Oana | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

Author - Oana

#HaiCuMine la un curs de prim ajutor!

Acum câțiva ani am fost la un „mini curs” de prim ajutor. Îi spun „mini” pentru că a durat cel mult două ore și am simțit că a fost mai mult ceva demonstrativ, căci nu am avut nici măcar ocazia să exersez și eu manevra de resuscitare pe păpușa căzută la pământ. Desigur, fusese ceva organizat gratuit și, deși pe moment fusesem entuziasmată, când am ajuns acasă mi-am dat seama că nu s-a schimbat mai nimic în ceea ce privește abilitățile mele de a oferi ajutor în caz de urgențe. Aveam în continuare sentimentul acela că risc să fac mai mult rău decât bine, așa că mai bine nu mă bag. E un sentiment pe care sunt convinsă că îl cunoașteți și voi.

Acum doi ani am primit unul dintre cele mai frumoase comunicate de presă, comunicat pe care, la momentul respectiv, l-am redat în totalitate și pe blog (îl puteți citi aici). Vă las de data aceasta doar un fragment:

Duminica, voluntarul Mihai Daniel a primit o alerta pe telefonul mobil – barbat, 45 de ani, inconstient – si, aflandu-se la mai putin de 1000 de m fata de victima, a reusit sa ajunga la aceasta si sa inceapa manevrele de resuscitare in maximum 3 minute de la instalarea stopului cardiorespirator, continuand sa le faca pana la sosirea echipajului de paramedici. Interventia voluntarului a reusit sa previna agravarea starii victimei si intrarea acesteia in moarte cerebrala.

Mihai avea doar 16 ani la momentul respectiv. Și nu numai că a salvat un om, dar a oferit un exemplu pentru ceilalți. A arătat că se poate. Că e nevoie doar de o mică doză de curaj și, bineînțeles, de doza de cunoștințe de prim ajutor.

În luna aprilie asta vă propun: o acțiune #HaiCuMine prin care să ne luăm doza de curaj și doza de cunoștințe de prim ajutor. O vom face în cadrul unui curs complex și complet, de 6 ore, în cadrul căruia fiecare va avea ocazia să și practice, nu doar să asculte.

Când și unde

Cursul va avea loc duminică, 2 aprilie, în intervalul 09:00 – 15:00.

Pentru găzduire doresc să îi mulțumesc tare tare mult lui Cosmin Pojoranu pentru că mi-a făcut legătura cu echipa „La Firul Ierbii” și, bineînțeles, echipei „La Firul Ierbii”, cu precădere lui Iulian Canov, căci cu el am vorbit și a fost foarte deschis în a ne găzdui pro bono. :) Adresa este Splaiul Unirii 160, în clădirea în care se află și NOD Makerspace și Deschis Gastrobar.

La Firul Ierbii este centrul pentru întâlniri, dezbateri publice și inițiative civice pentru probleme ale orașului. Scopul proiectului este acela de a oferi comunității urbane active din București un centru public cu acces permanent, amenajat și echipat care să permită interacțiunea între toți actorii implicați în viața comunității.

Cine ține cursul

Pentru că nu există în general cerere de astfel de cursuri din partea persoanelor fizice, majoritatea activității desfășurate de organizațiile care țin cursuri de prim ajutor se face în cadrul companiilor și intră, de multe ori, în setul „protecția muncii”. Am trimis mai multe mailuri în care am povestit despre acțiunile #HaiCuMine și în care am solicitat o ofertă și majoritatea răspunsurilor au fost seci, automatizate și cu prețuri foarte mari… Cert e că un curs de prim ajutor costă, în mod normal, în jur de 150 de lei…

Am primit însă și răspunsuri cu suflet.

Cursul va fi ținut de echipa de formatori a ARISU (Asociația Română de Intervenție în Situații de Urgență). Au fost printre primii care au răspuns la mailul pe care l-am trimis și s-au oferit, ținând cont de caracterul social al acțiunilor #HaiCuMine, să țină cursul la un preț minim. Mulțumiri! :)

Înscriere

Pentru cursul de pe 2 aprilie toate locurile au fost ocupate.

