D’ale casei | o brătilă pe .ro | Page 2
o brătilă pe .ro

Category - D’ale casei

Înapoi în clasa a 9-a

În luna octombrie, organizația World Vision a desfășurat cea de-a IX-a ediție a campaniei de strângere de fonduri „Vreau în clasa a noua”, un proiect susținut de KFC și Pizza Hut. Pe parcursul întregii luni, oamenii au fost încurajați să doneze câte 1 leu în rețeaua de restaurante, fară a fi nevoiți sa achiziționeze vreun produs, contribuind astfel la bursele care vor ajuta copiii înscriși în program să se bucure de încă un an de școală. În 2015, cei 80,000 de euro strânși au sprijinit 120 de copii, prin burse de câte 250 de lei, oferite lunar de către World Vision.

Până în prezent, 800 de copii fără posibilități materiale au fost susținuți prin programul „Vreau în clasa a noua”, iar acest articol mai aduce încă o bursă lunară de 250 de lei. Provocarea a fost simplă: eu sunt cuminte și îmi fac temele (adică răspund la întrebările dintr-un oracol :D), KFC și Pizza Hut donează banii. Zis și făcut!

***

  1. Nume: Oana Raluca Brătilă
  2. Poreclă: Brătilă
  3. Vârstă: 29
  4. Primul lucru care îți vine în minte când te gândești la liceu: Cozile de la magazinul de la etajul 1 (la etajul 1 era?). L-au desființat undeva prin clasa a 10-a când a devenit ilegal să ai magazin în liceu. Vindeau numai porcării, desigur. Dar știu că ne luam gumă de mestecat Shock de acolo și era foarte bună. Și că făceam chetă ca să îmi cumpăr cornuri cu ciocolată.
  5. O melodie pe care o ascultai în clasa a IX-a:
  6. Ce ai scris/ ai fi vrut să scrii pe bancă: LOVE <3
  7. Cel mai amuzant moment pe care ți-l amintești din liceu: când în prima zi de școală m-am dus să fac cunoștință cu Alex Nicolaescu și replica lui a fost: „Tu ce p**a mea vrei?”. Am râs, desigur, cum să nu râzi? Prima zi la Colegiul Național Sfântul Sava.
  8. Ce i-ai spune acum colegei tale de bancă de atunci: Să aibă mai multă încredere în ea.
  9. La ce visai cu ochii deschiși în timpul orelor: Nu visam cu ochii deschiși în timpul orelor, comunicam cu colega de bancă prin bilețele. Aveam treburi importante de discutat, cine avea timp să viseze???
  10. Prima ta postare pe blog: Pute a lene, un articol scurt și la obiect despre procrastinare (un termen pe care nu îl cunoșteam acum 10 ani…)
  11. Cu cine ai vrea sa fii coleg de bancă din blogosferă? Cu Alina Constantinescu, să fim antisociale împreună.
  12. Ce i-ai spune unui copil care a trecut acum clasa a IX-a? Să aibă încredere în el, să nu se compare cu ceilalți și să se distreze! :)

 ***

Din Oceanul Pacific…

Brătilă dornică de dans, caut recomandări

M-am apucat de ceva vreme să îmi notez într-un document lucrurile la care mă pricep și care îmi aduc și plăcere. Lucrurile alea care mă bagă în starea de flow, starea aia în care uit de timp, de foame și de supărări, starea aia în care devin „una cu muzica”, starea aia care mă face fericită. Mi-am notat că scrisul este unul dintre ele, așa că m-am reapucat de povestit pe blog. Mi-am notat că ideile de proiecte noi și construirea lor mă fac, de asemenea, fericită, așa că mi-am redeschis PFA-ul și m-am apucat de treabă. Mi-am notat și dansul.

Nu cred în talent ca fiind acel ceva fără de care nu poți să faci un anume lucru. Cred că toți putem să facem orice dacă ne dorim suficient de tare, dacă avem voință și dacă muncim pentru acel ceva. Dar cred că doza de talent, acea doză pe care o avem înscrisă în ADN-ul nostru, face ca lucrurile să fie mai ușoare pentru unii și mai grele pentru alții. De pildă, sunt convinsă că și eu aș putea să învăț să desenez. Doar că mie mi-ar lua mult mai multe ore de exercițiu, în timp ce altora le vine, cumva, natural să o facă.

Mie îmi vine natural să dansez. Cum s-ar zice, „am ritmul în sânge”. Prind mai repede, învăț mai repede, îmi iese mai repede. Și asta îmi aduce satisfacție. Când îți place ceva și îți și iese, e păcat să nu faci mai mult din acel „ceva”.

***

Mi-e dor să dansez. Nu în club, ci într-o formă organizată, în aceeași seară a săptămânii, cu un instructor bun și un grup de oameni entuziaști. În plus, o dată cu grupul de dansuri scoțiene, despre care v-am mai povestit pe blog, mi-am dat seama că bucuria mea se amplifică atunci când e vorba de dansuri de comunitate, în care grupul e un întreg și nu se împarte în perechi de sine stătătoare, fiecare cu treaba ei. La Scottish nu conta nici vârsta (vă povesteam anul trecut de experiența de la Festivalul de Scottish Country Dancing din Londra, unde împărțeam ringul de dans cu tineri de 20 de ani și „tineri” de 70), nici experiența (începătorii reușeau să se integreze foarte bine în seturile de dans cu ajutorul celorlalți membri ai grupului), ci doar entuziasmul și voia bună.

