D’ale casei | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

Category - D’ale casei

Digital Divas 2017 – cuvânt cheie: autenticitate

Ediția din 2017 a Digital Divas a avut ca temă oficială „The Influencer’s Dilemmas” – dilemele așa-numitului „influențator”, un termen care (încă) nu și-a găsit oficial locul în dicționarul limbii române, dar care, în ultimii ani, a devenit foarte utilizat cu precădere în zona de online, cumva luând locul clasicului și aproape demodatului „blogger”. Pentru că adevărul ăsta e: de când cu Facebook, Instagram și YouTube, nu mai e nevoie să ai un blog pentru a putea da informații către lume, iar informația a devenit mult mai digerabilă prin intermediul fotografiilor și, mai ales, a videoclipurilor.

Recunosc, m-am trezit și eu de câteva ori gândindu-mă de ce mai am un blog când majoritatea informațiilor le transmit oricum pe Facebook, dar mi-am adus de fiecare dată aminte că mie îmi place să scriu. Îmi place mult să scriu și îmi place să scriu mult. Nu des, ci mult. Adică texte lungi, total nerecomandabil în această eră a vitezei în care prea puțini mai au răbdare să citească texte mai lungi de trei paragrafe sau urmărească videoclipuri mai lungi de trei minute. Dar eu… eu sunt o curajoasă.

Vrem autenticitate, nu ne mai place bullshitul

Și dacă tema oficială a evenimentului vă spuneam că a fost „dilemele influențatorului”, cuvântul cheie al prezentărilor de ieri a fost, cu siguranță, „autenticitate”.  Un termen la modă, un termen care are toate șansele să devină un clișeu (în anumite contexte, zic eu, a devenit deja) și nu e de mirare că se discută atât de mult despre asta. E la modă pentru că suntem sătui de ipocrizie, de falsitate, de bullshit.

E atât de mult bullshit, că tânjim după sinceritate.

Și partea cea mai amuzantă este că, de fapt, toți ne dorim asta, dar nimeni nu are curajul să fie „primul”.

Când e clar că tot ceea ce ești este un produs al mediului în care ai trăit, a educației pe care ai primit-o și a experiențelor pe care le-ai avut, ce mai înseamnă, de fapt, să fii „autentic”? Părerea mea? Să trăiești în conformitate cu valorile tale.

Diana Papuc a vorbit despre simplitate, sinceritate și curajul de a greși, trei calități înnăscute dar pe care cei mai mulți dintre noi le pierdem o dată cu vârsta, Valentin Suciu a subliniat importanța relevării și a ceea ce NU facem și ce NU suntem, iar Robert Katai a vorbit despre acceptarea și promovarea unicității din fiecare dintre noi.

În concluzie?

Să trăiești conform cu valorile tale, să îți accepți unicitatea și să te arăți lumii, sincer, așa cum ești tu în toată splendoarea ta. Niște sfaturi excelente, dar al naibii de greu de pus în practică. Am crescut, până la urmă, (majoritatea dintre noi), într-un cadru social în care am fost învățați să ne conformăm. Într-un cadru în care a fi diferit însemna, de cele mai multe ori, a fi „greșit”. Și poate niciun sentiment nu e mai dureros pentru ființa umană decât acela de a se simți „greșit” și, implicit, neacceptat, neapreciat, neiubit.

Evenimentul de ieri a fost dedicat cu precădere zonei de beauty și de fashion, iar înaintea mea, pe scenă, au urcat ținute care mai de care. Eu venisem în blugi și aveam toate șansele să mă simt „greșit”. Bașca, mă luaseră oricum palpitațiile când am auzit că am câștigat și pentru prima oară în viața mea am crezut că o să leșin de la excesul de emoții. Am reușit să mă mobilizez cu gândul că mă fac de râs dacă pic pe acolo și apoi totul a decurs pe un soi de pilot automat, în care totuși auzeam pe cineva strigând „Bravo, Oana!” (Monica, tu erai?). Mi-am dat atunci seama, în starea mea de reverie, că aprecierea oamenilor care mă cunosc nu are, de fapt, nici o treabă cu hainele mele. Iar cei care abia m-au cunoscut… ei bine, mă bucur că m-au cunoscut așa. Pentru că, da, ieri, pe scenă, am fost eu, sinceră, în toată splendoarea mea.

Cheers!

***

Mulțumiri către AVON și Evensys pentru încă un eveniment reușit! Chapeau bas!

Achievement Unlocked: am făcut nudism în saună! Și am reflectat asupra rușinii.

Prima oară când am văzut multe femei goale la un loc a fost undeva prin clasa a 4-a. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu a fost doar prima oară, ci și ultima. Eram într-o tabără în Brădetul de Brașov și dușurile erau toate într-o mare sală în care ne băgau zilnic pe toate la un loc. „Toate” însemnând fetițe, fete și femei de toate vârstele, pentru că, na, și doamnele profesoare trebuiau să se spele. Țin minte că ieșeam de acolo în prosoape și defilam așa până la clădirea în care eram cazați. Pentru că, da, dușurile se aflau într-o clădire separată. La ieșire ne așteptau băieții și se uitau la noi cum defilam pe alee, poate – poate cădea un prosop și aveau și ei ce să povestească ghinioniștilor care nu veniseră în tabără.