Poți să îmi lași adresa ta de mail ca să te anunț în cazul în care se eliberează un loc și să te țin la curent cu următoarele acțiuni #HaiCuMine.

Plănuiesc să organizez un nou curs de prim ajutor în luna iunie. Ținem legătura! :)

 

Numele tău

Adresa ta de email

Celor care s-au înscris dar încă nu au trimis suma aferentă, le reamintesc că o pot face fie prin PayPal – obratila@gmail.com, fie prin transfer bancar –  Oana Raluca Bratila | RO11INGB0000999901230285


Despre proiectul #HaiCuMine

#HaiCuMine este un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Mai multe despre proiect și despre motivația din spate puteți citi aici.

Săptămâna One World Romania – un documentar pe zi

Iaca a venit momentul! Începe One World Romania, festivalul internațional de film documentar pentru drepturile omului! A ajuns la ediția cu numărul 10, în această seară avem festivitatea de deschidere, iar documentarele, 58 la număr, împărțite în 11 secțiuni, vor fi difuzate de-alungul celor 7 zile în cele 4 cinematografe partenere: Cinema Eforie, Union, Elvire Popesco și Sala Horia Bernea a Muzeului Țăranului Român.

Printre temele deja tradiționale ale festivalului se află justiția și sănătatea, două subiecte legate de probleme care par că nu-și vor pierde prea curând actualitatea. În secțiunea numită „Dreptate fără frică” se regăsesc mai multe cazuri în care cetăţeni îşi caută dreptatea pe cale legală sau se coalizează pentru a răspunde agresiunii statului, iar secţiunea „Bolile Sănătăţii” ne invită să reflectăm asupra unor maladii ale sistemelor medicale: de la uzura personalului medical într-un spital din Franţa, la cercetările menite să răspundă nevoilor de îngrijire ale bătrânilor în viitor, de la asistenţa medicală mobilă din Nordul Siberiei până la lupta cotidiană a unor copii autiști cu etichetele puse de o societate inflexibilă.

Ca de obicei, documentarele au fost atent selecționate, astfel încât sunt foarte foarte bune și singura problemă e că, oricum ai încerca să-ți faci programul, nu ai cum să le vezi pe toate… În plus, în selecția de anul acesta sunt incluse nu mai puțin de 6 producții românești, în două secțiuni dedicate.

Recomandări

Mi-a fost greu să aleg „un documentar pe zi”, dar iată selecția mea de anul acesta, documentarele la care îmi doresc să ajung eu. Oricum, cel puțin marți, miercuri, joi și vineri mă găsiți cu certitudine în sălile de cinema. :)

Născut la un an după masacrul din Piaţa Tiananmen din 1989, Xiao Zhao e un tânăr idealist animat de un profund patriotism şi de o la fel de profundă pasiune pentru memoria lui Mao Zedong, care are aceeaşi zi de naştere cu el. Regizorul Du Haibin îl urmăreşte pe Zhao vreme de cinci ani, începând cu perioada petrecută ca elev într-un sat îndepărtat din provincia Shanxi, continuând cu studenţia la universitatea Chengdu şi până la experiența de voluntariat într-una dintre cele mai sărace regiuni ale Chinei, lângă graniţa cu Tibetul. Amărăciunea şi dezamăgirea lui Zhao, care începe să vadă realitatea chineză dincolo de avântul naţionalist inițial, servesc drept filtru pentru o imagine vibrantă, dar neliniştitoare, a Chinei moderne – o ţară în plină dezvoltare în care noua prosperitate maschează corupţia şi îndoctrinarea.