Doar că grupul de Scottish e în pauză de reinventare. Am reușit să trec peste lipsa lui o dată cu începerea repetițiilor pentru dansul mirilor, dar acelea s-au încheiat deja de niște luni bune și, iată, mi-e din nou dor să dansez.

Așa că vă cer ajutorul. Ce aș putea găsi asemănător în București? Mă gândeam la dansurile populare românești ca fiind varianta cea mai apropiată de ce e Scottish. Nu e vorba doar de stilul de dans în sine, ci, așa cum v-am mai spus, de comunitate și de voioșie. Uite, luați o mostră de Scottish, ca să înțelegeți la ce mă refer:

#HaiCuMine

M-am apucat de blog pentru că voiam să mă citească băiatul cu care mă iubeam acum mai bine de 10 ani. Scriam pentru el, scriam ce mă doare, speram că o să ajute în vreun fel. Îmi plângeam de milă și căutam mângâiere, asta se întâmpla, și deși din partea lui nu se întorcea de obicei nimic, scrisul avea acel efect terapeutic de care încă mă mai bucur și acum.

Apoi au început cumva să mai apară și alți cititori (oare cum se întâmpla asta înainte de era Facebook-ului?), m-am despărțit de cel căruia simt acum să-i mulțumesc că m-a făcut să sufăr (căci fără el poate nu m-aș fi apucat niciodată de scris), așa că blogul avea nevoie de un sens nou. M-am apucat, de data aceasta, să-mi vărs frustrările cu privire la ce nu merge bine în țara asta. Și o perioadă destul de lungă de timp doar la asta m-am limitat: la a mă plânge. Cel mai mult mă plângeam de RATB.

Apoi am descoperit ce înseamnă implicarea activă în societate și ce satisfacție îi poate da ea unui om dornic de schimbare și am hotărât să încerc să mă plâng mai puțin și să acționez mai mult. De cele mai multe ori îmi și iese, cu toate că aș vrea să pot renunța de tot la partea cu „plânsul” și să îmi văd direct de acțiune. E totuși ceva atrăgător în a posta pe Facebook atunci când te lovești de o problemă. Cumva, tot o căutare de mângâiere e și acolo. Dorința de a primi înțelegere din partea celorlalți. Încă nu știu dacă și pentru asta ar trebui să-i „mulțumesc” (de data aceasta ironic) tot fostului iubit sau e ceva ce ține, într-o mai mică sau mai mare măsură, de nevoile noastre umane universal valabile.

De ce scriu acum pe blog?
  • Pentru că mă ajută să mai descarc din zecile de mii de gânduri care-mi zburdă haotic prin cap, mă relaxează și mă ajută să intru în starea de flux (flow), ceea ce contribuie semnificativ la starea mea de bine;
  • Pentru că îmi place să împărtășesc cu alți oameni lucrurile grozave pe care le descopăr, fie ele evenimente sau produse, fie ele experiențe sau revelații personale care simt că ar fi valoroase și pentru ei;
  • Pentru că îmi doresc să strâng în jurul meu o comunitate de oameni care să schimbe lumea prin implicarea activă în societate și îmi doresc, în secret (not anymore!), să ajung să reușesc, prin puterea cuvintelor și a exemplului personal, să mobilizez mii de oameni să acționeze în loc să se plângă;
  • Pentru că îmi place să primesc like-uri. Serios, de ce să vă mint, chiar îmi place…
#HaiCuMine

Pe 24 septembrie am participat la cea de-a 5-a ediție „Let’s Do It, Romania!” alături de cititori ai blogului care s-au simțit motivați de apelul meu. Am invitati cititorii în echipa mea dacă nu reușesc să își formeze propria echipă și, deși nu am reușit să mobilizez „mii de oameni”, la finalul zilei, văzând satisfacția tuturor celor implicați, m-am simțit motivată să duc mai departe genul acesta de inițiativă.

Așa a apărut ideea lui #HaiCuMine, un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Plănuiesc să vă chem să mergem împreună să facem curățenie în păduri, să donăm sânge, să plantăm copaci, să fim observatori la alegeri, să participăm la proteste și, în general, la orice acțiune în care voi simți că implicarea noastră contează.

Obiective

Îmi doresc ca în următorul an:

  • să strâng cel puțin 500 de persoane abonate la acțiunile #HaiCuMine, din care…
  • să mobilizez cel puțin 200 de persoane care…
  • să mi se alăture în cel puțin 10 acțiuni de implicare socială;

În plus, sper ca hashtagul #HaiCuMine să devină un instrument de mobilizare folosit de oameni independent de apelurile inițiate pe blogul meu.

Abonează-te la acțiuni!