Cumva nu țin minte să mă fi simțit rușinată în momentele acelea, cu toate că, în general, rușinea nu îmi era deloc un sentiment străin. Inclusiv în tabăra aceea țin minte cum am plâns într-o noapte pentru că prietena mea cea mai bună a făcut mișto de pijamaua mea. Era o pijama făcută de mamaie, nu cea mai „cool” dintre pijamale, dar până în acel moment nici nu îmi pusesem problema că ar fi ceva în neregulă cu ea.

Probabil că asta s-a întâmplat și cu goliciunea de la dușurile comune. Nu a fost nimeni acolo care să râdă de mine. Să mă arate cu degetul și să-mi spună că sunt grasă. Pentru că, da, eram grasă. Eram grasă, aveam părul scurt, tuns băiețește, dar, cu toate astea, numele meu apărea des prin Oracole la întrebarea „De cine îți place din clasă?”. În școala primară era mai important să fii „de treabă”. În 5 – 8, însă, lucrurile au început să se schimbe. A apărut primul coleg care mi-a spus „grasă” și din acel moment nu a mai fost niciodată atât de simplu să port un costum de baie. Nici măcar după ce am slăbit. Am devenit nu doar conștientă de corpul meu, dar am început să mă analizez și să mă judec mult prea mult.

***

Săptămâna trecută am fost la saună. Am deschis ușa și, poc, în fața mea, ce să vezi, o domnișoară gol goluță întinsă pe banca de sus. Am zâmbit și m-am dus pe banca de lângă, simțindu-vă cumva ridicol în costumul meu de baie întreg. Am scanat-o de vreo trei ori, m-am mai uitat de încă două ori la sânii ei (ce să-i faci, când nu ești obișnuit cu asta, nu ești obișnuit cu asta…) și apoi mi-am văzut de ale mele. Adică am stat și m-am uitat în gol în timp ce așteptam să transpir și m-am gândit ce-ar fi dacă data viitoare aș sta și eu dezbrăcată la saună. „Până la urmă, așa e recomandat, deci ar fi chiar indicat să trec peste jenă și să dau jos textila…”.

Zis și făcut, ieri am avut debutul, iar azi a fost deja a doua zi de nudism în saună. Și nu doar că nu mi-a fost jenă, dar am descoperit chiar că îmi face plăcere. E un mix de sentimente. Pe de-o parte mă simt un pic rebelă (pentru că, în continuare, doar eu și domnișoara practicăm acest „sport extrem”), pe de altă parte mă simt curajoasă (pentru că mi-am depășit o limită), dar, cel mai important: mă simt LIBERĂ. Nu, nu de haine. Liberă de rușine și de temeri nejustificate.

***

Ne e, de fapt, teamă că vom fi judecați. Teamă că se va râde de noi. Teamă că vom fi arătați cu degetul. Teamă că, dacă ne expunem cu totul, vom fi priviți altfel. Că ceilalți ne vor vedea doar defectele. Poate pentru că așa facem și noi când ne uităm la ceilalți?

E la fel ca în cazul expunerii lucrurilor pe care le simțim sau pe care le gândim. Alegem de cele mai multe ori să ne cenzurăm sau să trecem prin zeci și zeci de filtre lucrurile pe care le gândim înainte să le dăm lumii, în căutarea variantei câștigătoare. Varianta aia pe care dacă ai pune-o pe Facebook ar primi cele mai multe like-uri. Vrem like-uri pentru că sunt o formă de „iubire digitală”. Vrem like-uri pentru că vrem, de fapt, să fim apreciați și iubiți. Avem nevoie de iubire și ne e teamă că dacă ne vom arăta în toată goliciunea noastră nu o vom mai primi. Doar că o dată ce am reuși să stăm dezbrăcați unii în fața celorlalți ne-am da seama că defectele noastre nu ne despart, ci ne aduc mai aproape unii de ceilalți. Pentru că abia atunci ne dăm seama cât de multe avem, de fapt, în comun. Și că „nu suntem singurii”. Nu suntem singurii defecți.

***

Între timp, în țările nordice, femeile și bărbații împart, despuiați, o saună. Și n-au nicio treabă. Nici rușine, nici nesiguranță, nici priviri critice. Au înțeles că țâțele au varii forme și mărimi, că celulita nu crește în copaci, dar crește pe pulpele majorității feminine și că buricul este, în cazul multora, o necunoscută afundată-n colăcei.

Cheers!

#HaiCuMine să strângem șosete groase pentru persoanele fără adăpost!

Dacă protestele desfășurate în ultimele zile ne-au dat ocazia să retrezim în noi spiritul de unitate și sentimentul de apartenență la o comunitate, ne-au dat în același timp și o idee despre ce înseamnă să stai în stradă pe timp de iarnă. Iar dacă noi am stat câteva ore, iaca sunt oameni care își petrec toată ziua în frig. Și nu o fac doar pentru că sunt liberi să o facă, ci pentru că nu au unde să se ducă. Există adăposturi, dar ele sunt deschise doar pe timp de noapte și, din păcate, în majoritatea dintre acestea, condițiile sunt insalubre. Așa s-a ajuns ca mulți dintre cei care locuiesc pe străzi să prefere să rămână acolo.

