Oana | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

Author - Oana

Am mers cu un Escape Train din București până la mare. Adică un escape room într-un tren. În mișcare. În drum spre mare. Enigma Train – povești și impresii.

Nu mai fusesem niciodată într-un escape room, cu toate că de 4 ani de zile tot ziceam că TREBUIE să merg și tot făceam planuri cu diferite grupuri de prieteni fără ca vreunul să se fi concretizat. Un soi de „poate ne vedem la o cafea săptămâna viitoare!”, căci sigur și voi ați băut, de-a lungul vieții, cel puțin o astfel de cafea platonică și înțelegeți perfect la ce mă refer.

În orice caz, când am primit invitația de a merge cu un escape train până la mare mi s-a părut a fi o idee genială, dar nu aveam niciun fel de așteptare concretă cu privire la organizarea enigmei, căci nu aveam niciun termen de comparație. Dar știam așa: că vreau să fie „o zi ca o vacanță”, să mă distrez și să nu simt cum trece timpul până la mare și să fie și o oportunitate de apropiere între mine și fetele cu care am plecat la drum. Și așa a fost.

O zi ca o vacanță

„O zi ca o vacanță” – așa aș descrie cel mai bine experiența de joia trecută. Nu mai plecasem niciodată la mare pentru o singură zi și nu mai fusesem la mare cu trenul de câțiva ani. Bonus, nu mai fusesem niciodată la plajă în Constanța, așa că pentru mine a fost rost de multe „prima dată”.

Am plecat la 11:00 și ne-am întors la 21:30. A fost prima cursă spre mare a trenului de la Astra Trans Carpatic, iar ultima va fi pe 15 septembrie, la final de sezon estival. Trenul circulă fără oprire până în Constanța, prinde pe alocuri 140 de km/h, așa că am făcut două ore și jumătate la dus și doar două ore și un sfert la întors. Din gara din Constanța am mers pe jos până la Plaja Modern, unde ne-am petrecut următoarele 4 ore și jumătate. Plajă mare, apă curată, terasă cu hamsii și piure din cartofi adevărați, șezlong cu umbrelă la doar 15 lei / zi. Viață! Ia-ți cu tine un prieten, o carte sau o carte și-un prieten, și, zău, o să simți că nu mai ai nevoie de nimic și că acolo, atunci, ai găsit sensul vieții.

PS: drumul cu trenul spre mare e chiar foarte pitoresc, iar apusul soarelui, la întoarcere, e ceva de vis

Trenul

Tenul, vă spuneam, se afla la prima lui cursă, așa că am avut poate unica ocazie în viață să vedem o mochetă intactă într-un tren! De fapt, vă spun sincer, vagonul arăta mai mult a avion decât a tren, cu toate că avea doar două scaune pe rând. Scaune îmbrăcate într-un soi de imitație de piele, care se puteau lăsa pe spate, aveau măsuță în față, priză pe fiecare rând, lumină deasupra capului. Și aveam și un ecran pe care apăreau informații cu privire la cursă și acces la o rețea Wi Fi! Poate sunt eu țăranul ăla care nu știe ce-i șofranul, dar nu am mai circulat cu așa ceva nici la noi în țară, nici în afară. Și e super frumos și colorat și la exterior! Lux, vă spun, și, bineînțeles, prețul unui bilet este mai mic ca la CFR – 45 de lei.

Enigma

Toate ca toate, dar ce mă adusese în primul rând în Gara de Nord la ora 10:30 fusese invitația la descifrarea unei enigme. Și nu vă mint când vă spun că miercuri seară, pe la 22:30, aveam emoții de zici că urma să dau BAC-ul. Primisem un mail de la „Mr. Smith” și, dintr-o dată, treaba părea foarte serioasă. M-am panicat și nici nu știu cum am reușit să adorm, dar știu că mi-am pus trei alarme, să fiu sigură că nu ratez trezirea și, implicit, misiunea.

Prima misiune este sa te infiltrezi in trenul despre care am vorbit. Numele tau este pe lista speciala de invitati (doar numele oficial). Cauta persoana cu lista si te va indruma spre locul tau. Asculta cu atentie TOT ce zice. Atentie: in cazul in care intampini probleme in a te urca in tren, va trebui sa te descurci singur cumva. Nu rata misiunea!!!

Am reușit să ajung cu bine în tren și din acel punct Mr. Smith a început să comunice cu noi pe WhatsApp. E un sentiment ciudat, vă spun, să schimbi mesaje cu personaje misterioase, dar toată treaba asta, începând cu mailul din care v-am dat doar un scurt extras, a făcut în așa fel încât să intrăm în atmosferă. Adrenalina e plăcută. :)

Eu, pe peron, lângă trenul Enigma. Deghizarea nu a fost obligatorie, dar mie îmi place să mă joc. :))

Am fost împărțiți în echipe de câte patru persoane (eu eram deja cu fetele mele) și am petrecut două ore încercând să rezolvăm enigma, mai exact să găsim „pachetul” – un pachet misterios despre care ni se spusese că a schimbat multe mâini până să ajungă în tren și că este vital pentru umanitate. Am primit un prim indiciu și, din acel punct, povestea s-a desfășurat. Am lucrat cu link-uri web, cu parole numerice, texte și imagini. Am folosit pixuri și lanterne, ne-am suspectat unii pe ceilalți, ba chiar la un moment dat eram hotărâte să dăm jos un geamantan care părea „plasat” ca să ne uităm ce e în el. Ce bine că nu am făcut asta, cumva reținute de îndemnul domnuli Smith de a fi discreți, căci geamantanul, am descoperit în Constanța, era al unui nevinovat „civil”… :))

Ce ne-a plăcut: ne-a plăcut varietatea enigmelor și faptul că am reușit să lucrăm ca o echipă și să rezolvăm misterul folosind abilitățile fiecăreia dintre noi; apoi, ne-a plăcut „pachetul” în sine, răspunsul și twistul filosofic de la final, o surpriză plăcută pentru toată lumea, cu atât mai mult cu cât am ajuns la ea colaborând cu celelalte echipe; iată ce zice Mona și ce bine a reușit ea să cuprindă în cuvinte ce a însemnat experiența Train Enigma:

A fost o experiență cu adevărat unică. Cu presiune constructivă și cu relaxare deopotrivă. Atmosfera creată, indiciile și maniera ludică de a ne angrena în quest au fost minunate. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost twistul de la final în care ne-am unit forțele foarte competitive de altfel, într-o colaborare autentică. A fost un memento al faptului că firescul naturii umane este să colaboreze, moment în care apare și bucuria împărtășirii.

Ce ar fi putut să fie mai bine: un singurul lucru ne-am fi dorit, dar organizatorii au promis că se va întâmpla în cadrul următoarelor experiențe – să fie mai multă interacțiune cu trenul, mai multe enigme în strânsă legătură cu specificul experienței, căci majoritatea jocurilor puteau să fie implementate și într-un clasic escape room.

What’s Next

Train Enigma este un proiect Quest Mission – epic escape rooms. Joia trecută am avut ocazia să particip la versiunea alfa a acestuia, dar cum feedback-ul a fost foarte bun, organizatorii sunt hotărâți să repete experiența. Își doresc ei, cel puțin o dată pe săptămână. Încă n-au știut să-mi spună cât va costa și alte informații logistice, dar vă puteți lăsa aici adresa de mail ca să fiți anunțați când se organizează următoarea ediție.

Până atunci, vă sugerez să îi urmăriți și să testați și celelalte proiecte. Au 4 misiuni plecate din zona de escape rooms, dar marea diferență este că scopul nu e de a evada, ci de a rezolva o misiune pozitivă și de a identifica filosofia din spatele ei. Una dintre misiuni se desfășoară, de exemplu, într-o galerie de artă reală, alta este bazată integral pe modul de gândire al lui Da Vinci, iar acum pregătesc lansarea unei camere cu puternic caracter științific și educativ.

***

Iar eu? Eu știu că nu o să mai treacă alți patru ani până la următoarea experiență. Zău! Promit! :)

Hai noroc!

Am testat programul Revvolution Online. Și câte ceva despre dieta cu grapefruit și pâine.

Cei apropiați îmi cunosc filosofia când vine vorba de bani. E un subiect ce merită un articol dedicat, dar, pe scurt, sună așa: „dacă am bani de sală, masaj și vacanțe, sunt bine”. Nu mi-am pus niciodată în minte să câștig o sumă anume, dar am căutat să am resursele necesare pentru trei dintre lucrurile care îmi îmbunătățesc considerabil viața: mersul la „sală” (a se citi „Yoga, Pilates, bazin de înot”), călătoriile și masajul. Mie nu-mi trebuie nici multe haine, nici multe perechi de pantofi, nici 10 parfumuri. Bașca, de când am descoperit filosofia zen și arta simplității, lucrurile parcă mai mult îmi aduc angoasă decât bucurie.