Aici poți să îți lași adresa de mail ca să te țin la curent cu acțiunile #HaiCuMine (voi trimite exclusiv mailuri legate de aceste acțiuni):

Numele tău

Adresa ta de email

Am găsit cadoul perfect pentru un prieten stelist!

Bine, mint, de fapt nu l-am găsit, mi-a apărut pe mail sub forma unui comunicat de presă cu titlul „Câinii Roșii” văd filmul „Câini”.

Acum, serios vă spun, în mod normal nu preiau mesajele primite în mail cu copy/paste și cu atât mai mult nu preiau mesaje despre lansări de film, căci nu este un domeniu abordat cu precădere pe blogul meu. Cu toate astea, mesajul de mai jos m-a amuzat atât de tare că mi-ar fi părut rău să nu-l împărtășesc și cu voi. Așadar…

Jucătorii echipei F.C. Dinamo, „Câinii Roșii”, cum sunt recunoscuți în fotbalul românesc, vor urmări filmul Câini, în regia lui Bogdan Mirică, la o proiecție specială dedicată lor. Evenimentul va avea loc luni, 10 octombrie, începând cu ora 19.00, la Băneasa Grand Cinema & More din Băneasa Shopping City, iar un număr de bilete va fi pus în vânzare pentru spectatori.

Aceștia vor putea urmări thriller-ul în compania dinamoviștilor, a antrenorului Ioan Andone și a staff-ului echipei. Regizorul Bogdan Mirică și actorii Raluca Aprodu, Costel Cașcaval, Cătălin Paraschiv, Andrei Ciopec vor fi prezenți la proiecție și le vor povesti invitaților despre Câini.

No, bun, ați înțeles. Dacă vreți să vedeți câini povestind despre câini, lunea viitoare aveți ocazia. Singurele elemente lipsă bag de seamă că sunt chiar câinii. Știți voi, animalele, cei mai buni prieteni ai omului.

Și dacă vreți să-i faceți o glumă proastă unui prieten stelist (ce păcat că tata nu e în București!), iaca, aveți ocazia, de aici se pot achiziționa bilete.

Ham!

Ai grijă la doamna în roz! (sau cum să nu mințim poporul cu televizorul, dar nici cu Facebook Ads)

E 4:49. Trebuia să fiu la o conferință acum, dar nu m-am mai dus. De ce? Păi, să vedeți, vin de la o altă conferință acum. A fost acolo speaker și persoana care ținea conferința de la 15:00. Și a reușit să mă convingă să nu mai particip. Cum? Păi mai întâi a încercat să-mi vândă cu agresivitate niște produse care nu mă interesau. Și apoi? Și apoi am aflat că m-a și mințit.

***

Acum vreo două săptămâni îmi tot apărea pe Facebook o reclamă la o conferință gratuită în care urma să aflu cum să creez campanii eficiente de Facebook Ads. „Grozav!”, mi-am spus, „Aș merge să aflu și eu mai clar cât de largă e bine să fie audiența, cât buget e indicat să aloc, dacă e mai eficientă o campanie concentrată pe mai puține zile sau lăsată să funcționeze mai mult cu aceeași sumă de bani, etc.”. Eram chiar entuzismată, dar entuziasmul meu s-a fâsâit când am văzut că evenimentul urma să aibă loc pe 4 octombrie, în săptămâna în care eu aș fi fost plecată cu Habitat for Humanity.

Între timp, Big Build-ul s-a amânat, săptămâna mea s-a liberat, așa că vineri, când am văzut din nou reclama cu doamna îmbrăcată în roz și degetele arătătoare îndreptate spre mine (reținusem imaginea folosită), am dat încântată click. Am ajuns pe o pagină în care nu se mai discuta nimic despre Facebook Ads, cumva părea a fi o altă conferință cu totul, dar era tot pe vânzare online, mi s-a părut interesant, așa că m-am înscris.

Câteva ore mai târziu, îmi apare iar reclama, văd iar că scrie despre Facebook Ads, dar parcă linkul ducea spre altă pagină. Dau click, ajung într-adevăr pe o altă pagină, văd că aici e vorba despre o conferință de „Targetare și campanii eficiente”, văd că ține până la 15:00, în condițiile în care cealaltă începea la 15:00, în locuri diferite, mă gândesc cum se poate teleporta doamna în roz, dar mie îmi plac surprizele, așa că mă înscriu și la asta.

***

Aflu între timp că în cadrul primei conferințe doamna în roz este doar unul dintre speakeri, deslușind astfel misterul teleportării (ușor dezamăgită de lipsa componentei SF…), ajung azi la eveniment, mă așez și aștept cuminte discuția despre Facebook Ads. Prima prezentare nu, a doua prezentare nu, a treia prezentare, ținută chiar de doamna în roz, nu. De fapt, nu numai că nu, dar doamna în roz povestește timp de 10 minute despre varianta gândită de ea de „pâlnie de vânzări” și folosește următoarele 30 de minute ca să își vândă un workshop de 500 de Euro. Un workshop ieftin, ținând cont de faptul că același atelier costă 2000 de lire în Londra și că pentru o zi de consultanță doamna în roz cere 10.000. Da, da, 10.000 de Euro, așa a zis.