În decembrie, s-a întâmplat totuși ceva bun. Asociația Carusel a deschis, cu sprijin din partea ING, Adăpostul Temporar de Noapte ODESA. E un loc curat, bine organizat, în care sunt primite persoanele fără adăpost, indiferent de zona de proveniență sau de deținerea unui act de identitate. Aici, oamenii pot beneficia de asistență medicală primară, pot face un duș cald, li se pune la dispoziție o pijama de schimb, iau cina și micul dejun și au acces la ceai fierbinte pe toată durata șederii. Camerele au între 4 și 8 paturi, iar capacitatea maximă a adăpostului este de 50 de persoane.

Adăpostul ODESA va continua să funcționeze până pe 28 februarie, iar invitația mea este să ne alăturăm demersurilor Carusel de a ajuta oamenii fără adăpost să treacă cu bine peste iarnă. 

#HaiCuMine să strângem șosete! Fii perechea mea!

Fii perechea mea! este o campanie inițiată de Miruna Nichita. Miruna și-a propus să strângă 500 de perechi noi de șosete groase pentru adulți – femei și bărbați. Beneficiarii campaniei sunt adulții fără adăpost care se refugiază de nopțile friguroase în Adăpostul Temporar de Noapte ODESA.

  • șosetele sunt la foarte mare cerere la adăpost; oamenii au mare nevoie de șosete călduroase pentru zilele pe care le petrec în stradă; neavând posibilitatea să le spele, sunt articole de unică folosință;
  • afară este foarte frig și posibilitățile unei persoane fără adăpost să își cumpere sau să își facă rost de o pereche călduroasă de șosete sunt minime; o pereche călduroasă poate face diferența dintre un minim confort și niște degerături urâte

Eu mi-am propus, cu ajutorul vostru, să contribui la obiectivul Mirunei cu 50 de perechi de șosete. Pe primele două le-am luat eu, așa că mai am nevoie de 48! :)

Cum poți dona

Există două variante prin care poți contribui:

  • să duci chiar tu una sau mai multe perechi de șosete GROASE la unul dintre punctele de colectare: Fudația Comunitară București (intrarea Lt. Dumitru Lemnea nr. 1), Seneca AntiCafe (str. Arhitect Ion Mincu nr.1), Impact HUB (Str. Halelor nr. 5) , Universitatea Alternativă (bd. Dacia nr. 99);
  • dacă nu poți ajunge la punctele de colectare, pot să mă duc eu pentru tine! Eu am găsit șosete groase în Carrefour. Ambele perechi sunt făcute în România (deci contribuim puțin și la dezvoltarea afacerilor românești) și costă 7,66 lei. Dacă vrei să cumpăr și pentru tine una sau mai multe perechi, dă-mi de veste!

Despre proiectul #HaiCuMine

#HaiCuMine este un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Mai multe despre proiect și despre motivația din spate puteți citi aici, iar în formularul de mai jos puteți să vă lăsați adresa de mail ca să vă țin la curent cu acțiunile:

Numele tău

Adresa ta de email

3 obiceiuri care îmi fac viața mai frumoasă

Anul trecut am experimentat cu multe potențiale obiceiuri, dar puține s-au ținut de mine. Este, pe de-o parte, un proces normal de selecție. E bine să testăm și să vedem ce ni se potrivește și, mai ales, în ce formă. Pentru că totul trebuie adaptat astfel încât să ni se potrivească nouă. Pe de altă parte, am fost, de multe ori, calică. Îmi doream ca într-o săptămână să reușesc să asimilez câte 4, 5, uneori chiar 10 obiceiuri noi și, eșuând în a le implementa pe toate, ajungeam să nu mai fac niciunul. A fost, însă, și asta o lecție. O lecție care, culmea, a dat naștere unui obicei. :)

Azi vreau să vă povestesc despre obiceiurile lui 2016.

***

Uitându-mă în urmă, căci simt că la final de an este cel puțin la fel de important să te uiți la lecțiile învățate, cum este să îți stabilești obiective pentru anul următor, am realizat că pentru mine 2016 a fost despre ordine și curățenie.

Am descoperit și m-am îndrăgostit iremediabil de filosofia Zen prin intermediul a două cărți pe care vi le recomand cu tot dragul – Arta Simplității, de Dominique Loreau și Mai Mult cu Mai Puțin, de Leo Babauta -, iar mai jos vreau să împărtășesc cu voi trei dintre obiceiurile pe care mi le-am însușit anul trecut și care mie mi-au îmbunătățit considerabil viața.

  • 15 minute de ordine și curățenie

Dacă în jurul meu nu este ordine, nu mă pot concentra. Nu sunt specială, toți oamenii întâmpină această problemă, doar că în grade diferite de intensitate. La nivel general, însă, puterea noastră de concentrare este direct influențată de ordinea din mediul nostru înconjurător și de numărul de obiecte din câmpul nostru vizual, fie că este vorba de mediul de lucru de la birou sau de mediul de relaxare de acasă. Dezordinea înseamnă zarvă-n creier și ne influențează productivitatea sau capacitatea de a ne odihni aproape la fel de mult ca zgomotul produs de o bormașină. Mintea este atât de ocupată să proceseze multitudinea de informație din jurul nostru, încât nu mai reușește să se concentreze pe ce este cu adevărat important.