Experiențe. De astea vreau eu să am parte în viața asta.

În orice caz, azi după-masă eram la masaj și o doamnă a venit să se cântărească în camera în care mă aflam și eu. I-am spus, mai în glumă, mai în serios, că asta e ceva de făcut dimineața, pe stomacul gol și în pielea goală. Răspunsul m-a dat gata:

E ok, am mâncat doar un grapefruit și o felie de pâine!

Un grapefruit și o felie de pâine… Acesta îi fusese micul dejun. Mi-a spus că ține nu știu ce dietă, că merge la o nuntă peste câteva săptămâni. Probabil din acest motiv era și la masaj. Un fel de „îngrășatul porcului în Ajun”, doar că invers, varianta cu slăbitul. 

SOLUȚIA

Nu mă înțelegeți greșit, eu nu judec pe nimeni, cu atât mai mult cu cât am fost și eu porcul care voia să slăbească în Ajun. Am ținut și eu tot soiul de diete dubioase (mai puțin Dukan, de aia nu m-am atins nici cu gândul), am apelat și eu la tot soiul de aparate miraculoase cu descrieri SF (îl știți pe ăla cu „liposucția virtuală”, nu?) și mi-am dorit întotdeauna să fiu cât mai slabă în cât mai scurt timp posibil. Și, da, cred că fiecare învață cel mai bine din propria experiență. Dar m-aș simți vinovată dacă nu i-aș spune omului nu că dietele sunt o prostie – că nu toată lumea primește bine genul acesta de atitudine tranșantă -, dar că SOLUȚIA (fix așa, cu litere mari de tipar), atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, este un nutriționist.

Da, poate o să dai rapid câteva kilograme jos dacă alegi să te înfometezi sau să mănânci grapefruit cu pâine (???), dar gândește-te bine dacă asta îți dorești de fapt – îți dorești să dai câteva kilograme jos pentru o nuntă sau să dai jos grăsimea, să îți dezvolți masa musculară și să ai un super tonus pe termen lung? Nu kilogramele contează. Contează cum arăți, cum te simți, cum stau hainele pe tine. Pentru că un kilogram poate fi un kilogram de grăsime sau un kilogram de masă musculară. Și diferența de volum e semnificativă. Cam așa:

Acum gândește-te că în momentul în care alegi să te înfometezi, corpul tău nu se hrănește doar cu excesul de grăsime, ci roade cu poftă și din masa ta musculară.

Nu v-aș fi povestit toate astea acum dacă nu aș fi avut eu o revelație acum trei ani, în vara lui 2014, când m-am băgat în programul creat de Valentin Vasile, actualul Revvolution. La momentul respectiv, oamenii credeau că programul este în primul rând despre antrenamente draconice, dar, de fapt, programul a fost și este în primul rând despre nutriție. Pentru că adevărul adevărat acesta e: nu poți slăbi doar prin sport. Și mi-l amintesc și acum pe Valentin, la unul din primele antrenamente, vizibil supărat, căci tocmai avuseseră evaluările finale cei din seria de iulie și într-un jurnal de abateri se strecurase insidios o prăjitură în loc de cină.

O prăjitură nu e o abatare! O prăjitură e o eroare, nu trebuie să existe așa ceva!

În realitate, situația nu era așa de neagră, dar Valentin încerca să ne facă să fim cât mai conștienți de importanța respectării planului nutrițional. Și, da, mie Valentin mi-a schimbat viața. Nu doar că am reușit în 2015 să dau jos vreo 5 kilograme de grăsime, dar am reușit să îmi schimb toată perspectiva nesănătoasă pe care o aveam asupra slăbitului și am început din acel moment să îmi respect corpul mai mult. Asta a însemnat să mă gândesc de două ori dacă vreau să îi ofer o merdenea la micul dejun sau o omletă cu sparanghel și brânză de capră. A câștigat, de fiecare dată, omleta. Și nu doar din respect pentru mine, ci pentru că, odată ce scoți porcăriile din meniu pentru suficient de multă vreme, porcăriile nu îți mai fac atât de multă poftă.

Care-i treaba cu „revoluția online”

Un meniu făcut de un nutriționist nu o să te facă să vrei să te urci pe pereți. Un meniu făcut de un nutriționist are trei mese pe zi, are un conținut echilibrat de carbohidrați, grăsimi și proteine și e făcut pentru tine. Asta e poate cel mai important: nu e o dietă luată de pe net, o „rețetă universală”, ci e un meniu croit în funcție de tine și de nevoie tale. Asta am găsit eu acum trei ani și am regăsit anul acesta în cadrul programului Revvolution Online. Îl scriu cu bold, vă dau și link, vă recomand să vă și înscrieți. Așa, cât se poate de direct, pentru că e genul acela de lucru în care cred cu tot sufletul și pe care îl recomand cu toată încrederea. Varianta clasică a programului poate nu este accesibilă tuturor din punct de vedere financiar (deși investiția merită din plin și vă economisește, de fapt, o grămadă de bani aruncați în altă parte pe promisiuni fără efect), dar varianta online chiar are un preț super accesibil oricui și-a stabilit ca prioritate să slăbească sănătos. 180 de lei.

Eu am vrut să îl testez pentru simplul motiv că îmi doream idei noi de inclus în meniul meu construit după filosofia Revvolution. Nu mă mai interesa partea de antrenamente, voiam să iau doar porția de nutriție din pachet, așa că varianta online a venit la fix. Am primit și de data aceasta un meniu complet pentru o lună de zile și, da, am slăbit și de data aceasta 2 kilograme. Dar, vă spuneam, nu despre kilograme este vorba, ci despre faptul că mă simt excelent.

Ce include pachetul Revvolution Online:

  • exerciții Revvolution în format video, coordonate de Valentin Vasile – exerciții pe care le puteți face acasă – nu aveți nevoie decât de o saltea;
  • un ghid introductiv de biomecanica mișcării – pentru că este foarte important să executați corect exercițiile – atât pentru eficiența acestora, cât și pentru a evita să vă accidentați în vreun fel sau altul;
  • un program de nutriție personalizat, realizat pe baza chestionarului pe care îl veți completa on-line – aurul! :) – să aveți în vedere că programul este potrivit pentru cei care nu consumă carne de vită / porc / oaie / pui / curcan, dar e musai să acceptați peștele și fructele de mare;
  • un manual de nutriție – ca să înțelegeți mai bine „ce și cum”;
  • acces la comunitatea Revvolution – acces la grupul de pe Facebook, un izvor de resurse mișto, dar și la activitățile offline organizate pentru comunitate – cum ar fi, atelierele periodice de nutriție sau de biomecanica mișcării, organizate la sediul Revvolution.

***

Cam atât pentru acum, cu toate că pe tema asta a slăbitului și a lecțiilor pe care le-am învățat în ultimii 16 ani, aș putea să povestesc ore în șir. Dar revin, nu-i bai. De exemplu, abia aștept să vă spun cum am învățat eu să-mi accept fizionomia și să-mi iubesc unicitatea. Ușor n-a fost, dar, zău, totul începe prin respectul față de sine.

Ah, și vă stau, desigur, la dispoziție pentru orice fel de întrebări ați avea cu privire la program! :)

Cheers!

#HaiCuMine să mă susții la Swimathon! Înot pentru dreptul la demnitate!

Pe 8 iulie dau jos textila, las rușinea în treaba ei și înot pentru dreptul la demnitate în cadrul Swimathon. Nu e o competiție de înot, nu contează cine face cele mai multe bazine, nu contează, de fapt, nici cine strânge cei mai mulți bani, dar Swimathon este despre a susține valori și proiecte în care crezi și despre a le face mai cunoscute oamenilor din jur. Anul acesta am decis să mă alătur proiectului „Swim for Showers”, inițiat de Carusel, asociația pentru care, în iarnă, sigur mai țineți minte, am strâns bani de șosete. Și de această dată beneficiarii sunt oamenii fără adăpost, cei cărora pe timp de iarnă Carusel le oferă condiții decente de găzduire peste noapte.

Alături de echipa din care fac parte, Aquanauții, mi-am propus să strâng o parte din fondurile necesare funcționării Adăpostului Temporar de Noapte ODESA în iarna 2017-2018, mai exact, cele destinate asigurării materialelor de igienă, medicamentelor și consumabilelor medicale care vor fi utilizate în cadrul adăpostului.

Experiența mea cu ODESA

Iarna trecută nu am ajutat doar cu donația de șosete, ci am fost și voluntar în cadrul adăpostului și am putut să cunosc beneficiarii și să văd condițiile care le sunt asigurate. Pe de-o parte, aș vrea să știți că cei pe care i-am cunoscut nu sunt nicidecum oameni care vor să trăiască „pe spinarea statului”. Sunt, în mare parte, oameni care lucrează pe timp de zi, dar care nu câștigă suficient de mult cât să își permită o locuință și care nu au nici plasa de siguranță de care ne bucurăm noi – familie sau prieteni. Sunt oameni care fie nu au beneficiat de o educație corespunzătoare și au ajuns pe stradă pentru că nu au știut să-și gestioneze resursele, fie oameni aruncați, la 18 ani, în voia sorții, din centre de plasament, fără să aibă o șansă reală de a se descurca altfel. Pentru că, da, „așa e sistemul”.