În fine, să fie sănătoasă, să ceară cât vrea ea, să și primească dacă are de la cine. Problema mea era că asistam la o prezentare care nu îmi aducea niciun pic de valoare și care la un moment dat devenise absolut penibilă. Știi că a devenit absolut penibilă atunci când le spui participanților că DOAR AZI, DOAR ACUM beneficiază de o super reducere la workshopul de 500 de Euro, întrebi „Cine vrea să vină la workshop???” (da, da, fix așa, cu trei semne de întrebare), nimeni nu ridică mâna și tu zici că ai văzut câteva mâini ridicate timid. Nu, doamnă, zău, nu era nicio mână ridicată. Nici măcar timid.

Vestea bună este că românii antreprenori nu înghit așa ușor genul acesta de bullshit. Vânzări care funcționează la americani nouă ne provoacă în general greață. Așa că nu-i de mirare nici că n-a fost nicio mână ridicată, nici că în pauza de masă toată lumea discuta despre cât de penibil a fost, nici măcar că următorii speakeri nu s-au putut abține să nu facă și ei bâză pe tema aceasta.

***

Dar să nu uităm de ce mă aflam eu acolo. Venisem să aflu mai multe depre Facebook Ads și mai rămăseseră trei prezentări. A patra nu, a cincea nu și, surpriză, a șasea nu. Așa că în ultima sesiune de întrebări îmi fac curaj și spun ce am pe suflet.

Bună ziua, eu am venit aici după ce am văzut într-un Facebook Ad că se va discuta despre Facebook Ads. Mai are sens să sper?

Apoi, lovitura zilei: organizatorii spun că ei nu au făcut Facebook Ads pentru acest eveniment, eu nu știu ce să mai cred, mai ales că discutasem în pauză despre asta cu mai mulți participanți și veniseră și ei tot din acest motiv, iar într-un final ne luminează Emil: „Ba da, au fost reclame, dar erau sponsorizate de Ozana Giușcă.”.

Ozana Giușcă. Doamna în roz. Mă prinsese în capcană, fix în modelul ei de pâlnie de vânzări. Eram fraierul ăla căreia îi atrasese atenția (ce mai conta că mințise!), căruia îi oferise o informație gratuită și căruia spera să-i vândă produsul ăla de 500 de Euro.

Țeapă, doamnă, azi nu ne-ați fraierit suficient de bine! 

***

Și ca să încheiem totuși într-o notă pozitivă, aș vrea să le mulțumesc Ralucăi Radu și Danei Nae Popa pentru cele două prezentări care m-au făcut totuși să simt că ziua de azi nu a fost o întreagă pierdere de timp.

Cheers! Și grijă mare la doamnele în roz!

(sursă featured foto)

Îmi place când ești sincer

Povestea de azi este despre sinceritate. Despre a-ți da voie să fii sincer, cu tine și cu ceilalți, și despre a-ți asuma consecințele. „Consecința”, ca să nu lăsăm loc de interpretări, nu are în acest caz o conotație negativă. Nu e vorba despre „a suporta consecințele”, cum este de cele mai multe ori folosit acest termen, ci pur și simplu despre a fi conștient de rezultatele acțiunii tale.

***

Ieri am avut o zi plină. De o săptămână am început renovarea dormitorului și asta a venit la pachet cu multe drumuri la Hornbach, Leroy Merlin, Dedeman și orice alt magazin de bricolaj vă mai trece prin minte, ca să luăm cele necesare, de la vinarom și parchet, la clanțe și întrerupătoare. După-amiază ne-am văzut cu ai lui Alex, iar seara stabilisem o ieșire la un film documentar. Cum ar veni, 12 ore pline, sărind dintr-o activitate în alta, căci încă nu am deprins complet arta simplității când vine vorba de programul meu. Ca să vă spun drept, avusesem vreo două tentative de amânare a ieșirii la film, dar îmi promisesem la un moment dat că o să mă țin și cu dinții de angajamentele făcute și o să anulez doar dacă e vorba de o situație extremă. Epuizarea mea, desigur, nu se încadra. Nu de alta, dar promisiunea venise la pachet cu o altă promisiune, cum că nu o să-mi mai aglomerez programul de la bun început, dar în acest caz eșuasem, din nou, lamentabil.

Cu o oră înainte, văd că mă sună Irina, fata cu care urma să mă întâlnesc.

„Bună, Oana, îmi pare rău, să nu te superi, să nu mă judeci, dar nu mai ajung la film. Sunt în oraș cu niște prieteni pe care nu i-am mai văzut de mult, ne simțim foarte bine și aș vrea să mai rămân cu ei.”

PAC! Cineva tocmai mă sunase să anuleze întâlnirea din motive de „mă simt prea bine unde sunt acum”? Era ceva nou, diferit de „m-a luat o răceală” sau „mi-a venit ciclul” (uneori a treia oară în luna respectivă). Era ceva nou și îmi plăcea la nebunie! 