Pentru mine, soluția a fost implementarea a 15 minute / zi de ordine și curățenie. Fie că le aloc dimineața, fie că le aloc seara, am grijă ca în fiecare zi să fac câte ceva, pentru a nu ajunge în situația în care totul devine haos. Mai ales că e surprinzător cât de repede se poate transforma o casă proaspăt ieșită din „curățenie generală” într-o casă cu o chiuvetă plină de vase, un scaun plin cu haine, o masă plină cu „de toate”…

15 minute pe zi. :)

  • Ai o idee? Noteaz-o acum!

Prin creierul uman circulă, în medie, 60.000 de gânduri / zi, fie ele mai simple (în perioada aceasta, de exemplu, peste 1000 dintre ele sunt probabil variații ale gândului „ce frig e!”) sau mai complexe (cum ar fi, de pildă, planul pentru pauză de masă). Știu, 60.000 de gânduri pare foarte mult și aproape că te întrebi cum de mai ai timp și de altceva! Adevărul e că majoritatea gândurilor își văd singure de treabă, străbat și bătătoresc poteci neuronale, iar la sfârșitul zilei tu nici nu o să știi că ți-au trecut prin minte.

Prin creierul meu simt, însă, că circulă vreun milion, iar jumătate dintre ele sunt cât se poate de gălăgioase. E un soi de brainstorming continuu în care particip doar eu și în care îmi vin idei peste idei. E incredibil de obositor, dar am reușit să-mi mai calmez mintea notând orice îmi trece prin cap. Nu contează dacă e o idee bună sau dacă nu o s-o implementez niciodată (la câte sunt e oarecum evident că nu aș avea cum să le implementez pe toate oricum…). Notez tot, fix ca la un brainstorming. Cel mai important este să îmi scot ideea respectivă din minte, ca să nu mai circule de nebună pe acolo cât eu încerc să mă concentrez pe altceva. O dată scoasă din sistem, pot să-mi văd de ale mele și să mă întorc la ea la momentul potrivit.

Pe unele le pun în „borcanul cu idei”, pe altele le trec direct în Google Calendar. O parte dintre idei sunt acțiuni pe care știu sigur că le voi implementa (de pildă, îmi vin idei de promovare / colaborări pentru mokko) și pe care le mut ulterior în agenda mea cu task-uri. Altele, sunt pur și simplu idei pe care știu că le am la îndemână în momentul în care vreau să transform una dintre ele într-un proiect sau un articol pe blog.

Nu aveți nevoie de un borcan, e suficient să aveți pe telefon o aplicație pentru notițe. :)

  • Prioritizează, prioritizează, prioritizează!

Lecția de care vă spuneam în introducerea articolului a dat naștere obiceiului draconic al prioritizării. Aveam tendința de a-mi asuma zeci de task-uri pe zi și am schimbat foaia în momentul în care mi-am dat seama că petreceam de multe ori mai mult timp încercând să mă hotărăsc de ce să mă apuc mai întâi decât acționând efectiv. În plus, la finalul zilei ajungeam să rezolv doar firimituri din ce îmi propusesem și mă simțeam, totuși, epuizată. Nu era vorba de volumul de muncă, ci de stresul mental și de presiunea dată de sentimentul de „nu am făcut nimic”.

Cu cât avem mai multe opțiuni, cu atât mai mult timp și efort mental trebuie să investim în a lua o decizie, așa că de multe ori preferăm să nu mai acționăm. „Mai mult” înseamnă și mai mult timp pierdut și mai multă gălăgie în propria minte. Poate din acest motiv o listă prea mare de sarcini zilnice sau de obiective lunare ne demotivează și determină, în ultimă instanță, eșecul în a le întreprinde. Mi-am propus, așadar, să fac puțină ordine în lista mea de sarcini și de obiective și nu mi-am mai propus să rezolvi zeci de lucruri!

Caut să văd care sunt acele lucruri care odată rezolvate vor avea cel mai mare impact pozitiv asupra vieții mele, fie că e vorba de planul profesional, fie că e vorba de cel personal și aleg maxim 3. Maxim 3 sarcini pe zi, maxim 3 obiective lunare. Mă concentrez apoi pe rezolvarea acestora și, dacă îmi mai rămâne timp și de altele, mă ocup abia apoi și de ele. În plus, chit că sunt 3, încerc să am totuși zilnic o singură „cea mai importantă sarcină” și pe aceea să o execut no matter what.

Pentru organizare, eu am început cu agende pe care să scriu cu pixuri colorate. Le-am folosit mai bine de jumătate de an. Apoi, la un moment dat, m-am mutat cu cele trei sarcini zilnice în Google Calendar, un instrument pe care eu îl foloseam oricum foarte mult. Așa că am acum acolo nu doar activitiăți care țin de o oră anume, ci și sarcini care nu depind de timp, dar care îmi doresc să fie în permanență în câmpul meu vizual, așa că le trec ca fiind activități de „toată ziua”.

