu aveam la ce să mă aștept. Era primul an în care tabăra arăta diferit. În care, în primul rând, copiii nu mai erau copii, ci adolescenți. În care nu se mai confecționau mașini de lemn pentru parcuri de distracție, ci se făceau împletituri, bucle și cocuri. În care profesorii nu mai erau învățați despre antreprenoriat, ci despre inteligență emoțională.

***

Știi care a fost primul lucru pe care l-am auzit când am intrat în sala în care erau instruiți profesorii? Că un copil este independent din momentul în care se naște. Că are viața lui, cu destinul lui și că noi, părinți sau dascăli, nu suntem aici spre a le croi drumul după cum vrem noi, ci spre a-i ajuta atunci când ne cer asta.

Și atunci mi-am dat seama că se întâmplă ceva deosebit în tabăra asta „nouă”. Că nu mai e ea cum a fost, dar că s-ar putea ca experiența să fie mai revelatoare ca oricând. Am înțeles, alături de profesori, cât de important este să le acorzi copiilor – și, cu atât mai mult, adolescenților – libertatea de a alege, chiar și în contextul unor variante controlate. Alina (*Alina Perșa, trainer și fondator al Asociației ACT 4U, inițiatoare a proiectului „Școala Altfel”) ne-a povestit despre cum și-a lăsat propriul copil să-și aleagă învățătoarea, dintr-un număr de variante selectate inițial de ea, și cum acest gest l-a determinat să se simtă mai responsabil și mai dornic să meargă la școală.

Curioși care a fost criteriul după care și-a ales cel mic învățătoarea? „A fost singura care m-a băgat în seamă.” 

Au înțeles și vor integra multe din cele învățate. Știu asta. O simt, dar mi-au spus-o și ei, în ultima seară, la un pahar „de ceva”, pe canapeaua din holul hotelului.

Mă gândeam la clasă să îi întreb și care sunt nevoile lor. Și apoi să le spun și eu pe ale mele.

În cele 5 zile de tabără, profesorii au învățat despre asertivitate, prezență, ascultare activă, neuroplasticitate sau acceptare necondiționată – premisa fundamentală a procesului de dezvoltare personală. La final, mi-au spus că le-au fost depășite orice fel de așteptări ar fi avut. De altfel, s-a văzut de la început dorința de a discuta și de a împărtăși experiențe, iar cel mai important lucru pe care Tabăra a reușit să-l facă pentru ei a fost să le creeze un cadru în care să poată discuta liber și deschis despre lucruri care în cancelarie ar fi fost considerate tabu.

profele

„Profele”, alături de Cristi Pascu și doamna psiholog Feo (prima din stânga) :)

***

Cât despre „cei mici”, pot vă spun că au avut parte de niște traineri și mentori extraordinari, care au știu cum să le vorbească și cum să îi motiveze astfel încât instruirea să depășească granițele taberei. Ceea ce păreau inițial a fi niște cursuri despre „cum să-ți faci un CV” sau „cum să te prezinți la un interviu” au fost de fapt mult mai mult decât atât. Li s-a vorbit despre încredere în sine și despre importanța de a fi sincer cu ceilalți și cu tine însuți. Și, cel mai important, în tot acest proces nu li s-a impus nicio idee, ci, prin întrebările potrivite, ca într-un adevărat proces de coaching, au fost încurajați să ajungă singuri la propriile concluzii.

Eu nu zic că așa e bine sau așa e rău, dar hai să analizăm împreună ambele variante.

Și analizând, discutând și experimentând prin jocuri de rol, tinerii noștri au înțeles, nu doar au învățat, că nu e bine să minți într-un CV sau să porți o mască în cadrul unui interviu și că mai important decât un job este să fii sincer și ok tu cu tine.

Au fost încurajați să-și urmeze pasiunea, să nu renunțe niciodată la visele lor și să nu uite, în acest proces, de importanța cooperării, a lucrului în echipă și de grija față de comunitate.

„M-am simțit motivat”, îmi spunea Alex, cu lacrimi în ochi, la sfărșitul celor trei zile de cursuri cu Robert (*Robert Iancu, trainer). În ultima zi de tabără ne-am luat în brațe și mi-a mulțumit, din nou, pentru sprijin. De fapt, acum îmi mulțumea pentru „tot”. Petrecuserăm împreună mai puțin de două ore adunate în ultimele 5 zile și mi-am dat seama cât de mult contează pentru un om chiar și puțina doză de încredere pe care i-o transmiți, atâta timp cât o faci cu sinceritate.