Nu, nu era vorba doar de faptul că altcineva își asumase să anuleze un angajament și mă scutise pe mine de povara aceasta. Era vorba de felul în care a făcut-o. De exercițiul de sinceritate pe care și-l asumase și care fusese total neașteptat. Cu atât mai mult cu cât nu venise sub forma unui sms sau a unui mesaj pe Facebook (locul în care comunicaserăm până atunci și stabiliserăm toate detaliile), ci a unui apel telefonic. Pentru că, nu-i așa, e mult mai simplu să dai un mesaj, decât să suni pe cineva și să-i spui că te simți foarte bine acolo unde ești acum și să-ți asumi o conversație în direct pe tema aceasta. În plus, nu era un simplu și direct “nu am chef să ne mai vedem”, ci avea factorii cheie numiți compasiune și empatie. Era un mesaj sincer, dar  transmis cu iubire.

I-am mulțumit Irinei și i-am spus că mă bucur că nu i-a fost jenă să fie sinceră.

***

Jenă să fii sincer… Cât de absurd sună și totuși de câte ori ne confruntăm cu asta pentru că ne este teamă de reacția celorlalți. Teamă că nu ne vor mai privi cu aceiași ochi și, în ultimă instanță, teamă că nu ne vor mai iubi.

Dar și ce iubire se poate naște din asta! Cred că odată ce avem curaj și ne dăm voie să fim sinceri cu ceilalți, deschidem drumul către o relație autentică, necondiționată, așa cum ar trebui, de fapt, să fie ea. Ne eliberăm pe noi, dar îl eliberăm și pe celălalt.

Cheers!

***

PS: vă invit să încercați și voi un #exercițiudesinceritate; și apoi să povestiți cum a fost – terifiant? eliberator? amuzant, poate? 

(sursă featured foto)

o brătilă pe zi

Vineri am fost la Webstock. După trei (sau chiar patru?) ani de pauză, o perioadă în care nu m-am mai simțit suficient de atașată de blogosferă, o blogosferă în care simțeam că oamenii se bârfesc prea mult și se susțin prea puțin, că se plâng prea mult și se implică prea puțin, că scriu prea mult despre fast food și cola și prea puțin despre emoții și oameni.

Și, oricum, eu nu mai eram „suficient de blogger”. Treceau săptămâni fără să scriu nimic și mă miram și eu când mai primeam câte o invitație la un eveniment. Mă miram și mai mult când primeam invitații la evenimente unde, credeam eu, era clar că nu am ce să caut.

Și-apoi, acu’ vreo două luni, dă Manafu mail cu „save the date” că vine Webstock. Și eram binedispusă și am răspuns că vin. Mă detașasem suficient de mult cât să nu mai știu nici de bârfe, nici de alte răutăți și voiam să vin chiar de dragul prezentărilor. Mă gândeam că după o pauză de trei ani de zile oi avea totuși ceva nou de învățat.

***

Joi seară am început să mă panichez. Voiam să ajung dimineața următoare de la 8:30 la Marriot, dar mă speria ideea conversațiilor matinale cu mulți oameni pe care îi știam dar pe care nu îi mai văzusem de o groază de vreme. Și nu știu cum se face, dar celălalt reușește să pună mereu primul întrebarea aia cu „ce mai faci?”, urmată de aia cu „unde mai lucrezi?” și, mai nou, de aia CU„CUM e măritată?” (e bine).

Pe scurt, mi-era frică să mă revăd cu blogosfera. Nu știu ce spune asta despre blogosferă, dar mi-era clar că spune ceva despre mine. Mi-era teamă să fiu vulnerabilă în fața acestor oameni pe care îi știu de atât de mult timp, dar totuși atât de puțin. Nu știam cât de mult îi interesează, de fapt, ce mai fac, și cât de mult vreau să le povestesc. Sau cât de mult vor ei. Și nu aveam chef să repet aceleași povești de 20 de ori. Cu închiderea Institutului, cu voluntariatul la Teach, cu atelierul de meșteșugărit… Și îmi imaginam o conversație care decurgea cam așa „ – Și ce mai lucrezi acum, tot la Institut?” „- Păi nu mai lucrez efectiv, uite așa și așa și așa” „ – Ah”.

Adică îmi era teamă că nu o să am ceva excepțional de povestit, că dupa atâta vreme de la ultima întâlnire eu o să fiu undeva în aer și nu în revista Forbes și că blogosfera n-o să mă mai iubească, de parcă blogosfera fix la cariera mea se gândește toată ziua. Știi, de fapt, atunci când te simți judecat îți simți propria judecată. Când te simți criticat, îți simți propria critică. Și atunci când te simți bine cu tine nu mai ai de ce să te temi.

***

Desigur, analiza aceasta profundă a evenimentelor a avut loc ulterior zilei de vineri. Vineri dimineață am decis până la urmă să văd primele prezentări de acasă, online. În confortul propriei bucătării, cu propria cafea și propriul motan. Mi-am propus să ajung la Marriot la 14:30, după pauza de prânz (o oră întreagă în care ar fi trebuit să socializez), la timp pentru ultimele două sesiuni de discuții. Nu am mai stat și la gală.