  • Marți – Țara Moartă, producție românească, 20:30, studioul Horia Bernea, MȚR

Colecția Costică Acsinte, fotograful din Slobozia a cărui prodigioasă producție fotografică, întinsă pe aproape șapte decenii, a fost redescoperită și restaurată de Mario-Cezar Popescu și a devenit prilej de proiecție nostalgică pentru publicul românesc însetat după un trecut romanțat. Dar Radu Jude folosește colecția ca fundal pentru o narațiune construită din întregistrări de arhivă și texte din jurnalul personal al doctorului Emil Dorian, ale cărui scrieri literare au fost interzise de regimul antisemit condus de Mareșalul Antonescu. După un scurt preambul care acoperă cele două decenii anterioare, filmul prezintă perioada dintre 1937 și anii imediat următori lui August 1944, în ceea ce regizorul numește „fragmente de vieți paralele”: fotograme cu români obișnuiți în ipostaze private, acompaniate în fundalul sonor de ororile politice și istorice abătute asupra celor care au devenit ținta autorităților române. În fricțiunea dintre imagine, sunet și text, Jude restituie imaginea unuia dintre cele mai rușinoase episoade din istoria României, aproape inexistent în arhivele noastre de film. Radu Jude ne prezintă un montaj provizoriu de 85 minute al acestui foto-roman social și politic cu totul special. Proiecția va fi urmată de o discuție cu regizorul.

„Pentru societate, eu am o dizabilitate. Pentru mine, societatea are o dizabilitate“, spune unul dintre protagoniştii filmului, cu toţii etichetați ca „autiști“. Regizorul Miroslav Janek decide să-și abordeze subiecții nu în calitatea lor de copii diagnosticaţi cu sindromul Asperger, ci ca personaje complexe şi neuro-diverse rătăcite într-o majoritate de neuro-tipici. Într-o asemenea perspectivă, autismul încetează a mai fi un diagnostic şi devine un mod neobişnuit de a gândi, care necesită efort pentru a fi descifrat. Filmat pe parcursul a doi ani, acest documentar este un portret intim și afectuos a cinci adolescenţi originali care, în afara pasiunilor pentru Tarantino şi Micul Prinţ, pentru muzică clasică sau scriitură creativă, pot explica foarte clar modul în care viaţa le este afectată de construcția diferită a creierelor lor.

Iar dacă nu reușiți să ajungeți la 18:00, iaca bonus: Iubirile Europei, 20:30, studioul Horia Bernea, MȚR

Patru cupluri tinere din cele patru colțuri ale Europei – Tallinn, Sevilia, Dublin și Salonic – își expun vulnerabilitățile și, pe cale de consecință, fragilitatea continentului pe care îl locuiesc. Imagini construite impecabil explorează cu o franchețe uneori șocantă, alteori reconfortantă, ce înseamnă iubirea sub norii negri care bântuie continentul: criza economică, criza migrației, nevoia de protest politic și inerția, diverse alienări și dependențe. Astfel, din mici momente de o intimitate extremă, se construiește ca un puzzle portretul unei generații și o imagine mai amplă, lipsită de tezism: Europa este un amalgam de sentimente care dăinuie în ciuda sau poate din cauza precarității lumii în care trăim.

Nu poți privi fața centenarei Brunhilde Pomsel, brăzdată de riduri filmate într-un alb-negru neiertător, fără să te privești pe tine însuți: „Ce aș fi făcut eu în aceleași circumstanțe?“ este întrebarea care plutește peste acest film pe cât de auster formal, pe atât de fascinant. Stilata doamnă Pomsel a ajuns secretara lui Joseph Goebbels, ministrul nazist al propagandei, printr-o serie de împrejurări care ilustrează ceea ce Hannah Arendt numea „banalitatea răului“: o combinație de pasivitate, ignoranță, lașitate și simplă nevoie de confort material. Acest interviu lucid, intersectat de materiale de arhivă tratate cu un respect nefiltrat, vorbește mai puțin despre trecutul Europei cât despre un viitor politic din ce în ce mai posibil.