Ne-au mai spus că nimeni nu le-a mai vorbit așa cum am făcut-o noi și că nimeni nu le-a mai spus că e ok să greșească. Că e ok să nu-ți iasă din prima, că e ok să o iei de la capăt, că e ok să încerci până îți iese. Întreabă, nu renunța, caută soluții! – acesta a fost îndemnul mentorului Cristi Pascu (hairstylist) pentru tinerii meseriași, alături de încurajarea de a și de a-i cere o mână de ajutor oricând au nevoie.

– Ce-ai zis tu când am început să coafăm?

– Că nu pot…

– Și acum crezi la fel?

– Nu!

Și, până la urmă, Tabăra Meseriașilor despre asta a fost. Nu atât despre foarfece și culori, cât despre a ajuta niște tineri să capete încredere în ei și în meseria pe care o practică.

Cristi Pascu Tabara Meseriasilor

Sorina, câștigătoarea unui internship în salonul lui Cristi Pascu, îmbrățișându-și mentorul :)

***

Deci cum stă treaba cu nevoile „tinerilor din ziua de azi”?

Adevărul este că oricât de mult va evolua tehnologia și oricât de multe schimbări va aduce această evoluție, natura umană va rămâne neschimbată. Și, în ciuda aparențelor, tinerii și copiii anilor 2000 nu de telefoane și tablete au cu adevărat nevoie. Au nevoie de modele, au nevoie de iubire, au nevoie de sprijin, de înțelegere și, mai ales, de acceptare necondiționată.

De asta au nevoie „tinerii din ziua de azi”. De aceleași lucruri de care ai avut nevoie și tu și de care o să aibă nevoie și „tinerii din ziua de mâine”.

Rabdomioliza. O lună de când ne cunoaștem.

10 iulie. Pe 10 iulie, seara, ne-a făcut Alex oficial cunoștință, după ce îi pomenise numele încă de dimineață. Pe 10 iulie, seara, în holul Spitalului Floreasca, după mai bine de două ore de așteptare, un diagnostic oficial fusese pus. Alex avea Rabdomioliză (Rhabdo) – un sindrom clinic determinat de distrugerea țesutului muscular – și urma să își petreacă următoarea săptămână într-o cameră de la etajul 8.

***

Totul a început de la o „surpriză” de culoarea ceaiului, dimineața, la baie. Sau de la o durere musculară ieșită în comun după un antrenament la sală. Sau de la dorința de a nu părea mai puțin bărbat în fața unui antrenor care voia rezultate. Sau de la iubita care l-a încurajat să se apuce de mișcare. În realitate, e dificil de spus „de unde a început totul”, dar au existat cel puțin două momente cheie care l-au determinat să se ducă la Urgențe.

Să faci pipi maro e un semnal de alarmă. E unul dintre modurile prin care corpul tău îți spune că se întâmplă ceva ciudat în organismul tău și că e destul de grav, din moment ce rinichii nu reușesc să mai filtreze cu succes sângele de toxine. Deși inițial s-a gândit la varianta unei culori datorate consumului de ceai negru în noaptea precedentă, s-a hotărât să încerce și o banală căutare pe Google. Printre rezultate a apărut și „rhabdomyolysis”, un sindrom la care a mai identificat un simptom relevant pentru situația lui – durerile musculare.

Cu câteva zile înainte, se apucase să meargă la sală și, fiind prima experiență de acest gen, ne-am gândit că i-ar prinde bine să lucreze alături de un antrenor. Un antrenor personal care să-i arate cum să execute corect și să-i construiască un program potrivit pentru obiectivele lui și actuala condiție fizică. Am găsit un voucher la o sală de pe Bd. Ferdinand și urma să meargă marțea, miercurea și vinerea. Marți s-a întors acasă terminat, iar miercuri îmi povestea că are o febră musculară de nedescris în zona brațelor și că mai bine merge direct vineri. Seara, însă, la insistențele antrenorului, era la sală. Îi promisese că vor lucra partea de jos a corpului, dar încălzirea presupusese oricum și o serie de flotări, din care a reușit, cu greu, să facă doar 7.

Miercuri seara nu mai reușea să își îndoaie brațul drept, iar tricepsul era umflat și tare ca piatra, ca într-o încordare continuă.

***

La Floreasca ajunsese după un drum la secția de urgențe de la MedLife Grivița. De fapt, inițial, sunasem eu la MedLife și îi povestisem unui medic despre simptome, menționând că am găsit „pe Internet” un sindrom care se potrivește perfect situației în care ne aflam. Medicul, din păcate, nu a fost de aceeași părere, susținând că Rabdomioliza apare doar în situații în care mușchiul este grav traumatizat și întrebându-mă de două ori dacă a căzut ceva peste el, dacă mușchiul a fost, în vreo formă sau alta, strivit.