***

Cam asta a fost și sper să vă fie de folos. M-aș bucura să-mi spuneți dacă ați testat și voi vreunul dintre aceste obiceiuri și dacă v-a ajutat și pe voi la fel de mult ca pe mine. Nu uitați să le adaptați după chipul și asemănarea voastră. Pentru idei poate chiar vă luați un borcan și îl puneți pe birou. De ce nu? :)

Cheers!

sursă foto

Cea mai bună rețetă de vin fiert! #FărăZahăr

Dragi prieteni, am găsit! Am găsit cea mai bună rețetă de vin fiert! Pe căutate, pe încercate, pe experimentate! :) Prima surpriză e că în cea mai bună rețetă de vin fiert, ingredientul principal nu e vinul roșu, ci… vinul alb! A doua surpriză e că de pe lista ingredientelor lipsește zahărul rafinat (e prezent doar cel din fructe), ceea ce înseamnă nu doar mai puține calorii, ci și lipsa unor potențiale dureri de cap în ziua de după consum. :D

Așadar, pentru a prepara ceea ce este, de fapt, nu cea mai bună rețetă, ci cel mai gustos vin fiert, aveți musai nevoie de:

  • 2 sticle de vin alb dulce sau demidulce (folosim vin dulce sau demidulce întocmai ca să nu mai fie nevoie de zahăr suplimentar, dar dacă la final o să vi se pară că mai e nevoie, puteți adăuga;)
  • două portocale / clementine – vom folosi zeama de la una și coaja de la ambele
  • o lămâie / lime – de la care vom folosi doar coaja
  • foi de dafin (~ 5 frunze), cuișoare ( ~ 7 bucăți), nucșoară (~ o linguriță) și scorțișoară (~ 2 lingurițe) – aici mai puteți ajusta în funcție de cât de aromat vă place
  • un băț de vanilie (se folosește tăiat pe jumătate, în lung) / o jumătate de sticluță de esență

Opțional, putem pune, tot după gust, și niște anason stelat și cardamom sau ghimbir. ^_^ Eu pun de toate, căci mie așa îmi place vinul fiert: să fie o explozie de arome, dar să nu fie prea dulce.

Punem într-o oală sucul și coaja de la portocală, coaja de lămâie, mirodeniile și puțin vin, le lăsăm pe foc cât să se infuzeze sucul cu aroma lor (vreo 5 minute) și apoi turnăm și restul vinului.

Atenție, însă! Deși îi spune „vin fiert”, vinul NU se lasă pe foc până fierbe! Se poate lăsa, dar rămâne doar un suc de struguri, pentru că alcoolul se va evapora. :) E suficient să se înfierbânte și apoi să se toarne în căni.

Iese o bunătate și, dacă închideți ochii cât beți din el, e posibil să faceți o călătorie spontană prin târgurile de Crăciun din Viena, Nuremberg sau Munchen. Luați de aici și niște poze, ca să fie treaba treabă! :)

Cheers!

Oprește-te și ascultă.

Mi s-a întâmplat mie acum vreo trei ani. Eram pe stradă, mă grăbeam spre stația de autobuz (căci, nu-i așa, mereu ne grăbim…?), o doamnă în vârstă a încercat să mă abordeze, dar eu mi-am văzut de drum. Am continuat să mă îndrept cu pași repezi spre stație, dar nu puteam să-mi scot din minte imaginea doamnei, privirea descumpănită și puținele vorbe pe care am apucat să le aud:

„Mă ajutați și pe mine…”

Dezvoltasem un soi de reacție alergică la cuvintele astea, simțindu-mă deseori sufocată de mâinile întinse, de cele mai multe ori ale unor oameni vădit parte dintr-o rețea mafiotă. Nu m-am simțit niciodată confortabil să ofer bani pur și simplu, dar i-am ajutat mereu pe cei care mi-au solicitat haine, mâncare sau medicamente. Cumpăr mereu flori și legume de la bătrâni, de cele mai multe ori oferind mai mulți bani decât mi se cere, dar am nevoie să fiu eu cea care întinde mâna, cea care oferă pentru că așa simte, nu cea în sufletul căreia te bagi cu forța.

Așa că ajunsesem ca de fiecare dată când cineva se îndrepta spre mine, apuca să rostească formula magică de cerut ajutor sau pur și simplu mă fixa cu privirea, eu să grăbesc pasul și să trec cât mai repede peste momentul incomod. De data aceasta, însă, ceva nu-mi dădea pace și nu-mi puteam scoate din minte imaginea femeii. Așa că m-am hotărât să mă întorc din drum. În pas rapid, desigur, căci mintea mea era în continuare pe fugă.

M-am întors și am întrebat-o cu ce pot să o ajut.

„…cu pungile astea, că sunt tare grele și nu mă mai descurc singură cu ele până acasă.”

„Acasă” era la două blocuri distanță și ajutorul nu m-a „costat” decât vreo 5 minute. Ar fi fost și mai puțin dacă m-aș fi oprit din prima și aș fi ascultat.