  • Vineri: A început ploaia, producție românească, premieră mondială, 18:30, studioul Horia Bernea, MȚR

Cercetătorul Michele Lancione combină secvențe filmate în timpul evacuărilor din strada Vulturilor din București (2014-2016) cu explicații ale specialiștilor și activiștilor implicați în sprijinirea celor evacuați, pentru a aduce în discuție problema dreptului la locuire în contextul unui stat disfuncțional ce refuză să-și protejeze cei mai vulnerabili cetățeni. O combinație de rasism, corupție, reminiscențe istorice și contradicții legislative face ca o comunitate de romi să ajungă în stradă pentru mai bine de un an de zile fără a li se oferi șansa unor locuințe sociale. Lancione documentează procesul și urmările evacuărilor și pune în discuție legislația care a făcut posibilă retrocedarea proprietăților naționalizate fără a lua în considerare situația unora dintre cei care locuiau în asemenea clădiri.

După ce cumpăra o tonă de varză pentru echivalentul a 20 de euro, regizorul Șerban Georgescu decide să exploreze dinamica paradoxală a agiculturii românești practicate în satul Lungulețu. Acolo, 1000 de mici fermieri, cu tot atâtea tractoare, produc anual aproximativ 100 000 de tone de varzăși cartofi pe care nu reușesc să le vândă ulterior: la finele anului, fermierii se descoperă, unul lânga altul, în piață,înconjurați de grămezi de produse pentru care scad progresiv prețurile, până ce ies în pierdere. Aventura documentară a lui Georgescu – care amintește, ca abordare, de Super Size Me al lui Morgan Spurlock – se desfășoară timp de un an la Lungulețu, unde regizorul devine agricultor pentru a întelege rădăcinile crizei. Răspunsul, articulat creativ pe o combinație de imagine contemporană și de arhivă, revelează conexiunea dintre criza actuală și experiența trecută a colectivizărilor forțate, care au creat o suspiciune reziduală a agricultorilor pentru munca în cooperativă, făcându-i să continue să lucreze individual în contextul unei piețe în care asocierea este esențială.

Bilete și abonamente

Ca și anul trecut, o intrare la film costă 10 lei, respectiv 7 lei pentru studenți și pensionari, indiferent de cinematograful în care are loc proiecția. Există și abonamente nenominale pentru 5 intrări, la prețul de 35 de lei și abonamente nominale care permit accesul la toate proiecțiile, la 100 de lei.

Atât biletele, cât și abonamentele, pot fi achiziționate de aici: https://eventbook.ro/program/one-world-romania, iar organizatorii recomandă și rezervarea locurilor de către cei care au abonamente (tot de pe site), pentru a nu exista riscul de a nu mai găsi niciun scaun liber.

Ne vedem la film! :)

one world romania 2017

Achievement Unlocked: am făcut nudism în saună! Și am reflectat asupra rușinii.

Prima oară când am văzut multe femei goale la un loc a fost undeva prin clasa a 4-a. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu a fost doar prima oară, ci și ultima. Eram într-o tabără în Brădetul de Brașov și dușurile erau toate într-o mare sală în care ne băgau zilnic pe toate la un loc. „Toate” însemnând fetițe, fete și femei de toate vârstele, pentru că, na, și doamnele profesoare trebuiau să se spele. Țin minte că ieșeam de acolo în prosoape și defilam așa până la clădirea în care eram cazați. Pentru că, da, dușurile se aflau într-o clădire separată. La ieșire ne așteptau băieții și se uitau la noi cum defilam pe alee, poate – poate cădea un prosop și aveau și ei ce să povestească ghinioniștilor care nu veniseră în tabără.