Iar dacă mulți preferă să doarmă pe stradă chiar și în mijlocul iernii este și pentru că în adăposturile de noapte ale statului condițiile sunt inimaginabile. Nu merg acolo pentru că le e teamă de bolile pe care le pot lua, nu merg acolo pentru că le e teamă să nu le fie furat și puțin pe care îl au. La ODESA, în schimb, totul este organizat impecabil – sunt acceptați doar cei care nu se află sub influența alcoolului (și asta i-a determinat pe mulți să renunțe la băutura în schimbului unui pat și a unei mese calde), toată lumea are obligația de a-și face duș și a se spăla pe cap cu un șampon special, primesc prosoape și pijamale curate, sunt repartizați în camere cu așternuturi proaspete, primesc o masă de seară și un mic dejun și au acces la un medic colaborator care se află în permanență acolo. Tot în permanență se află și un paznic care are grijă nu doar să liniștească potențiale conflicte, ci supraveghează și bunurile celor care rămân peste noapte. Și ca să înțelegeți cât de important e pentru ei să se afle într-un context sigur și iubitor, vă spun că de 1 martie, într-una din ultimele seri la adăpost, din puțin lor, o parte din beneficiari ne-au cumpărat mărțișoare.

Cam asta înseamnă ODESA – condiții decente venite în sprijinul dreptului la demnitate. Și vă rog să vă luați 5 minute să urmăriți micul documentar de mai jos:

Trebuie să fim conștienți de faptul că ceea ce suntem azi nu este în totalitate meritul nostru. Am avut norocul (da, norocul), să ne naștem într-un anumit context, să avem anumiți părinți, să cunoaștem anumiți oameni. Eu am văzut ce influență bună pot avea chiar și doar trei luni de zile petrecute de acești oameni într-un context în care li se respectă dreptul la demnitate, în care sunt tratați cu afecțiune, în care simt că își pot recăpăta încrederea.

Cum te poți implica

Pentru a putea funcționa și în această iarnă, adăpostul are nevoie de fonduri. Știu, abia a început vara, dar este necesar ca totul să fie pus la punct din timp.

Pe 8 iulie înot pentru dreptul la demnitate și te invit să mă susții în acest demers. Prima donație, desigur, am făcut-o eu deja. În continuare, mai caut 49 de prieteni dispuși să doneze câte 20 de lei. Îmi doresc, în total, să contribuim cu (cel puțin) 1000 de lei. Știu, e perioada vacanțelor, e posibil să simți că nu ai acum bani de donat. Dar gândește-te ce înseamnă 20 de lei pentru tine și ce diferență pot face pentru cei fără adăpost. Nu vreau să te impresionez, doar să-ți dau un imbold. Cu toții avem nevoie de unul din când în când. Nu de alta, dar suntem atât de prinși în propriul Univers și în propria goană, că de multe ori uităm că nu suntem singuri pe lume.

Donația o poți face fie prin PayPal – obratila@gmail.com, fie prin transfer în contul meu deschis la ING – RO11INGB0000999901230285, fie prin mobilpay direct pe platforma Swimathon.

Îți mulțumesc!


Despre proiectul #HaiCuMine

#HaiCuMine este un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Mai multe despre proiect și despre motivația din spate puteți citi aici, iar în formularul de mai jos puteți să vă lăsați adresa de mail ca să vă țin la curent cu acțiunile:

Numele tău

Adresa ta de email

Vacanță în Sicilia – Palermo și Cefalu – mic ghid turistic

Am ajuns în Sicilia, dar voiam, de fapt, să mergem în Sardinia. Nu, nu ne-am trezit când am ajuns acolo, dar am decis să schimbăm destinația după mai multe articole citite în care scria că pentru a te bucura cu adevărat de Sardinia e recomandat să închiriezi o mașină și să te plimbi prin centrul insulei. Zonele de lângă mare sunt, se pare, pline de resorturi de lux, iar noi voiam să gustăm din Sardinia tradițională, cea în care trăiesc unii dintre cei mai longevivi oameni de pe planetă.

Îmi era dor de Italia, o țară pe care o iubesc și pe care am văzut-o aproape în fiecare an, iar alegerea Siciliei a fost făcută, vă spun drept, după ce ne-am uitat pe lista orașelor în care există zboruri low cost. Aveam de ales, din ce nu văzusem până acum, între Milano, Palermo și Catania. A fost dificil să ne hotărâm ce parte a Siciliei să vedem, pentru că eu sunt genul de om care își dorește să se bucure cât mai mult de un loc, nu să alerge dintr-unul în altul, așa că era musai să aleg o singură zonă. În cele din urmă am decis să zburăm în Palermo, să stăm trei zile și în Cefalu, și am știut că va fi una dintre cele mai frumoase vacanțe. Am avut, desigur, dreptate. :)

Zborul

RyanAir. A fost primul zbor cu ei și am avut partea de cea mai bună experiență de până acum în ceea ce privește zborurile low cost. Aveam emoții, desigur, auzisem tot felul de povești, și nu știu dacă pur și simplu am avut noroc să nu apară experiențe neplăcute, dar unele aspecte nu depind, oricum, de noroc:

  • Ai voie să iei cu tine două genți de mână – una de dimensiuni clasice (nu mini dimensiunile de la Wizz…) și una de dimensiuni mai mici – o geantă de laptop, o geantă de umăr, un rucsăcel…
  • Ai super spațiu pe scaun (nu ești înghesuit ca la Wizz…)

Da, fac multă reclamă la produsele lor – mâncare, cadouri, lozuri -, dar pe mine nu m-a deranjat. Nu îți bagă nimic pe gât și, oricum, ești liber oricând să-ți bagi căștile în urechi. :)

Ryan Air - zbor Sicilia

Transferul

Aeroportul din Palermo e tare mic și ușor de descifrat. Indicațiile sunt clare și am ajuns  imediat la casa de bilete a companiei care se ocupa de transferul aeroport – centru. Autocarele pleacă din jumătate în jumătate de oră, serviciul este activ de la 4 dimineața la 12 noaptea și prețul unui bilet dus – întors este  de 11 Euro. În plus, puteți să vă luați biletele în avans, direct de pe site-ul lor. Noi nu am prins coadă la casă, dar e un serviciu util și văd că există chiar și o mică reducere (pe site costă 10 Euro în loc de 11).

Cazarea

Atât în Cefalu, cât și în Palermo, ne-am cazat prin AirBnB. De fapt, de când am descoperit site-ul acesta l-am folosit aproape de fiecare dată. Zic „aproape” pentru că are totuși o mică hibă – plata trebuie făcută în momentul rezervării. Anul trecut, când am plecat în luna de miere, nu aveam banii în avans, că, deh, nuntă :D, și a trebuit să apelăm la Booking, în condițiile în care cazarea in Santorini, pe partea cu Caldera, costă pentru o zi când în alte părți pentru 5.

Altfel, experianța cu AirBnB a fost de fiecare dată extraordinară. Poți găsi niște apartamente grozave, situate central, la prețuri pe care nici nu le-ai visa pe Booking. În Palermo am stat la o tipă care își făcea doctoratul în Messina și ne-am bucurat nu doar de super locație și apartamentul excelent echipat, ci și de mici surprize – un cocor origami găsit prin bucătărie, niște carți despre „happiness and economy”, un poster cu Leon (unul dintre filmele mele preferate), o sticlă de rom… :D –  Iar în Cefalu am avut parte de o super grădină în care luam micul dejun – echipată cu o masă și scaune vintage, cu leagăn și hamac.

Dacă încă nu aveți un cont pe AirBnB și vă tentează ideea, luați de aici un link care vine la pachet cu 100 de lei de cheltuit pentru prima voastră închiriere – https://www.airbnb.com/c/oanab10. Cazarea din Palermo a fost aceasta – „Cozy and Magic apartment in center”, iar cea din Cefalu, aceasta – B&B del Giglio. Pe ambele le recomand cu mare drag. :)

Impresii generale

Nu știam ce o să găsim în Sicilia mai mult decât ce știam deja despre Italia în general – că e frumos, că oamenii sunt mișto și că mâncarea e bună. :) Eu abia așteptam să bag pește și fructe de mare, iar Alex era entuziasmat de revederea cu pizza și cu pastele. În plus, îmi era dor de străzile lor, de discuțiile lor pasionale, de piețe și piațete.