– Nu, pur și simplu a fost la sală și are mușchiul foarte încordat. Deci ziceți să stăm liniștiți, sigur n-are cum să fie asta, să nu vină la urgențe?

– Sigur! Să meargă la un urolog.

– Noi ne mai gândeam și la posibilitatea să fie de la faptul că a băut niște ceai negru astă’noapte.

– Da, e posibil să fie și de la asta.

Doar că nu reușeam să stăm liniștiți. Simptomele se potriveau prea bine și citisem multe articole pe bloguri din afară scrise de persoane diagnosticate cu acest sindrom, multe dintre ele după ce medicii le-au spus că nu are cum să fie Rabdomioliză. Oameni care mergeau la sală, la bazin sau pe pista de alergare. Mă simțeam deja ca într-un episod din House, doar că fără Dr. House. Și ce mă panicase cel mai tare fusese un paragraf dintr-o lucrare medicală, în care era prevăzut faptul că în 15% din cazuri, Rabdomioliza duce la insuficiență renală. 15% nu e 0,015%. Nu e nici măcar 1,5%! 15% e mult și nu aveam de gând să ne riscăm viața bazându-ne pe o consultație la telefon. Pentru că, da, sindromul în varianta complicată poate duce și la deces.

Așa că vineri, 10 iulie, la prânz, Alex era la MedLife. Urma să-și facă niște analize, printre care și Creatinkinaza (CK), un indicator al sindromului cu pricina.

La ora 19:30 eram la Floreasca. Alex ajunsese acolo deja de o oră, în urma unei decizii spontane de a se opri, în drum spre casă. În urmă cu jumătate de oră apăruseră online rezultatele analizelor. În mod normal, în cazul nivelului de Creatinkinază din sânge, limita superioară este de 200 u/l, iar un rezultat de peste 16.000 u/l este asociat cu insuficiența renală. În cazul lui Alex, valoarea CK-ului era de 61.636 u/l.

***

Au urmat două ore de chin, în așteptarea unui doctor care să ne spună ceva, orice, cu privire la situația lui Alex – aflat la momentul respectiv pe un pat din camera de urgențe. Ne-au anunțat în cele din urmă că trebuie să îl interneze pentru monitorizare și administrarea intravenoasă a unui tratament intensiv de hidratare. Nivelul Creatinkinazei trebuia să fie scăzut de urgență, pentru a nu permite afectarea pe termen lung a rinichilor sau a ficatului.

Din fericire, în cazul lui Alex sindromul nu a dus la insuficiență renală. Și deși analizele făcute în ziua următoare au indicat o valoare de peste 70.000 a CK-ului, aceasta a început și a continuat să scadă începând de luni. Joi, la externare, era deja 4700, iar după alte două săptămâni de „tratament” la domiciliu, cu apă plată cât cuprinde, valorile au ajuns în sfârșit în limite normale.

Am avut noroc. Și ne-am gândit, în ciuda „gurilor rele”, să dăm crezare unei căutări făcute pe Google. Nu, nu trebuie să iei de bun tot ce găsești „pe Internet”, în niciun caz nu trebuie să te apuci de capul tău de un tratament sau altul, dar poți să folosești informațiile găsite în dialogul cu un medic și / sau în solicitarea unor analize.

***

Nu, nu m-am dus să fac scandal la sala de pe Ferdinand si nici să-l „trag de urechi” pe antrenor. Dar o să-l sun. Nu ca să-l trag de urechi, ci ca să-l trag de mâneca, la fel cum fac acum și cu voi. Să îl trag de mânecă și să îi povestesc despre Rabdomioliză, acest sindrom despre care știu mai multe oamenii pățiți decât știu medici, antrenori sau sportivi de performanță.

Cu toate aceastea, în sistemul de antrenament CrossFit, Rabdomioliza este un subiect destul de popular. Ba chiar există și o reprezentare grafică a sindromului – așa – numitul „Uncle Rhabdo” – folosită pentru aducerea și readucerea aminte a oamenilor despre limitele pe care e totuși bine să ni le impunem.

Nu mă înțelegeți greșit, e ok să încercăm să ne depășim așa-numitele limite, dar e vorba mai degrabă de limitele pe care ni le impune creierul – de convingeri limitative apărute ca urmare a traiului într-o societate în care ți s-a spus de atât de multe ori că „nu poți” sau „nu se poate”  – și care, de cele mai multe ori, nu sunt reale. Când vine vorba, însă, de corpul nostru, e foarte important să învățăm să îl ascultam și să nu îi dăm mai mult decât poate duce.