Cumva nu țin minte să mă fi simțit rușinată în momentele acelea, cu toate că, în general, rușinea nu îmi era deloc un sentiment străin. Inclusiv în tabăra aceea țin minte cum am plâns într-o noapte pentru că prietena mea cea mai bună a făcut mișto de pijamaua mea. Era o pijama făcută de mamaie, nu cea mai „cool” dintre pijamale, dar până în acel moment nici nu îmi pusesem problema că ar fi ceva în neregulă cu ea.

Probabil că asta s-a întâmplat și cu goliciunea de la dușurile comune. Nu a fost nimeni acolo care să râdă de mine. Să mă arate cu degetul și să-mi spună că sunt grasă. Pentru că, da, eram grasă. Eram grasă, aveam părul scurt, tuns băiețește, dar, cu toate astea, numele meu apărea des prin Oracole la întrebarea „De cine îți place din clasă?”. În școala primară era mai important să fii „de treabă”. În 5 – 8, însă, lucrurile au început să se schimbe. A apărut primul coleg care mi-a spus „grasă” și din acel moment nu a mai fost niciodată atât de simplu să port un costum de baie. Nici măcar după ce am slăbit. Am devenit nu doar conștientă de corpul meu, dar am început să mă analizez și să mă judec mult prea mult.

***

Săptămâna trecută am fost la saună. Am deschis ușa și, poc, în fața mea, ce să vezi, o domnișoară gol goluță întinsă pe banca de sus. Am zâmbit și m-am dus pe banca de lângă, simțindu-vă cumva ridicol în costumul meu de baie întreg. Am scanat-o de vreo trei ori, m-am mai uitat de încă două ori la sânii ei (ce să-i faci, când nu ești obișnuit cu asta, nu ești obișnuit cu asta…) și apoi mi-am văzut de ale mele. Adică am stat și m-am uitat în gol în timp ce așteptam să transpir și m-am gândit ce-ar fi dacă data viitoare aș sta și eu dezbrăcată la saună. „Până la urmă, așa e recomandat, deci ar fi chiar indicat să trec peste jenă și să dau jos textila…”.

Zis și făcut, ieri am avut debutul, iar azi a fost deja a doua zi de nudism în saună. Și nu doar că nu mi-a fost jenă, dar am descoperit chiar că îmi face plăcere. E un mix de sentimente. Pe de-o parte mă simt un pic rebelă (pentru că, în continuare, doar eu și domnișoara practicăm acest „sport extrem”), pe de altă parte mă simt curajoasă (pentru că mi-am depășit o limită), dar, cel mai important: mă simt LIBERĂ. Nu, nu de haine. Liberă de rușine și de temeri nejustificate.

***

Ne e, de fapt, teamă că vom fi judecați. Teamă că se va râde de noi. Teamă că vom fi arătați cu degetul. Teamă că, dacă ne expunem cu totul, vom fi priviți altfel. Că ceilalți ne vor vedea doar defectele. Poate pentru că așa facem și noi când ne uităm la ceilalți?

E la fel ca în cazul expunerii lucrurilor pe care le simțim sau pe care le gândim. Alegem de cele mai multe ori să ne cenzurăm sau să trecem prin zeci și zeci de filtre lucrurile pe care le gândim înainte să le dăm lumii, în căutarea variantei câștigătoare. Varianta aia pe care dacă ai pune-o pe Facebook ar primi cele mai multe like-uri. Vrem like-uri pentru că sunt o formă de „iubire digitală”. Vrem like-uri pentru că vrem, de fapt, să fim apreciați și iubiți. Avem nevoie de iubire și ne e teamă că dacă ne vom arăta în toată goliciunea noastră nu o vom mai primi. Doar că o dată ce am reuși să stăm dezbrăcați unii în fața celorlalți ne-am da seama că defectele noastre nu ne despart, ci ne aduc mai aproape unii de ceilalți. Pentru că abia atunci ne dăm seama cât de multe avem, de fapt, în comun. Și că „nu suntem singurii”. Nu suntem singurii defecți.