La finalul serii, gala a fost însă cea care m-a marcat cel mai mult. Am aflat de pe Facebook de premiul luat de Mariciu cu „Un vlog pe zi” și m-am bucurat că la Webstock s-a premiat perseverența. Perseverența, voința, ambiția. Pentru asta am simțit și eu să-l felicit pe Marian, căci în primul rând despre asta am simțit că a fost proiectul său. Pentru cei care nu știu despre ce vorbesc, Marian Ionescu, blogger la Mariciu.ro, și-a propus acum aproape un an (în noiembrie 2015) să filmeze câte un vlog pe zi. Filmări din viața lui, filmări „despre nimic”, așa cum îi place lui să mai spună, filmări de la evenimente, filmări de la serviciu, filmări de la el de acasă, filmări de unde-o fi. Important era să fie unul pe zi. Și s-a ținut de cuvânt. 287 de zile mai târziu, „Mariciu SHTOW” a ajuns la episodul cu numărul… 287.

***

Perseverență. Asta simt că mi-a lipsit în relația cu blogul. S-a pierdut la un moment dat ceva. Nu îmi mai făcea plăcere. Trăgeam de mine să scriu despre un eveniment la care am fost sau despre un eveniment la care urma să merg, dar eu de fapt voiam să scriu despre ce simt și despre ce conversații am mai avut în autobuz. Îmi notam ideile într-un fișier și le lăsam acolo să moară până „îmi făceam timp”. Și nu-mi făceam niciodată timp.

Vreau să-mi fac timp. O să-mi fac timp. Nu știu dacă o să scriu în fiecare zi. Mi-e teamă să-mi asum așa ceva. Mi-e teamă, din nou, de propria judecată. Ce o să-mi spun dacă n-o să reușesc? Cred, totuși, că o să-mi dau voie să aflu.

Cheers! „Aceasta a fost brătila de azi.”

(sursă featured image)

E oficial: merg la Big Build 2016! 40 de case, 5 zile, o brătilă!

 Context: Asociația Habitat for Humanity România organizează o nouă ediție a proiectului Big Build, prin care, în 5 zile, voluntari din toată lumea construiesc case pentru familii cu posibilități financiare reduse. În 2011, când am participat la prima acțiune de acest gen, s-au construit 10 case în 5 zile. Anul acesta, în octombrie, la Bacău, se vor construi 40! Mi-am dorit foarte mult să fiu unul dintre cei 800 de voluntari care vor fi în octombrie pe șantier și, pentru a ajunge acolo, aveam nevoie de 1267 de lei.

***

Când m-am hotărât să strâng bani ca să plec la Big Build 2016 mi-am făcut o listă de potențiale acțiuni care să stimuleze cumva oamenii să doneze. Mă gândeam să organizez niște worshopuri de origami, să ofer cadou niște căsuțe de lemn pictate de mine, să vând lucruri de prin casă. Doar că am simțit că dacă încep direct cu recompense ar fi o dovadă de lipsă de încredere în oamenii din jurul meu. Cumva, o parte din mine își dorea să creadă că oamenii nu au nevoie de stimulente ca să facă o faptă bună. Așa că am decis, având la dispoziție mai bine de o lună să strâng banii, ca prima săptămână să o las „la liber”.

Zis și făcut, după ce mi-am creat pagina de voluntar pe platforma Big Build, am scris un mesaj pe Facebook și apoi… am așteptat. Prima donație am făcut-o chiar eu, căci mi s-a părut de bun simț să contribui și eu. Apropo de asta, cred că ce m-a impresionat cel mai mult în procesul acesta de strângere de fonduri a fost că nu au existat cârcotași care să mă întrebe fie de ce nu mă autofinanțez dacă tot vreau să fac voluntariat, fie de ce costă voluntariatul. Cei de la Habitat chiar mă instruiseră bine cu privire la partea a doua, căci e o întrebare cu care ei se confruntă destul de des. Nu voluntariatul în sine costă, desigur, ci tot ce ține de logistică – transport, cazare, masă, echipament. Iar în ceea ce privește autofinanțarea, da, aș fi putut să strâng și din resurse proprii suma de bani. Doar că eu sunt omul ăla care încurajează implicarea socială și care știe că generozitatea ne face mai fericiți. Plus că mi se pare grozav să știu că deși pe teren vor fi 800 de voluntari, casele vor fi de fapt construite cu ajutorul a mult mai multor oameni, căci fiecare voluntar este acolo pentru că a fost susținut de alți „voluntari”. Și așa creștem o comunitate mare și frumoasă. :)

Și apropo de comunitate mare și frumoasă, „experimentul” meu a dat roade. Se pare că sunt înconjurată de oameni buni, căci am reușit nu numai să strâng suma de bani, ci chiar să depășesc pragul, în mai puțin de două zile. Fără stimulente, fără recompense. Singurul lucru pe care l-am promis că-l voi face, pentru că mi-am dorit foarte mult ca o parte din cei care au donat să fie cu mine și acolo, pe șantier, este să port numele lor pe tricou. Mulțumesc, încă o dată: Alexandru, Ada, Alina, Cristi, Alexu si Emilia, Mircea, Denisa, Bianca si Mihail, Andrei, Taher, Mariana, Irina, Profu’ și generosul donator anonim!