Da, dacă vreți să vă apucați de sport, e important să vă alegeți antrenorul cu grijă. Dar adevărul este că voi sunteți cei care vă cunoașteți cel mai bine și un antrenor nu poate ști ce simțiți în momentul unui exercițiu. Poate să tragă de voi, dar e în primul rând responsabilitatea voastră să spuneți STOP. Asta e cel mai important, iar un antrenor adevărat nu va insista.

Uncle Rhabdo

Uncle Rhabdo

Mai multe informații în limba română puteți găsi aici. În limba engleză, însă, căutând „rhabdomyolysis”, veți găsi multe documente oficiale cu privire la acest sindrom, precum și multe povești expuse pe bloguri de oameni care au trecut printr-o experiență asemănătoare cu a lui Alex.

Oricum, un lucru e sigur: dacă aveți urina maro, mergeți de urgență la doctor.

Să fim sănătoși!

PS: kudos pentru Spitalul Floreasca, în care am descoperit cu surprindere niște saloane curate, extraordinar de primitoare, fără „iz de spital”, la fel ca cele private, cu televizor LCD, aer condiționat și paturi electrice cu telecomandă.

Cu ce m-am întors din Băicoi

Am ajuns în Băicoi vineri pe la prânz. Nu era soare, nici nu ploua, se simțea în aer doar entuziasmul prilejuit de o experiență nouă. Mai participasem la petreceri organizate în hale părăsite, dar acelea fuseseră mai degrabă niște evenimente cu rol de context cool în care să te îmbeți sau să fumezi iarbă. Uzinele Camexip nu erau însă părăsite, urmau doar să-și oprească activitatea pe timp de weekend și să găzduiască, în schimb, proiecții de scurtmetraje.

Arkadia Shortfest. O industrie avea să îi ia locul alteia. Industria culturală avea să îi ia locul, preț de două zile, industriei chimice și petrochimice, într-un manifest pentru regenerare prin cultură.

Din Băicoi m-am întors cu recunoștință. 

***

Sunt recunoscătoare pentru prezența domnului George State, președintele uzinelor Camexip, în lista de parteneri ai festivalului. A fost primul care a luat cuvântul în cadrul mini-conferinței de presă organizată înainte de începerea festivalului și a vorbit cu extraordinar de mult entuziasm despre oportunitatea de a găzdui un astfel de eveniment.

Nu știu cum simțiți voi, dar în contextul în care festivalurile dedicate culturii sunt mai mult sabotate decât încurajate – Victoria nu se mai ține anul acesta, Ideo Ideis se chinuie de vreo doi ani încoace… -. să dai peste un partener care să fie conștient de valoarea pe care o aduci în localitatea în care se ține evenimentul și să se bucure sincer că te poate susține în demersul tău este mare, mare lucru!

„Angajații noștri au și ei dreptul la cultură și nu putem să le refuzăm o astfel de acțiune. A fost și un concert rock acum trei săptămâni și am avut și atunci succes!”

George State

Uzina Camexip - vedere panoramica

Uzina Camexip – vedere panoramică

La anul îmi doresc să văd cel puțin la fel de multă deschidere și din partea autorităților locale (cc „Primăria orașului Băicoi”), în contextul în care vorbim de un oraș fără cinematograf și în care singura manifestare culturală are loc o dată pe an, de „Zilele Orașului”.

Până la urmă, vorbim de o accesibilizare a culturii.

Și în acest context nu am cum să nu-mi aduc aminte de povestea domnului Pompiliu Sterian (blogger la 95 de ani), împărtășită într-o seară de iarnă, la Institut, după o difuzare de documentar. Într-o discuție legată de influența artei și de cum ne face, practic, viața mai frumoasă, și-a adus aminte de perioada în care, trăind izolat într-un grajd, alături de alți tineri evrei, dormind pe jos și mâncând te miri ce, și-a găsit alinarea în organizarea unor manifestări artistice. Ei erau pe rând scenariști, regizori, actori și public deopotrivă și jucau aceste piese de teatru la fiecare sfârșit de săptămână. Arta a fost cea care i-a ajutat să depășească momentele cele mai grele, care i-a motivat, practic, să trăiască și, pe unii dintre ei, să ajungă la aproape 100 de ani să joace în continuare. Căci domnul Sterian încă mai organizează astfel de spectacole, acum în căminul de bătrâni Moses Rosen din București.