Am găsit mâncare bună, dar și unele dintre cele mai pitorești orașe din Italia. Nu știam că toată zona are influențe arabe și normandice, dar știam că găzduiește o frumoasă parte din patrimoniul UNESCO- „Arab-Norman Palermo and the Cathedral Churches of Cefalú and Monreale. În plus, recunosc, pe mine m-a fascinat vegetația. Cactușii imenși, lămâii și portocalii de care dădeai la tot pasul, ficușii ce se întindeau pe zeci de metri pătrați și, mai ales, palmierii. Palmierii care complementau atât de frumos străzile și clădirile orașului.

Despre Palermo se zice că e cea mai săracă dintre capitalele Italiei, dar în centrul extins al orașului (adică în zonele în care ne-am plimbat noi) acest lucru nu se simte deloc. Poate doar când te uiți la pisici, căci, cei drept, toate erau slabe și ciufulie. :) Altfel, clădirile nu sunt mai amărâte, cerșetori nu sunt mai mulți, prețurile nu sunt mai mici la terase. Iar terasele, vai… terasele sunt la ei cum sunt la noi farmaciile, băncile, casele de pariuri și Mega Image-urile la un loc. De fapt, sunt și mai multe de atât. E plin de terase și terasele sunt pline de oameni. Asta, desigur, în afara intervalului 15:00 – 18:00, când italienii au a lor binecunoscută siestă și (aproape) totul e închis.

Să vă așteptați totuși la niște gunoaie (căci e totuși Italia, nu Austria :D) și, mai ales, la miros de pipi. Ce să-i faci, străzi înguste, oameni cu nevoie, e un soi de experiența din gangurile noastre la nivel extins. După prima zi, însă, vă obișnuiți și învățați să iubiți orașul cu tot cu izul lui specific. Mai ales că, totuși, mirosurile cele mai des întâlnite rămâne cele de paste, busuioc, usturoi…

Nu în ultimul rând, să nu vă speriați de haosul de pe stradă. Nu mă refer doar la volmul ridicat din conversațiile lor, ci efectiv la mașini și la pietoni. Se circulă haotic de ambele părți – oamenii traversează pe unde apucă, merg pe mijlocul străzii chit că nu e pietonală, mașinile nu opresc mereu la trecerea de pietoni, scuterele nu respectă aproape nici o regulă de circulație. :D Cu toate acestea, toți oamenii – fie că sunt pietoni, fie că sunt șoferi -, sunt FOARTE relaxați. Nu auzi claxoane, nu auzi înjurături, nici măcar priviri înțepătoare nu vezi. Iar acesta e un aspect pe care l-am observat în majoritatea Italiei și a fost unul dintre șocurile majore pe care le-am avut prima oară când am vizitat-o, acum mai bine de 10 ani. Cum ar veni, la vita e bella, de ce să ne enervăm degeaba?

Ce-am mâncat
Busiate cu Creveți și Sparanghel

Busiate cu Creveți și Sparanghel

În ceea ce ne privește, o excursie nu e completă dacă nu ne bucurăm de specificul culinar. Și dacă pește, paste, rucola, pizza și gelato mai mâncaserăm în Italia, Sicilia ne-a întâmpinat cu propriile specialități. Până la ele, însă, e important de menționat că inclusiv pizza și pastele au specificul lor în această zonă. În primul rând, specificul e, desigur, unul maritim, astfel încât o să găsiți multe variante de pizza și de paste cu pește sau fructe de mare. Apoi, să nu vă așteptați la pizza sau la paste „cu de toate”. Italienii pun fix atâtea ingrediente cât e nevoie ca să completeze armonios și să se pună unul pe celălalt în valoare. Nu o să găsești o pizza pe care să ai și cârnat și șuncă și ciuperci și ardei gras și măsline și porumb și ceapă. Iar pastele, surpriză, nu băltesc în sos. În plus, la pizza nu ești întrebat dacă vrei sos dulce sau picant și la paste nu ți se aduce parmezan. Ambele sunt, însă, excelente. Pastele sunt proaspete și nu au nicio treabă cu cele pe care le fierbem noi acasă. În plus, am descoperit, desigur, modele noi – în această parte a Siciliei se folosesc așa numitele busiate.

Salată de Fructe de Mare

Salată de Fructe de Mare

În ceea ce privește peștele, Sicilia e locul în care poți să te bucuri din plin de pește spadă la un preț decent. Peștele spadă, gătit simplu, la grătar, este absolut delicios. L-am descoperit vara trecută, în Grecia, și m-am bucurat extraordinar de mult când l-am găsit în București, în meniul celor de la The Harbour – este excelent și vă recomand să-l comandați cu garnitura de broccoli sotat cu usturoi. În Sicilia, pe lângă varianta la grătar, vă recomand și specialitățile locale – rulori de pește spadă și pește spadă în crustă de fistic. Le-am încercat, desigur, pe toate trei, dar varianta mea preferată rămâne cea simplă, la grătar. Și-apoi, desigur, bucurați-vă de fructele de mare în toate formele lor. Și de sepie și de caracatiță.

Revenind, totuși, la preparatele cu adevărat specifice zonei, dacă ajungeți în Palermo e musai să încercați, de dragul experienței culinare:

  • arancini – bile pane de orez, umplute în mod tradiționat cu unt, mozzarella și șuncă, dar pe care le puteți găsi cu diferite alte umpluturi; mie mi s-au părut a fi destul de grețoase (mai ales cele tradiționale, căci după ce că sunt prăjite în baie de ulei mai au și unt în ele … ), dar eu nu sunt în general un fan al prăjelilor, așa că nu am apreciat în mod special nici bilele năut prăjite și puse într-o chiflă („pane e pannelle”), tot un preparat de tip fast food, specific Siciliei din pricina influențelor orientale.
  • cannoli – aluat făcut cu untură, prăjit, rulat, umplut cu ricotta îndulcită și asezonat cu fistic, portocală confiată sau chipsuri de ciocolată. Dap, delicioși, și fără nico legătură cu ce cannoli am mâncat prin țară.

    arancina

Mai au și caponata, o mâncărică pe bază de vinete care nouă ni s-a părut că seamănă cu zacusca. Pentru americani o fi interesat, pe noi nu ne-a impresionat așa tare. :D Și o nebunie specifică orașului Palermo, pe care, recunoaștem, nu ne-am încumetat să o încercăm, dar despre care am auzit doar lucruri bune – „pane con la milza a.k.a. sandwich cu splină. Iar în ceea ce privește desertul, nu am reușit să mai înghesuim în stomac și prăjitura lor tradițională – cassata – o nebunie în straturi, cu blat însiropat, ricotta, marțipan și fructe confiate. Pe scurt: diabet.

casatta și cannoli

casatta și cannoli

Ah, încă ceva! Dacă nu credeți că o să ajungeți prea curând în Tunisia, poate e o idee să profitați de „ vecinii” din Sicilia ca să încercați și niște aperitive tradițional tunisiene. Noi am găsit așa ceva la o cârciumă din Palermo – La Traviata. Nu știm exact ce am mâncat, dar a fost bun! :))

https://scontent.fotp3-1.fna.fbcdn.net/v/t1.0-0/s261x260/18952580_10210979783105433_8317992884848244541_n.jpg?oh=06a570636dd7dfccb099e11bc8e0cb47&oe=59DCFBF1

aperitive tunisiene

Și-apoi, încercați să nu vă ofticați prea tare de faptul că, în ciuda preparatelor culinare, italienii nu sunt grași. Pentru că, da, mâncarea lor e plină de carbohidrați, dar cel puțin e sinceră, nu e McDonald’s.

Ce-am vizitat

După atâta mâncare, e cazul să pornim la drum. Noi am mers până n-am mai putut – adică până am făcut bătături la toate degetele și apoi ne-am odihnit și am mers din nou. O medie de 15 kilometri pe zi, pe care, totuși, îi simțeam doar la sfârșitul zilei, căci plimbările pe străzile Italiei sunt, pentru mine, o încântare continuă. Am stat 3 zile în Cefalu și 4 zile în Palermo și am mers cu autobuzul o singură dată – când ne-am dus la plaja Mondello. Pe de-o parte, Cefalu e mic, nu ai avea de ce să folosești mijloace de transport în comun și, pe de altă parte, în Palermo am stat în centru și reușeam să ajungem la majoritatea punctelor de interes în mai puțin de 20 de minute de mers pe jos.