***

Oprește-te și ascultă. Nu e nicio metaforă aici. Nicio poezie. Nu este despre a te opri și a asculta timpul sau foșnetul frunzelor. Este despre a te opri și a-i asculta pe ceilalți. Știu, am reușit cumva să ne alienăm și să intrăm pe pilot automat atunci când un străin ne privește în ochi și se îndreaptă spre noi cu o mână întinsă. Nu vrem să dăm bani, nu vrem să luăm flyere, nu vrem să ascultăm despre ce poate face Biblia pentru noi. Ne punem ochelarii de cal și dopurile de urechi și ne vedem de drum ca și cum celălalt nu ar fi acolo și ca și cum momentul nu ar exista. Doar că momentul există și celălalt e acolo. Și ochelarii noștri de cal și dopurile noastre de urechi e posibil să nu ne lase să vedem dincolo de aparențe. Să ne oprească din a avea conexiuni autentice cu ceilalți, din a ajuta atunci când putem să o facem și din a ne lua, astfel, o porție de fericire și a ne simți parte dintr-un întreg, dintr-o comunitate, dintr-un „ceva” mai presus nouă.

Azi, la metrou, un om a încercat preț de cel puțin 5 minute să cumpere o călătorie de la un alt om pentru că nu avea suficienți bani să își cumpere o cartelă cu două călătorii. Ținea doi lei în mână și întreba oamenii dacă pot să-l ajute. Eu nu reușeam să îmi găsesc portofelul și mă uitam dezorientată la scenă. Încă nu știam despre ce este vorba, dar presupuneam și nu înțelegeam de ce îl ignoră atât de mulți oameni și, respectiv, de ce alții, cei puțini care totuși îi răspundeau, alegeau să-l refuze. Când în sfârșit mi-am găsit portofelul, am ales să trec pe lângă el și m-a întrebat și pe mine dacă pot să îl ajut…

”…cu o călătorie.”

„Desigur, dar de ce nu vă luați o cartelă?”

„Am doar doi lei.”

Mi-am dat seama că fusese refuzat de cei cu abonament. Dar ceilalți? În 5 minute, la o oră de vârf la metrou, trec peste 100 de oameni. Și cei mai mulți au ales să nu asculte. Să se treacă pe pilot automat și să-și vadă de traseul lor în pași grăbiți.

Căci, nu-i așa, mereu ne grăbim…?

sursă featured foto

#HaiCuMine să plantăm copaci!

IMPORTANT! Din pricina ploilor, plantarea s-a amânat pentru 19 noiembrie!

Anul acesta, ziua împăduririi naționale, așa cum a fost ea botezată de organizația „Plantăm Fapte bune în România”, pică pe 12 noiembrie. Într-o sâmbătă, desigur, ca să nu avem scuza serviciului.

Este al şaselea an consecutiv în care se organizează această acţiune de împădurire, plantările având loc pe terenuri publice neproductive aflate în situații dificile: suprafețe agricole degradate, afectate de alunecări sau în pericol de deșertificare. Anul trecut, cu ajutorul celor 9.080 de voluntari, România s-a îmbogățit cu 155.300 de puieți plantați, iar pe 12 19 noiembrie planul este ca peste 43 de hectare să fie împădurite în următoarele judeţe:

  •  Buzău, localitatea Boboc
  •  Călăraşi, localitatea Jegălia
  •  Constanţa, localitatea Peştera
  •  Dolj, localitatea Greceşti
  •  Giurgiu, localitatea Gostinari
  •  Harghita, localitatea Mereşti
  •  Iaşi, localitatea Leţcani
  •  Teleorman, localitatea Siliştea Gumeşti
  •  Timiş, localitatea Utvin
Hai cu mine să plantăm copaci în Teleorman!

Scurt și la obiect, am vorbit cu organizatorii și, în acest moment, nevoia cea mai mare de voluntari plantatori este în localitatea Siliștea Gumești, județul Teleorman, la 120 de kilometri de București.

Organizatorii ne pun la dispoziție unelte și puieți, precum și un instructaj la fața locului, dar de transport trebuie să ne ocupăm noi. Momentan, în mașina mea mai sunt trei locuri, dar sper să ni se mai alăture niște șoferi și să facem din ziua de sâmbătă, 12 19 noiembrie, un road trip de neuitat pentru o cauză nobilă.

Am pleca în jurul orei 09:00 și ne-am întoarce în jurul orei 16:00.

Așadar, dacă vrei să vii cu mine să plantăm copaci, te invit să-mi lași un mesaj (ca să am adresa ta de mail) și să te înscrii în tabelul de aici, lasându-ți numele în dreptul căsuței de șofer sau de pasager, până marți, 8 15 noiembrie:

Tabel Înscriere Plantare

Nota bene, costul benzinei îl vom împărți frățește. Nu vă speriați, înseamnă cam 80 de lei / mașină, deci 20 de lei / căciulă dacă vom fi 4 oameni într-o mașină. :) Iar dacă mai aveți încă vreo 20 de lei la voi pentru o potențială oprire la o ciorbă pe drumul de întoarcere… e perfect!

Cum te mai poți implica

Dacă preferi să mergi la plantare într-unul din celelalte județe sau dacă timpul îți permite să te implici și în organizarea evenimentului (ca şef de parcelă sau ca membru permanent al echipei organizatorice), scrie-le cu încredere prietenilor de la „Plantăm Fapte Bune în România” pe adresa voluntar@plantamfaptebune.ro.

În plus, poți ajuta prin a da mai departe vestea despre ziua împăduririi naționale! 