***

Așa că, da, e oficial: merg la Big Build! :)

Cheers!

PS: donații se pot face în continuare aici, orice sumă strânsă peste pragul de 1266 de lei fiind folosită tot pentru construirea caselor

Am primit răspuns de la RATB la sesizarea de acum două zile

Acum două zile mă aflam într-un 311 și simțeam cum se scurge încet viața din mine. 40 de grade, vreo 50 de călători și nicio instalație de climatizare a aerului. Pe geamul care dădea în cabina șoferului era lipit un afiș în care era prevăzut faptul că mașina nu este dotată cu Aer Condiționat în salonul călătorilor. Un afiș scos la imprimantă, cred eu, de șoferul sătul să-i bată oamenii în geam.

Am făcut o poză în (aproape) aplauzele celorlalți călători, cu precădere ale unei doamne în vârstă care m-a rugat să pun poza pe net și m-a întrebat apoi dacă îmi cunosc cifra destinului. Patru stații mai târziu și ceva mai multe informații despre numerologie, am pus poza pe net alături de o descriere sumară a situației și îndemnul, către cine s-a mai confruntat cu așa ceva, de a face o sesizare pe site-ul RATB.

Postarea a fost modificată de două ori de-a lungul zilei, prima dată cu niște informații despre obligațiile RATB și drepturile utilizatorilor (preluate din legislație), și a doua oară cu o clarificare cu privire la motivul pentru care am menționat-o pe doamna Firea în cadrul textului și cu o referire scurtă la domnul Videanu. Forma finală e cea de mai jos:

Bineînțeles, nu doar i-am încurajat pe ceilalți ci, o dată ce am ajuns la birou, am făcut și eu o sesizare pe site-ul RATB. Aici (http://www.ratb.ro/sesizari.php) se fac și e util să notați în prealabil număr de înmatriculare al mașinii în care ați întâmpinat probleme. Vestea bună și cumva neașteptată este că RATB-ul chiar mi-a răspuns. Ba chiar mi-a răspuns pe larg, clar, civilizat și în timp record. Chapeau bas, RATB! 
Citiți și hai să ne gândim împreună: acum ce facem?
Raspuns de la RATB nr. inreg:46802/24.06.2016

Stimata doamna Oana Bratila,

 

Facem in continuare demersuri la autoritatile locale sa demareze proiectele de innoire a flotei RATB, prin achizitioanrea de vehicule prevazute cu echipamente de aer conditionat sau prin construirea de tramvaie cu aceste dotari, in cadrul Uzinei RATB.

 

Din cele 1000 de autobuze achizitionate in trecut, mai avem in circulatie aproximativ 700, dintre care 400 cu aer conditionat, 100 de autobuze dotate cu aparate de aer conditionat fiind imobilizate in autobaze, din cauza unor defectiuni sau dupa ce au fost implicate in accidente sau vandalizate.

 

Conducatorii de autobuze sunt instruiti sa ia masuri de asigurare a unui climat corespunzator in salonul de calatori, sa verifice permanent functionarea instalatiei de aer conditionat si sa anunte orice defectiune aparuta pe traseu, pentru a putea efectua la timp remedierile.

 

Este adevarat, ne confruntam si cu defectarea unora dintre aceste instalatii si cu aprovizionarea la timp cu piesele de schimb necesare, insa pe autobuzele care sunt echipate si au sistemele functionale, nu poate fi vorba decat de nerespectarea instructiunilor de serviciu.

 

De aceea, in cazul in care circulati cu un vehicul prevazut cu sistem de aer conditionat si acest sistem nu este pus in functiune, va rugam sa ne transmiteti cateva date concrete (data, numar de inmatriculare, sens de mers etc.), pentru a putea identifica respectivul autobuz si a verifica daca este vorba de o defectiune sau de un conducator auto care nu respecta instructiunile referitoare la asigurarea climatului pe timp de vara.

 

Va multumim pentru sesizare si ne cerem scuze pentru neplacerile intampinate.

***
PS: pentru curioși, cifra destinului meu este 6

 

Cum să-ți sabotezi fericirea

Să-ți spun ceva. Tu ești singura persoană responsabilă pentru fericirea ta. Tu ești șoferul, tu ții mâinile pe volan, tu controlezi direcția. Tu alegi.

Să-ți mai spun ceva. Tot tu ești și cel mai mare sabotor al fericirii tale. Tu îți pui singur piedici, tu ții singur piciorul pe frână, tu alegi să te enervezi pe ceilalți șoferi. Tu.