În Cefalu ne-am bucurat de:

  • La Rocca – muntele din centrul localității, o super drumeție la finalul căreia te poți bucura nu doar de ruine preistorice („Templul Dianei” a fost construit în secolul 4 sau 5 Î.H.), ci și de una dintre cele mai frumoase priveliști; excursia merită din plin, dar să aveți în vedere faptul că vorbim de un munte arid, unde sunt zone extinse fără copaci, așa că să fiți echipați cu pălării și cu apă plată. :) Și cu încălțăminte corespunzătoare, desigur;
  • Catedrală – parte din patrimoniul UNESCO, impresionantă mai ales din exterior, primul nostru contact cu influențele arabe și normandice;
  • O plimbare printre stâncile de lângă mare – una dintre cele mai frumoase experiențe, descoperită întâmplător, coborând niște trepte; Ne-am oprit inițial doar să vedem cum se sparg valurile în stânci, dar am observat, ulterior, că există o alee care duce pe lângă mare, printre stânci, până în dreptul farului; În drumeția noastră am găsit și sare autentică de mare – adică ce a rămas după ce soarele a uscat băltoace formate de valurile care s-au spart în stânci. ^_^

Am stat trei zile în Cefalu, dar ne-am dat seama că ne-ar fi ajuns două. Nu sunt multe de făcut, dar e musai să vă bucurați și de cerul albastru și de plaja curată cu apă limpede și de apusul de soare în mare și de lumina extraordinar de caldă pe care nu am mai întâlnit-o în nicio altă parte. Apusul chiar e spectaculos și vine la pachet și cu mai mult timp de stat la plajă, căci soarele nu are după ce să se ascundă. :)

În Palermo, în schimb, ai mult de vizitat și ar fi bine să mergi cel puțin pentru 4 nopți dacă vrei să te bucuri de tot ce îți poate oferi orașul acesta. Căci pe lângă muzee, castele, catedrale, trebuie să te lași cuprins, pur și simplu de viața din Palermo, de străzi, de zarvă.

  • patrimoniul UNESCO – cu precădere Catedrala, Palatul Roial (ce găzduiește și Capela Palatină – cel mai spectaculos obiectiv turistic), bisericile Santa Maria dell’Amiraglio și San Cataldo (situate ambele în aceeași piață); aici o să vă bucurați cu adevărat ochii de influențele arabe și normandice și o să vedeți metri pătrați de mozaic…
  • Teatro Massimo – opera din Palermo, a treia ca mărime din Europa (după cea din Paris și cea din Viena), cu sala făcută în întregime din lemn de castan; este, de altfel, singurul obiectiv turistic în care biletul include și un ghid uman și e o experiență frumoasă de jumătate de oră; puteți opta, însă, pentru mai multe tipuri de bilet – puteți vizita și culisele sau puteți chiar să vă bucurați de un mini recital.
  • Grădina Botanică – nu e ceva ce aș vizita în mod normal, dar cum flora Siciliei este atât de diferită de cea a României, am simțit că voi găsi aici câteva lucruri cu adevărat deosebite. Și am găsit. :) Am văzut pentru prima oară un bananier, papaya, argan și am pus mâna pe un fruct dintr-un arbore de cafea și pe mătase căzută din arborele de mătase. Și-apoi, desigur, sunt ficușii bătrâni care se întind pe zeci de metri cubi fiecare… Poate nu o să găsiți grădina botanică într-un clasic ghid turistic, dar e o experiență pe care eu v-o recomand din tot sufletul.

Ce-am mai făcut? Ne-am plimbat prin celebrele lor piețe – Vucchiria și Ballaro – și ne-am bucurat de zarvă și de mâncarea proaspătă și bună. Am mai vizitat o biserică, Santa Caterina, situată în aceeași piață cu Santa Maria dell’Amiraglio și San Cataldo. Nu are mozaic, dar are pereții plini de sculpturi și, vă zic, imaginea e impresionantă.

Nu în ultimul rând, la recomandările celor din jur, am mers și până la plaja Mondello. Se ajunge cu un autobuz obișnuit (costă 1.4 Euro biletul cu o valabilitate de 90 de minute) pe care îl puteți lua din centrul orașului. Bilete se pot achiziționa fie de la tabacherii, fie direct de la șofer. Plaja, însă, nu ne-a impresionat. Multe gunoaie în nisip, iar apa nu era limpede deloc (ba chiar avea o culoare foarte dubioasă la mal și am decis să nu intru…). Dacă vreți plajă, luați trenul până-n Cefalu. Biletul costă în jur de 10 Euro dus – întors, faceți doar cu 10 minute mai mult și experiența nici nu se compară.

Ce-ar mai fi de zis

Am povestit deja foarte mult și mă bucur sincer că ați avut răbdare să parcurgeți tot articolul. Vreau doar să vă încurajez să vizitați Palermo. Și să vă spun că seara nu-i deloc periculos pe străzi. :) Musai să vă plimbați pe via Maqueda. Noi am avut noroc să prindem pe ea și două nopți de festivalul berii artizanale, dar strada a rămas la fel de vie și după ce s-a încheiat acesta, cu mulți artiști stradali – muzică, jonglerie – și spectacole care mai de care.

Altfel, sunt aici pentru orice fel de curiozități ați mai avea. Și, de asemenea, dacă ați vizitat și voi Palermo, completările sunt și ele binevenite! :)

Saluti!

Hai să-ți fac cunoștință cu Oana, mama lui Woogie. Și cu Woogie, extraterestrul Oanei.

Pe Oana am cunoscut-o în primăvara lui 2014. Pe Cameliei 34, la o seară de dans scoțian. M-a cucerit cu zâmbetul ei, cu gropițele din obraji, cu părul scurt purtat cu atât de multă feminitate. Am continuat să ne întâlnim în aproape fiecare seară de marți, să ne privim în ochi, să ne ținem de mână, să ne zâmbim și să dansăm de fiecare dată cu aceeași bucurie sinceră pe care o ai atunci când faci ceea ce îți place. Nouă ne plăcea să dansăm, iar mie, recunosc, la fel de mult îmi plăcea să o privesc pe Oana.

Acum, Oana dansează pe străzile Londrei, orașul în care s-a mutat acum câteva luni ca să îi dea naștere lui Woogie. Prietenii spun că radiează. Eu spun că a radiat dintotdeauna…

***

A crescut pe The Doors și Pink Floyd, ar fi putut să sară elasticul toată ziua și cel mai mult îi plăcea să rămână singură acasă cu fratele și verișorii ei mai mari. Făceau concurs care mănâncă helas fără să se strâmbe sau inventau tot soiul de metode prin care „să nu se prindă mamaie că mâncam laptele praf ascuns undeva sus în debara”. Îl mâncau așa, gol, cu lingura. Îi plăceau matematica, fizica și înotul, un sport de care s-a îndrăgostit și pe care îl mai practică și azi. În 2010 a luat decizia de a se tunde scurt și în 2011 a demarat prima acțiune antreprenorială: Calc Cămăși, unul dintre primele proiecte românești finanțate cu ajutorul crowdfundingului. În 2014 a devenit co-fondator al Studio kort, locul în care a învățat ce înseamnă strategia de design.
Acum, Oana dansează pe străzile Londrei, orașul în care s-a mutat acum câteva luni ca să îi dea naștere lui Woogie.
Am fost mereu vizionară și creativă, bună de gură și, mai ales, curajoasă.
Cam astea sunt motivele, zice Oana, pentru care au apreciat-o și restul oamenilor cu care a lucrat și pentru care și-au dorit în primă fază să lucreze cu ea. Bogdan a fost unul dintre ei, iar Woogie a fost „dragoste la prima ciorbă”.
Hai! A venit momentul să-ți fac cunoștință cu Woogie!

Tehnic vorbind, Woogie este un personal assistant educațional pentru copii, bazat pe voce. Un robot cu inteligență artificială care vorbește cu copiii și învață felurile lucruri împreună cu ei într-un mod interactiv și distractiv. Știe să dea răspunsuri la întrebări diverse, de la Cum faci un pinguin din origami? (ha!) până la Cât trăiesc țestoasele? și Din ce sunt făcute bomboaneleAre personalitate, spune glume, cântă orice fel de muzică și-ți zice ce ore ai ziua următoare ca să îți pregătești ghiozdanul de cu seara.