  •  Spune-le prietenilor tăi despre eveniment şi invită-i alături de noi
  •  Distribuie informaţiile despre acţiune
Despre proiectul #HaiCuMine

#HaiCuMine este un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Mai multe despre proiect și despre motivația din spate puteți citi aici, iar în formularul de mai jos puteți să vă lăsați adresa de mail ca să vă țin la curent cu acțiunile:

Numele tău

Adresa ta de email

Înapoi în clasa a 9-a

În luna octombrie, organizația World Vision a desfășurat cea de-a IX-a ediție a campaniei de strângere de fonduri „Vreau în clasa a noua”, un proiect susținut de KFC și Pizza Hut. Pe parcursul întregii luni, oamenii au fost încurajați să doneze câte 1 leu în rețeaua de restaurante, fară a fi nevoiți sa achiziționeze vreun produs, contribuind astfel la bursele care vor ajuta copiii înscriși în program să se bucure de încă un an de școală. În 2015, cei 80,000 de euro strânși au sprijinit 120 de copii, prin burse de câte 250 de lei, oferite lunar de către World Vision.

Până în prezent, 800 de copii fără posibilități materiale au fost susținuți prin programul „Vreau în clasa a noua”, iar acest articol mai aduce încă o bursă lunară de 250 de lei. Provocarea a fost simplă: eu sunt cuminte și îmi fac temele (adică răspund la întrebările dintr-un oracol :D), KFC și Pizza Hut donează banii. Zis și făcut!

***

  1. Nume: Oana Raluca Brătilă
  2. Poreclă: Brătilă
  3. Vârstă: 29
  4. Primul lucru care îți vine în minte când te gândești la liceu: Cozile de la magazinul de la etajul 1 (la etajul 1 era?). L-au desființat undeva prin clasa a 10-a când a devenit ilegal să ai magazin în liceu. Vindeau numai porcării, desigur. Dar știu că ne luam gumă de mestecat Shock de acolo și era foarte bună. Și că făceam chetă ca să îmi cumpăr cornuri cu ciocolată.
  5. O melodie pe care o ascultai în clasa a IX-a:
  6. Ce ai scris/ ai fi vrut să scrii pe bancă: LOVE <3
  7. Cel mai amuzant moment pe care ți-l amintești din liceu: când în prima zi de școală m-am dus să fac cunoștință cu Alex Nicolaescu și replica lui a fost: „Tu ce p**a mea vrei?”. Am râs, desigur, cum să nu râzi? Prima zi la Colegiul Național Sfântul Sava.
  8. Ce i-ai spune acum colegei tale de bancă de atunci: Să aibă mai multă încredere în ea.
  9. La ce visai cu ochii deschiși în timpul orelor: Nu visam cu ochii deschiși în timpul orelor, comunicam cu colega de bancă prin bilețele. Aveam treburi importante de discutat, cine avea timp să viseze???
  10. Prima ta postare pe blog: Pute a lene, un articol scurt și la obiect despre procrastinare (un termen pe care nu îl cunoșteam acum 10 ani…)
  11. Cu cine ai vrea sa fii coleg de bancă din blogosferă? Cu Alina Constantinescu, să fim antisociale împreună.
  12. Ce i-ai spune unui copil care a trecut acum clasa a IX-a? Să aibă încredere în el, să nu se compare cu ceilalți și să se distreze! :)

 ***

Din Oceanul Pacific…

Brătilă dornică de dans, caut recomandări

M-am apucat de ceva vreme să îmi notez într-un document lucrurile la care mă pricep și care îmi aduc și plăcere. Lucrurile alea care mă bagă în starea de flow, starea aia în care uit de timp, de foame și de supărări, starea aia în care devin „una cu muzica”, starea aia care mă face fericită. Mi-am notat că scrisul este unul dintre ele, așa că m-am reapucat de povestit pe blog. Mi-am notat că ideile de proiecte noi și construirea lor mă fac, de asemenea, fericită, așa că mi-am redeschis PFA-ul și m-am apucat de treabă. Mi-am notat și dansul.

Nu cred în talent ca fiind acel ceva fără de care nu poți să faci un anume lucru. Cred că toți putem să facem orice dacă ne dorim suficient de tare, dacă avem voință și dacă muncim pentru acel ceva. Dar cred că doza de talent, acea doză pe care o avem înscrisă în ADN-ul nostru, face ca lucrurile să fie mai ușoare pentru unii și mai grele pentru alții. De pildă, sunt convinsă că și eu aș putea să învăț să desenez. Doar că mie mi-ar lua mult mai multe ore de exercițiu, în timp ce altora le vine, cumva, natural să o facă.

Mie îmi vine natural să dansez. Cum s-ar zice, „am ritmul în sânge”. Prind mai repede, învăț mai repede, îmi iese mai repede. Și asta îmi aduce satisfacție. Când îți place ceva și îți și iese, e păcat să nu faci mai mult din acel „ceva”.

***

Mi-e dor să dansez. Nu în club, ci într-o formă organizată, în aceeași seară a săptămânii, cu un instructor bun și un grup de oameni entuziaști. În plus, o dată cu grupul de dansuri scoțiene, despre care v-am mai povestit pe blog, mi-am dat seama că bucuria mea se amplifică atunci când e vorba de dansuri de comunitate, în care grupul e un întreg și nu se împarte în perechi de sine stătătoare, fiecare cu treaba ei. La Scottish nu conta nici vârsta (vă povesteam anul trecut de experiența de la Festivalul de Scottish Country Dancing din Londra, unde împărțeam ringul de dans cu tineri de 20 de ani și „tineri” de 70), nici experiența (începătorii reușeau să se integreze foarte bine în seturile de dans cu ajutorul celorlalți membri ai grupului), ci doar entuziasmul și voia bună.