Mai vizualizați o dată, vă rog: izolați într-un grajd, ținuți nemâncați și fără paturi, dar organizând manifestări artistice. Ei pentru ei.

Așa că, da, avem nevoie de artă în viața noastră și orice astfel de inițiativă ar trebui sprijinită. Jos pălăria, domnule State, vă mulțumesc că ați înțeles acest lucru și că ați fost alături de Arkadia Shortfest. Să ne revedem cu bine și anul următor!

***

Sunt recunoscătoare și pentru copiii care m-au făcut să-mi readuc aminte de cât de important este să ne oprim din a căuta perfecțiunea și să ne bucurăm de lucrurile simple. Cum ar fi un zmeu făcut dintr-o foaie împăturită pe din două.

Copiii din Baicoi

Copiii din Băicoi și „zmeii” de hârtie

***

Sunt recunoscătoare pentru scurtmetrajele care mi-au deschis apetitul pentru acest gen de producție artistică de care abia anul acesta am reușit să mă îndrăgostesc. Am căutat mereu să aleg documentarele din program, dar la Arkadia nu au fost documentare. Au fost doar scurtmetraje de ficțiune și, implicit, inițial, dragoste cu forța.

N-aș fi crezut nici că „pofta vine mâncând”, dar, iată-mă, sâmbătă seară, așteptând nerăbătoare să înceapă cel de-al doilea calup de scurtmetraje studențești, curioasă nu de cât de bine vor fi realizate, ci de ce vor reuși să îmi transmită. Unii au căutat să amuze, alții să șocheze, alții pur și simplu să-și pună propriul „of” pe peliculă. Dar, vai, cât de puțin sau cât de mult poți să transmiți în câteva minute! În aceleași câteva minute, cu același buget și aceleași resurse.

Avem tineri extraordinar de talentați și mă bucur că pe o parte dintre ei chiar am avut ocazia să îi cunosc. Încă o dată, jos pălăria pentru echipa din spatele scurtmetrajului Acordajul Profesorului Octav”, cea la care, de altfel, a ajuns și trofeul Arkadia Shortfest de anul acesta.
Acordajul Profesorului Octav

Cu drag, dacă veți avea ocazia, vă recomand și scurtmetrajul „Omul, o producție ce a trecut de selecția oficială a European Independent Film Festival și cu un potențial imens de viralizare online datorită mesajului pe care îl transmite. „Omul” este Marcel Iureș, un domn tăcut care alege să ofere lucruri gratuit într-o piață în care totul are un preț. De neînțeles și de neacceptat de către ceilalți comercianți, ajunge să fie bătut de către aceștia, dar finalul, ce bine, e cu speranță. Nu vi-l spun, dar mergeți să-l vedeți. Să fie acesta pentru voi un imbold de a participa la primul vostru festival de scurtmetraje.

Poate nu o să așteptați, totuși, până la anul, dar eu tare mult m-aș bucura să ne vedem și în Băicoi. Scurtmetraje în uzină doar aici veți găsi, iar experiența chiar e una deosebită. Sonorizarea e de vis și să vedeți numa’ cum se aud stropii de ploaie când se întâlnesc cu tavanul. :)

***

Sunt recunoscătoare pentru întâmplarea de a ajunge să fiu nu numai învățăcel, ci și profesor, căci sâmbătă am „izbucnit” într-un mini-workshop de origami cu copiii din Băicoi. ^_^ Am împăturit lalele și am învățat și eu, cu această ocazie, cum se face un coș care să „găzduiască” aranjamentele florale. Iată-l mai jos, cu mulțumiri directe către Floru, parte din echipa Interaktiv University!

poza workshop copii

Atelier cu cei mici și coș cu lalele ^_^

***

Echipa din spatele Arkadia Shortfest este numai un suflet, oameni care vor sincer să facă ceva frumos pentru ceilalți, să dăruiască pentru bucuria de a dărui și de a accesibiliza cultura. Așa că, nu în ultimul rând, sunt, bineînțeles, recunoscătoare pentru toate aceste lucruri. Mulțumesc, Laura, Gabi, Tudor, Andrei și întregii echipe! Să fie din ce în ce mai bine!

Arkadia, ne vedem la anu’!

*

…ah, da, să nu uit! mai știți porcușorii din articolul precedent? i-am găsit! sunt la pensiunea Agatha Christie, între timp s-au făcut mari și stau „ca porcii la soare”.

V-am pupat!

A sta ca porcu’ la soare. ^_^

Posted by Oana Raluca Brătilă on Sunday, 5 July 2015