Nu știu de voi, dar după toată prezentarea asta, tot ce pot să spun este că îmi doresc și eu un Woogie… Recunosc, o parte din dorință este dată de trauma de a nu fi avut un Furby în copilărie. Cealaltă parte, însă, e strict legată de faptul că Woogie este foarte foarte tare. FOARTE! Pe de-o parte are răspunsuri la întrebări mai „enciclopedice”, care vin din surse sigure (adică nu caută pe Google…), iar pe de altă parte răspunsurile lui vin și din personalitatea sa, creată de un comediant britanic și o scriitoare de cărți pentru copii. E deștept, e amuzant și e și un bun ascultător (marry me, already!), căci învață constant lucruri despre tine și despre interesele tale. Și toată magia se întamplă în Cloud, spațiul în care Woogie crește, crește și tot crește. Non-tehnic vorbind, Woogie e extraterestrul pe care orice familie și-l dorește în casă.
Așa-i că vrei și tu un Woogie? :D

Mi-e dor să o privesc pe Oana, dar mă bucur să știu că e bine și că face ce îi place. Acum, când nu lucrează pentru Woogie, Oana dansează pe străzile Londrei, iar dorința ei cea mai mare este să-i facă micului extraterestru aterizarea lină pe Pământ. Mai exact, să găsească resurse pentru a susține financiar proiectul și pentru a produce primii 1500 de Woogie. Așa a luat naștere campania de crowdfunding de pe indiegogo, unde proiectul are deja peste 200 de susținători și unde pot fi plasate pre-comenzi pentru Woogie:

https://www.indiegogo.com/projects/woogie-purposeful-playtime-robot-education/

Am contribuit și eu. Nu doar pentru că mi-e dragă Oana și am încredere într-un proiect din care face parte, ci pentru că am prins realmente drag de Woogie și am încredere că el poate schimba în bine lumea învățării interactive. Nu uita că orice contribuție contează. Iar dacă știi un copil care s-ar bucura de un Woogie, nu te gândi de două ori. Adoptă și tu unul. :)

„În Atenția Ministrului Mediului,”

De o lună și jumătate găzduiesc un prafometru. Adică un aparat de măsurat praful. Nu stă chiar cu mine în casă, căci nu mai aveam nici o cameră liberă, dar i-am găsit un locșor adăpostit de ploaie lângă geamul de la dormitor. L-am instalat pe 12 aprilie și, de atunci, s-a apucat de măsurat. De măsurat cantitatea de praf din aerul pe care eu îl respir cu încredere în fiecare zi, atunci când nu sunt plecată în vacanță. Știți voi la care praf mă refer… praful acela simpatic pe care îl stergeți de pe noptiere și, după câteva ore, ghici ce, e din nou acolo. Praful acela pe care l-am acceptat în viața noastră, cu care ne-am obișnuit, dar de care habar nu avem cât de mult ne afectează.

Care-i treaba cu prafometrul

Treaba cu prafometrul e cât se poate de simplă – la începutul lunii aprilie, cei de la Greenpeace m-a sunat să mă întrebe dacă nu aș vrea să iau unul în primire. Unul din cele 40 de prafometre care urmau să fie distribuite prin țară. Prafometrele sunt niște aparate mici care înregistreaza pulberile în suspensie (PM10), adică praful, și transmit datele înregistrate către pagina dedicată de pe site-ul Greenpeace România. O să-l găsiți și pe al meu acolo, la „București –> Arena Națională”.

Aparatele sunt realizate de un laborator de robotică din Bulgaria și sunt citizen science, nu aparate omologate. Iaca, să vi-l prezint pe al meu:

Prafometru Greenpeace Romania

„Dacă nu e omologat, de ce îl mai ții?”

Îl țin pentru că altul nu am.

În România, calitatea aerului este monitorizată de Agenția Națională pentru Protecția Mediului. În ceea ce privește concentrația medie anuală a PM10 (pulberi în suspensie), conform datelor furnizate de ANPM pentru anul 2015 a fost, în București, de aproximativ 36 μg/m3 (sub valoarea anuală admisă de 40 μg/m3). Datele monitorizate nu sunt însă concludente din pricina problemelor cu infrastructura de monitorizare. La nivel național, din 142 de stații de monitorizare a poluării în România, doar 93 funcționează. Situația arată la fel și la nivelul Capitalei și nu, nu vorbim de o problemă recentă, ci de o situație care se perpetuează de câțiva ani. Fundația Comunitară București a lansat recent studiul Vital Signs, o cercetare folosită în comunitate pentru a monitoriza, pe baza unei metodologii, situația din domenii cheie ale calității vieții. Pe parte de mediu, situația este tragică atât în ceea ce privește monitorizarea calității aerului, cât și în cazul spațiilor verzi și a colectării de deșeuri.

Scopul campaniei Greenpeace nu este acela de a arăta cât de poluat este orașul în care trăim, ci acela de a face lumină în ceea ce privește calitatea aerului pe care îl respirăm și, ulterior, de a responsabiliza administrațiile publice înspre a lua măsurile necesare acolo unde este cazul. Conform legislației europene și românești, în zonele în care sunt înregistrate depășiri ale nivelului poluanților atmosferici, primăriile și consiile județene trebuie să ia măsuri de îmbunătățire a calității aerului.

Este o campanie de atragere a atenției asupra unei probleme cu care nici nu ne știm că ne confruntăm. Pentru că mai rău decât să trăim într-un oraș poluat este să nu știm că trăim într-un oraș poluat. În lipsa unor informații oficiale, administrațiile publice nu au nicio obligație de a interveni și se complac în a furniza informații incomplete dar care conțin date favorabile lor.

În concluzie

Concluzia e cât se poate de simplă – avem nevoie de informații oficiale în ceea ce privește calitatea aerului pe care îl respirăm. Avem o lege a calității aerului și aceasta trebuie respectată. Avem dreptul la aer curat.

Pentru că, iată, putem avea impresia că respirăm un aer curat și de fapt să nu… Paradoxul calității aerului: cât de poluat este Brașovul sau putem avea impresia că respirăm un aer poluat și de fapt… De fapt, să habar nu avem: Eurostat: Bucureștenii, cei mai nemulțumiți de calitatea aerului în 2015 dintre locuitorii capitalelor UE.

Ce putem face

Putem, desigur, să punem presiune pe autorități. Te invit să mi te alături în aceste demers și să semnezi și tu petiția inițiată de cei de la Greenpeace.

Să nu te gândești că e în zadar, pentru că nu e. Nimic din ce poți face pentru sănătatea ta și a celor dragi ție nu e în zadar. Bașca, vorbim de niște acțiuni care îți iau, pe măsurate, un minut. Unul!

  • să semnezi petiția – 20 de secunde
  • să o dai mai departe către prieteni cu un îndemn personalizat – 40 secunde

Let’s do this!

Loteria RATB. Și vara aceasta ai 50% șanse să călătorești cu o mașină echipată cu aer condiționat.

Anul trecut, prin iunie, o fotografie făcută de mine în 311 se bucura de popularitate pe internet. Era o imagine cu un afiș pus pe geamul de la cabina șofeului – „Acest autobuz nu este dotat cu instalație de Aer Condiționat în salonul călătorilor.” Imaginea a circulat pe Facebook, a fost preluată și de niște publicații online și, ca orice știre, a fost rapid dată uitării și înlocuită de alt „senzațional”.

Am trimis atunci o sesizare către RATB și, în două zile, am primit și un răspuns. Mi s-a spus atunci că din cele 1000 de autobuze achiziționate în trecut, mai sunt în circulație aproximativ 700, dintre care 400 echipate cu aer condiționat și că se fac demersuri la autoritățile locale să demareze proiectele de înnoire a flotei RATB.

Am crezut atunci, în naivitatea mea, că vara aceasta lucrurile vor sta altfel. Nimic mai greșit.

Care este situația în momentul de față

La începutul lunii le-am scris din nou celor de la RATB, pentru a solicita, în baza legii 544/2001, informații cu privire la situația vehiculelor prevăzute cu echipament de aer condiționat. Ca și data trecută, am primit în timp record un răspuns la solicitarea mea. Răspunsul, însă…

În acest moment RATB are un număr de 512 autobuze dotate cu instalație de aer condiționat în salonul călătorilor, din totalul de 1.000 autobuze Mercedes Citaro.

Referitor la starea în care se găsesc instalațiile de climatizare de la autobuzelor dotate cu acest sistem, vă informăm că nu se poate comunica o cifră clară, întrucât există o dinamică a reparațiilor, care variază în funcție de foarte mulți factori.

Iacătă! 50% șanse să nimerim într-un autobuz echipat cu aer condiționat.

Ce putem face

Achiziția de noi autobuze pentru RATB, conform reprezentanților acestora, pare-se că va fi organizată de Primăria Municipiului București, conform unei hotărâri de anul trecut a Consiliului General. Și dacă nici vara aceasta șansa nu-i de partea noastră și dacă naivi am fost și nu ne-am ocupat din timp, hai să ne mobilizăm de pe acum și să solicităm PMB achiziția de mașini echipate corespunzător, căci poate, cu puțin noroc, la anul vom avea mai multe șanse de câștig.

Relamații se pot face aici: http://www.pmb.ro/contact/petitie/petitie.php, iar mai jos vă las un exemplu de conținut pe care îl puteți adapta după bunul plac:

Bună ziua,

Prin prezenta reclamație doresc să solicit de urgență înnoirea flotei RATB cu mașini echipate cu aer condiționat. În momentul de față doar jumătate din autobuze sunt echipate corespunzător.