Doar că grupul de Scottish e în pauză de reinventare. Am reușit să trec peste lipsa lui o dată cu începerea repetițiilor pentru dansul mirilor, dar acelea s-au încheiat deja de niște luni bune și, iată, mi-e din nou dor să dansez.

Așa că vă cer ajutorul. Ce aș putea găsi asemănător în București? Mă gândeam la dansurile populare românești ca fiind varianta cea mai apropiată de ce e Scottish. Nu e vorba doar de stilul de dans în sine, ci, așa cum v-am mai spus, de comunitate și de voioșie. Uite, luați o mostră de Scottish, ca să înțelegeți la ce mă refer:

#HaiCuMine

M-am apucat de blog pentru că voiam să mă citească băiatul cu care mă iubeam acum mai bine de 10 ani. Scriam pentru el, scriam ce mă doare, speram că o să ajute în vreun fel. Îmi plângeam de milă și căutam mângâiere, asta se întâmpla, și deși din partea lui nu se întorcea de obicei nimic, scrisul avea acel efect terapeutic de care încă mă mai bucur și acum.

Apoi au început cumva să mai apară și alți cititori (oare cum se întâmpla asta înainte de era Facebook-ului?), m-am despărțit de cel căruia simt acum să-i mulțumesc că m-a făcut să sufăr (căci fără el poate nu m-aș fi apucat niciodată de scris), așa că blogul avea nevoie de un sens nou. M-am apucat, de data aceasta, să-mi vărs frustrările cu privire la ce nu merge bine în țara asta. Și o perioadă destul de lungă de timp doar la asta m-am limitat: la a mă plânge. Cel mai mult mă plângeam de RATB.

Apoi am descoperit ce înseamnă implicarea activă în societate și ce satisfacție îi poate da ea unui om dornic de schimbare și am hotărât să încerc să mă plâng mai puțin și să acționez mai mult. De cele mai multe ori îmi și iese, cu toate că aș vrea să pot renunța de tot la partea cu „plânsul” și să îmi văd direct de acțiune. E totuși ceva atrăgător în a posta pe Facebook atunci când te lovești de o problemă. Cumva, tot o căutare de mângâiere e și acolo. Dorința de a primi înțelegere din partea celorlalți. Încă nu știu dacă și pentru asta ar trebui să-i „mulțumesc” (de data aceasta ironic) tot fostului iubit sau e ceva ce ține, într-o mai mică sau mai mare măsură, de nevoile noastre umane universal valabile.

De ce scriu acum pe blog?
  • Pentru că mă ajută să mai descarc din zecile de mii de gânduri care-mi zburdă haotic prin cap, mă relaxează și mă ajută să intru în starea de flux (flow), ceea ce contribuie semnificativ la starea mea de bine;
  • Pentru că îmi place să împărtășesc cu alți oameni lucrurile grozave pe care le descopăr, fie ele evenimente sau produse, fie ele experiențe sau revelații personale care simt că ar fi valoroase și pentru ei;
  • Pentru că îmi doresc să strâng în jurul meu o comunitate de oameni care să schimbe lumea prin implicarea activă în societate și îmi doresc, în secret (not anymore!), să ajung să reușesc, prin puterea cuvintelor și a exemplului personal, să mobilizez mii de oameni să acționeze în loc să se plângă;
  • Pentru că îmi place să primesc like-uri. Serios, de ce să vă mint, chiar îmi place…
#HaiCuMine

Pe 24 septembrie am participat la cea de-a 5-a ediție „Let’s Do It, Romania!” alături de cititori ai blogului care s-au simțit motivați de apelul meu. Am invitati cititorii în echipa mea dacă nu reușesc să își formeze propria echipă și, deși nu am reușit să mobilizez „mii de oameni”, la finalul zilei, văzând satisfacția tuturor celor implicați, m-am simțit motivată să duc mai departe genul acesta de inițiativă.

Așa a apărut ideea lui #HaiCuMine, un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Plănuiesc să vă chem să mergem împreună să facem curățenie în păduri, să donăm sânge, să plantăm copaci, să fim observatori la alegeri, să participăm la proteste și, în general, la orice acțiune în care voi simți că implicarea noastră contează.

Obiective

Îmi doresc ca în următorul an:

  • să strâng cel puțin 500 de persoane abonate la acțiunile #HaiCuMine, din care…
  • să mobilizez cel puțin 200 de persoane care…
  • să mi se alăture în cel puțin 10 acțiuni de implicare socială;

În plus, sper ca hashtagul #HaiCuMine să devină un instrument de mobilizare folosit de oameni independent de apelurile inițiate pe blogul meu.

Abonează-te la acțiuni!

Aici poți să îți lași adresa de mail ca să te țin la curent cu acțiunile #HaiCuMine (voi trimite exclusiv mailuri legate de aceste acțiuni):

Numele tău

Adresa ta de email