Desigur, tu nu ai ajuns să fii „tu” de unul singur. Duci cu tine un bagaj plin de „așa da”-uri și de „așa nu”-uri primite de la părinți, profesori sau prietenii aceia pe care i-ai admirat cu precădere în copilărie. Știi că e bine să te speli pe dinți înainte de culcare, știi că e rău să mănânci desertul înainte de supă. Știi că e bine să iei nota 10, știi că e rău să greșești când ai scris „pe curat”.

***

Cea mai clară amintire legată de școală și temele de acasă o avea de undeva de prin clasa a doua. E o amintire cu ea plângând în hohote după ce tatăl îi rupsese fără nicio aparentă remușcare pagina pe care făcuse o greșeală „de nu mai țin minte ce fel”. Nu mai ține minte dacă uitase o cratimă sau pusese vreo literă în plus, dar își aduce aminte perfect mixul de sentimente care o învăluiau în acele momente. Pe de-o parte simțea nedreptate și neputință, căci nu înțelegea de ce alți copii aveau „pic” și puteau să-și corecteze greșelile cu ajutorul acelui instrument, iar în cazul ei era nevoie să rescrie aproape două pagini de temă. Pe de altă parte, ruperea cu brutalitate (așa cum o vedea ea atunci…) a foii cu tema la care muncise mai bine de două ore o simțea ca pe o lipsă de respect față de propria persoană, tradusă la momentul respectiv ca pe o lipsă efectivă de iubire din partea părintelui, un sentiment pe care, de altfel, îl simțea de fiecare dată când nu se ridica la așteptările lui.

„Nu te iubesc atunci când greșești”

Așa se naște un perfecționist. Un om care crede că pentru a fi apreciat, respectat și, în ultimă instanță, iubit, trebuie să fie perfect sau, cel puțin, „aproape perfect”. Așa se naște un om căruia îi este teamă de eșec. Un om căruia îi este teamă să recunoască atunci când greșește. Un om care caută mereu validarea și aprecierea celorlalți. Un om care își sabotează singur fericirea în căutarea unei iubiri condiționate de propriile sale traume.

***

Vestea buna e că atunci când identifici uneltele folosite în autosabotare primul pas e făcut. Cel puțin știi la ce ai de lucrat și poți alege să faci ceva în privința aceasta. Fiecare om are propriul set de unelte, pentru că fiecare om are propriul bagaj emoțional cu propriile experiențe mai mult sau mai puțin traumatizante, așa că poate nu toți „suferim” de perfecționism, dar există anumite „așa da”-uri întâlnite la majoritatea dintre noi ca urmare a actualului sistem de valori pe care se bazează societatea în care trăim. Printre altele, trăim într-o societate în care (încă) se valorizează mai mult competitivitatea și topurile de toate felurile, în detrimentul cooperării și al solidarității.

Și, ca să aveți la ce să vă gândiți în zilele următoare, vă spun că, în ceea ce mă privește, uneltele pe care le folosesc cel mai des când vine vorba de sabotarea propriei fericiri (a se traduce prin „stare de bine pe termen lung”) sunt următoarele:

1) Perfecționismul

2) Criticul interior – care are grijă să îmi atragă atenția de fiecare dată când nu îmi iese ceva (suficient de…) bine și care, bineînțeles, se află în strânsă legătură cu perfecționismul, căci altfel ar fi mai cumpătat;

3) Așteptările – pe care mi le creez pe baza unor scenarii închipuite, de cele mai multe ori ideale (că, deh, perfecționism…), care implică însă și alți actori, responsabili de propriile lor scenarii, sau fenomene naturale asupra cărora, bineînțeles, eu nu am niciun control;

4) Nevoia de validare externă – ca o formă de apreciere și iubire condiționată de ceea ce fac sau ceea ce am, în locul unei iubiri necondiționate față de ceea ce sunt; aceasta este, de pildă, o nevoie alimentată constant prin utilizarea Facebook-ului și primirea de like-uri și de comentarii; și poate ați văzut ultima reclamă la Sprite (?) cu tânărul care se gândește dacă să mai țină sau să șteargă un text la care nu a primit like-uri – cu alte cuvinte, un „ceva” care nu a fost validat și care, implicit, nu îi va aduce apreciere din exterior;

5) Compararea cu ceilalți – născută de cele mai multe ori odată cu perfecționismul, ca urmare a întrebărilor de tipul „dar X-ulescu cât a luat la teză?” și a competitivității insuflate în general în sistemul educațional din România; este tot o formă a nevoii de validare, dar de data aceasta internă, pentru că tu ești cel care face comparația și decide să te plaseze pe un loc inferior într-un top imaginar.

***

Ce facem cu uneltele odată ce le-am identificat?

În primul rând le privim cu atenție, le întoarcem pe toate părțile și încercăm să înțelegem cât mai bine cum funcționează ele. E important să fim conștienți de faptul că un cuțit nu este per se o armă, ci devine o armă în mânile persoanei care alege să îl folosească în acest scop.

Așa că nu trebuie să ne descotorosim de unelte, ci doar să le schimbăm întrebuințarea și să devenim conștienți de faptul că avem controlul asupra lor și noi alegem când și în ce scop să le folosim.

Cheers!

sursă featured foto: https://www.timeshighereducation.com/