În acest sens, vă aduc la cunoștință prevederile Art. 31 din regulamentul cadru pentru efectuarea transportului public local din 03.10.2007, Capitolul II, Sectiunea 4 – Conditii privind efectuarea transportului public local de persoane:

Operatorii de transport autorizati vor efectua serviciul de transport public local de persoane prin curse regulate cu respectarea urmatoarelor obligatii:
“23. sa asigure, zilnic si ori de cate ori este nevoie, salubrizarea, spalarea si dezinfectarea mijloacelor de transport; 24. sa asigure conditiile de executie a transportului in conditii de regularitate, siguranta si confort; 25. mijloacele de transport trebuie sa fie echipate cu instalatie de incalzire/conditionare a aerului in stare de functionare;”

Eu, desigur, deja am trimis.

reclamatie PMB

 

Digital Divas 2017 – cuvânt cheie: autenticitate

Ediția din 2017 a Digital Divas a avut ca temă oficială „The Influencer’s Dilemmas” – dilemele așa-numitului „influențator”, un termen care (încă) nu și-a găsit oficial locul în dicționarul limbii române, dar care, în ultimii ani, a devenit foarte utilizat cu precădere în zona de online, cumva luând locul clasicului și aproape demodatului „blogger”. Pentru că adevărul ăsta e: de când cu Facebook, Instagram și YouTube, nu mai e nevoie să ai un blog pentru a putea da informații către lume, iar informația a devenit mult mai digerabilă prin intermediul fotografiilor și, mai ales, a videoclipurilor.

Recunosc, m-am trezit și eu de câteva ori gândindu-mă de ce mai am un blog când majoritatea informațiilor le transmit oricum pe Facebook, dar mi-am adus de fiecare dată aminte că mie îmi place să scriu. Îmi place mult să scriu și îmi place să scriu mult. Nu des, ci mult. Adică texte lungi, total nerecomandabil în această eră a vitezei în care prea puțini mai au răbdare să citească texte mai lungi de trei paragrafe sau urmărească videoclipuri mai lungi de trei minute. Dar eu… eu sunt o curajoasă.

Vrem autenticitate, nu ne mai place bullshitul

Și dacă tema oficială a evenimentului vă spuneam că a fost „dilemele influențatorului”, cuvântul cheie al prezentărilor de ieri a fost, cu siguranță, „autenticitate”.  Un termen la modă, un termen care are toate șansele să devină un clișeu (în anumite contexte, zic eu, a devenit deja) și nu e de mirare că se discută atât de mult despre asta. E la modă pentru că suntem sătui de ipocrizie, de falsitate, de bullshit.

E atât de mult bullshit, că tânjim după sinceritate.

Și partea cea mai amuzantă este că, de fapt, toți ne dorim asta, dar nimeni nu are curajul să fie „primul”.

Când e clar că tot ceea ce ești este un produs al mediului în care ai trăit, a educației pe care ai primit-o și a experiențelor pe care le-ai avut, ce mai înseamnă, de fapt, să fii „autentic”? Părerea mea? Să trăiești în conformitate cu valorile tale.

Diana Papuc a vorbit despre simplitate, sinceritate și curajul de a greși, trei calități înnăscute dar pe care cei mai mulți dintre noi le pierdem o dată cu vârsta, Valentin Suciu a subliniat importanța relevării și a ceea ce NU facem și ce NU suntem, iar Robert Katai a vorbit despre acceptarea și promovarea unicității din fiecare dintre noi.

În concluzie?

Să trăiești conform cu valorile tale, să îți accepți unicitatea și să te arăți lumii, sincer, așa cum ești tu în toată splendoarea ta. Niște sfaturi excelente, dar al naibii de greu de pus în practică. Am crescut, până la urmă, (majoritatea dintre noi), într-un cadru social în care am fost învățați să ne conformăm. Într-un cadru în care a fi diferit însemna, de cele mai multe ori, a fi „greșit”. Și poate niciun sentiment nu e mai dureros pentru ființa umană decât acela de a se simți „greșit” și, implicit, neacceptat, neapreciat, neiubit.

Evenimentul de ieri a fost dedicat cu precădere zonei de beauty și de fashion, iar înaintea mea, pe scenă, au urcat ținute care mai de care. Eu venisem în blugi și aveam toate șansele să mă simt „greșit”. Bașca, mă luaseră oricum palpitațiile când am auzit că am câștigat și pentru prima oară în viața mea am crezut că o să leșin de la excesul de emoții. Am reușit să mă mobilizez cu gândul că mă fac de râs dacă pic pe acolo și apoi totul a decurs pe un soi de pilot automat, în care totuși auzeam pe cineva strigând „Bravo, Oana!” (Monica, tu erai?). Mi-am dat atunci seama, în starea mea de reverie, că aprecierea oamenilor care mă cunosc nu are, de fapt, nici o treabă cu hainele mele. Iar cei care abia m-au cunoscut… ei bine, mă bucur că m-au cunoscut așa. Pentru că, da, ieri, pe scenă, am fost eu, sinceră, în toată splendoarea mea.

Cheers!

***

Mulțumiri către AVON și Evensys pentru încă un eveniment reușit! Chapeau bas!

„Servici’ Ușor!” și care-i treaba cu ziua de 1 mai

Ce faci, Oana, ce-i cu tine? Ești șomeriță?

Asta m-a întrebat doamna I., joi după’masă, pentru a doua oară în ultima săptămână. Era nefiresc să fiu la ora respectivă pe scările blocului. Desigur, o parte din mine (partea aia crescută în Pantelimon, după blocurile gri) și-ar fi dorit să-i răspundă „Nu, doamna I., sunt PFA, am proiecte și program flexibil, dar nu mai bine vă vedeți de treaba dumneavoastră?”. Cum, însă, ultimii 6 ani mi i-am petrecut mai spre parcul I.O.R., într-un sector mai verde și mai zen, pur și simplu i-am zâmbit și de data aceasta și i-am spus, din nou, că nu sunt „șomeriță” și că nu are de ce să-și facă griji. Știu că îi e greu să înțeleagă treaba asta cu „lucratul de acasă” și că probabil și-ar face mai puține griji dacă ar vedea că plec dimineața la 9:00 și că mă întorc seara la 22:00. Până la urmă, mai bine să lucrezi 12 ore pe zi decât să fii „șomeriță”.

Ba nu.

***

Am lucrat doar două luni pe un job „de la 9 la 5”. Undeva prin 2013 am zis să fiu eu fată independentă și să îmi caut singură un job, să nu mai anunț pe Facebook sau să apelez la cunoștințe. Așa am dat de o firmă de SEO în care urma să mă dezvolt și să găsesc o echipă „tânără, proactivă și dinamică” și un manager de nota 20. Am găsit un apartament în care sufrageria era biroul nostru și cealalată cameră era dormitorul managerului. Managerul, un domn pe la 40 ani, era pasionat mai mult de programare decât de management și mai mult de berici decât de programare. Le spun „berici” pentru că îi plăcea să bea doar la sticlă de 0.33. La ora 10:00, când ajungeam eu la birou, cel puțin o berică era deja consumată.

Mi-am dat, desigur, demisia. Nu știu, de fapt, cum am rezistat 6 săptămâni. Cred că din pricina colegilor, oameni ok de altfel, căci ne încurajam unii pe ceilalți să mai rezistăm un pic. Au plecat și ei la puțin timp după. Aflasem, oricum, între timp, că aici se schimbau angajații o dată la 3 – 4 luni, în funcție de cât rezista fiecare serie.

N-o să vă mint, managerul îmi trezea sentimente de milă și de compasiune. Era evident că era un om cu multiple traume emoționale și am încercat de mai multe ori să vorbesc cu el și să încerc să-l fac conștient de situația în care se află. Desigur, nu am reușit mai nimic. Îmi pare rău, dar și mai rău îmi pare că am plecat de acolo fără să semnalez cuiva situația de la locul respectiv de muncă. Am plecat conștientă de faptul că vor veni alți oameni care vor trece prin aceeași experiență – salariu mic (și, desigur, și mai mic în contractul de muncă), ore peste program pentru cei mai puțin tupeiști, condiții de lucru la limita insalubrității.

A fost o experiență scurtă, dar suficientă cât să văd cum funcționează, în general, mintea unei persoane angajate în România. Vorbesc de România nu pentru că aș vrea să insinuez că la noi e diferit de cum e în altă parte (deși e clar că fiecare țară are specificul ei…), ci tocmai pentru că nu știu cum e în altă parte, așa că nu are rost să generalizez. Am văzut că aici e vorba despre „a rezista” și despre „dacă mă dă afară?”, despre o atitudine de supunere în fața unor oameni care își impun autoritatea, dar care nu îți câștigă respectul. Până la urmă, e clar, e vorba despre teamă. Iar teama aceasta, așa cum am observat eu, are două rădăcini – una este lipsa de informare cu privire la drepturile pe care le avem și a doua este sentimentul de singurătate și de „luptă cu morile de vânt”. Nu prea îți vine să comentezi când ceilalți colegi țin capul plecat. Dar ce-ar fi dacă v-ați mobiliza cu toții?

Până la urmă, ce își dorește orice angajat este simplu și de bun simț: un job civilizat.

***

E 1 mai azi și, pentru prima oară, am căutat să văd de unde vine semnificația zilei, de sărbătoare internațională a muncii. Ironic, am aflat că la originea semnificației zilei de 1 mai stă reducerea numărului de ore lucrătoare. Mai exact, în 1872 circa 100 de mii de lucrători din New York au ieșit în stradă cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. 14 ani mai târziu, în 1886, la data de 1 mai, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite și circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

131 de ani mai târziu, alți zeci de mii de angajați lucrează peste program și adună ore suplimentare neplătite, de multe ori fără să se gândească măcar la faptul că drepturile lor sunt încălcate.

Azi e 1 mai și majoritatea suntem plecați la mare, la munte, la iarbă verde. Cu toate astea, iată, am vrut să-mi fac timp să scriu acest articol. Și totul a pornit, de fapt, de la un comunicat de presă care anunța lansarea unei campanii dedicate informării angajaților despre drepturile pe care le au și ce pot face pentru a și le apăra:

Campania “Servici’ ușor”

Servici’ ușor” este o campanie realizată de Asociația Conect în parteneriat cu Solidar Suisse, CNS Cartel Alfa şi CNSLR Frăţia, Federația Sindicatelor din Comerț și Federația Sindicatelor din Construcții de Mașini „Înfrățirea”. Pe cât de neprietenoase sună denumirile de „federanție” și „sindicat”, campania este foarte „prietenoasă cu utilizatorul”. Site-ul e curat, informația e clară, au fost făcute chiar și câteva infografice, iar cel mai important feature este mailul verde – mailul-verde@serviciusor.ro, un serviciu de consultanță pe probleme de muncă. Pentru momentele acelea în care ai vrea să faci ceva, dar nu știi de unde să începi.

O surpriză extraordinar de plăcută, din punctul meu de vedere, să aflu că există o campanie dedicată drepturilor angajaților. De ce o surpriză? Pentru că este, s-o spunem drept, un subiect delicat și, într-adevăr, prea puțin abordat în media, căci, nu-i așa, media trăiește din publicitate și publicitatea este achiziționată de companii și nu toate companiile sunt conduse de către oameni care-și doresc angajați informați.

„Meriți 1 serviciu MAI uman” este a doua etapă a campaniei „Servici’ ușor”, care își propune să aducă la cunoștința angajaților din Romania că au mai multe drepturi decât își închipuie și că își pot îmbunătăți condițiile de la job dacă se solidarizează în sindicate.

***

Nu în ultimul rând, ca să-ți vină și mai greu să crezi că e vorba de o campanie pentru ceva aparent „uncool”, cum e subiectul drepturilor angajaților, îți spun că vocea campaniei este actorul și muzicianul Cosmin Dominte (aka JAZZ 8), cel care a regizat spotul video și a compus și interpretat versurile ce stau la baza lui. JAZZ 8 face slam poetry și spoken word, un soi de poezie contemporană de care eu, recunosc, m-am îndrăgostit…

Luați de ascultați, dați informația mai departe și hai să discutăm puțin… la voi la job cum e? :)

Cheers!

Începe Festivalul Internațional de Film „Cinepolitica”

Dacă sunteți și voi, ca și mine, fani ai filmului documentar și, cu precădere, ați fost prezenți la proiecțiile din cadrul festivalului One World Romania, atunci e musai să ajungeți și la Festivalul Internaţional de Film Cinepolitica.

Anul acesta, festivalul va avea loc în intervalul 20 – 23 aprilie, iar cinemetograful gazdă este Elvire Popesco. Accesul se face pe baza unui bilet în valoare de 15 lei / proiecție (cu reduceri pentru studenți și pensionari, care plătesc 10 lei și pentru copii sub 12 ani, care plătesc doar 5).

Filmele (atât documentare, cât și filme de ficțiune) sunt, după cum sugerează și numele festivalului, cu tematică predominant politică, reunite însă sub sloganul:

Singura noastră politică este cea a cinematografului

Competiţia Internaţională a festivalului include o selecţie relevantă de lungmetraje recente, din întreaga lume, care abordează, într-o manieră specifică, zona politicului şi implicaţiile sale. Filmele sunt evaluate de un Juriu Internaţional, incluzând reputaţi experţi în cinema sau istorie şi politică, care stabilesc palmaresul festivalului, având în frunte Trofeul Cinepolitica.

Ce vedem

Recomandările mele sunt, desigur, din categoria de filme documentar prezente în cadrul festivalului, dar vă invit să consultați programul complet aici: http://www.cinepolitica.ro/ro/2017/program.

Un documentar istoric selecționat de History Chanel UK și narat de Marcel Iureș, „Războiul Regelui”, în titlul său original, prezintă ultima dintre marile povești nespuse ale celui de-al Doilea Război Mondial, dezvăluită de ultimul Șef de Stat din acele vremuri rămas în viață: Regele Mihai I al României.

Am luat trenul spre Berlin să vedem ce ar fi rezervat cealaltă cale și am avut un prânz cu Hitler. Nu a fost deloc o întâlnire plăcută.

Povestea deciziei unui Rege care, într-un punct critic în al Doilea Război Mondial, a renunțat la sprijinul acordat Germaniei, îndreptând România spre Aliați, și a grăbit sfârșitul războiului. Este o poveste a intrigilor de palat. Și o poveste a decepțiilor. De la Palatul Buckingham spre București. De la Moscova spre Washington. Semnale diplomatice pierdute, spioni aristocratici, șantaj sub amenințarea pistolului. Și curajul unui tânăr rege ce a îndrăznit. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial găsea România ca o națiune tânără, de abia atingând vârsta de 20 de ani.

Investigația a doi nominalizați la Premiul Nobel permite construcția unui documentar ieșit din comun, care prezintă cu mult sânge rece ororile uneia dintre cele mai mari crime împotriva umanității din lumea contemporană.

Uneori, ne ciocnim de povești pe care, oricât de mult am încerca să le considerăm reale, sistemul nostru de valori le blochează. Când informația că undeva în China oamenii sunt tratați ca niște mașinării scoase din uz ale căror organe încă funcționale sunt recoltate și refolosite ca piese de schimb a ajuns în Occident, opinia publică a fost, bineînțeles, incredulă. Apoi au apărut dovezile. Faptele. Imaginile și declaraţiile. Mărturiile crâncene. Și a apărut și filmul Human Harvest.

Un film frust și direct, un documentar realizat cu foarte mult curaj, în care se regăsesc personaje și imagini de arhivă extrem de importante, surprinse chiar în momentele cele mai aprinse şi tensionate ale încercărilor de revoltă anti-Putin. Un demers jurnalistic care va aduce publicului din România și o altă perspectivă asupra recentelor proteste din țara noastră.

Probabil personalitatea și imaginea lui Vladimir Putin domină un clasament al celor mai influenți lideri ai planetei, în momentul de față. Importanța deciziilor și strategiilor sale este covârșitoare pentru stabilitatea sau instabilitatea mondială. Dar totul pleacă din dominația sa asupra propriului popor. Împachetată ca o formă de capitalism sălbatic pentru Occident, starea de fapt a societății ruse este în realitate ascunsă sub acelaşi obroc sovietic și kaghebist. Încercarea opozanților ideologiei lui Putin de a se exprima liber și de a protesta împotriva sistemului este un joc extrem de periculos, iar finalitatea nu le-a fost până acum favorabilă contestatarilor: asasinate, detenții în închisorile federale, azil politic.

  • Duminică, 23 aprilie – Trump vs. Clinton, ora 17:00, Institutul Balassi (acces gratuit)

Un proiect original despre alegerile din SUA realizat integral înainte de rezultatul final de la Casa Albă, o producție românească în regia lui Trevor Poots. Trump vs. Clinton se concentrează asupra chestiunilor esenţiale pentru SUA cu un impact major asupra centrului şi estului Europei.

Printre intervievaţii documentarului se numără personalităţi prolifice din lumea politică americană, partizani ai ambilor candidaţi, prieteni apropiaţi, ambasadori, lideri bipartizani ai politicii externe, experţi potriviţi să comenteze subiecte precum: NATO, refugiaţii din Europa, politică post-Brexit, Putin, politici de apărare sau război cibernetic între SUA/Europa şi Rusia. Personalitățile care apar în film au fost și sunt elemente importante în jocurile de putere: ambasadorul James Woolsey – șeful CIA pe timpul mandatului lui Bill Clinton, Dr. Richard Haass – președintele Institutului pentru Relații Externe, Fred Drasner – fostul editor al NY Daily News, guvernatorul Terry McAuliffe – un apropiat al soților Clinton.

***

Cheers și ne vedem la film! :)

PS: după cum bine ne-au obișnuit cei de la Cinema Elvire Popesco, documentarele încep la fix, ușile se închid și nimeni nu mai poate intra în sală – să fiți punctuali, dară, căci așa e bine și frumos! :)