***

Între timp, în țările nordice, femeile și bărbații împart, despuiați, o saună. Și n-au nicio treabă. Nici rușine, nici nesiguranță, nici priviri critice. Au înțeles că țâțele au varii forme și mărimi, că celulita nu crește în copaci, dar crește pe pulpele majorității feminine și că buricul este, în cazul multora, o necunoscută afundată-n colăcei.

Cheers!

#HaiCuMine să strângem șosete groase pentru persoanele fără adăpost!

Dacă protestele desfășurate în ultimele zile ne-au dat ocazia să retrezim în noi spiritul de unitate și sentimentul de apartenență la o comunitate, ne-au dat în același timp și o idee despre ce înseamnă să stai în stradă pe timp de iarnă. Iar dacă noi am stat câteva ore, iaca sunt oameni care își petrec toată ziua în frig. Și nu o fac doar pentru că sunt liberi să o facă, ci pentru că nu au unde să se ducă. Există adăposturi, dar ele sunt deschise doar pe timp de noapte și, din păcate, în majoritatea dintre acestea, condițiile sunt insalubre. Așa s-a ajuns ca mulți dintre cei care locuiesc pe străzi să prefere să rămână acolo.

În decembrie, s-a întâmplat totuși ceva bun. Asociația Carusel a deschis, cu sprijin din partea ING, Adăpostul Temporar de Noapte ODESA. E un loc curat, bine organizat, în care sunt primite persoanele fără adăpost, indiferent de zona de proveniență sau de deținerea unui act de identitate. Aici, oamenii pot beneficia de asistență medicală primară, pot face un duș cald, li se pune la dispoziție o pijama de schimb, iau cina și micul dejun și au acces la ceai fierbinte pe toată durata șederii. Camerele au între 4 și 8 paturi, iar capacitatea maximă a adăpostului este de 50 de persoane.

Adăpostul ODESA va continua să funcționeze până pe 28 februarie, iar invitația mea este să ne alăturăm demersurilor Carusel de a ajuta oamenii fără adăpost să treacă cu bine peste iarnă. 

#HaiCuMine să strângem șosete! Fii perechea mea!

Fii perechea mea! este o campanie inițiată de Miruna Nichita. Miruna și-a propus să strângă 500 de perechi noi de șosete groase pentru adulți – femei și bărbați. Beneficiarii campaniei sunt adulții fără adăpost care se refugiază de nopțile friguroase în Adăpostul Temporar de Noapte ODESA.

  • șosetele sunt la foarte mare cerere la adăpost; oamenii au mare nevoie de șosete călduroase pentru zilele pe care le petrec în stradă; neavând posibilitatea să le spele, sunt articole de unică folosință;
  • afară este foarte frig și posibilitățile unei persoane fără adăpost să își cumpere sau să își facă rost de o pereche călduroasă de șosete sunt minime; o pereche călduroasă poate face diferența dintre un minim confort și niște degerături urâte

Eu mi-am propus, cu ajutorul vostru, să contribui la obiectivul Mirunei cu 50 de perechi de șosete. Pe primele două le-am luat eu, așa că mai am nevoie de 48! :)

Cum poți dona

Există două variante prin care poți contribui:

  • să duci chiar tu una sau mai multe perechi de șosete GROASE la unul dintre punctele de colectare: Fudația Comunitară București (intrarea Lt. Dumitru Lemnea nr. 1), Seneca AntiCafe (str. Arhitect Ion Mincu nr.1), Impact HUB (Str. Halelor nr. 5) , Universitatea Alternativă (bd. Dacia nr. 99);
  • dacă nu poți ajunge la punctele de colectare, pot să mă duc eu pentru tine! Eu am găsit șosete groase în Carrefour. Ambele perechi sunt făcute în România (deci contribuim puțin și la dezvoltarea afacerilor românești) și costă 7,66 lei. Dacă vrei să cumpăr și pentru tine una sau mai multe perechi, dă-mi de veste!

Despre proiectul #HaiCuMine

#HaiCuMine este un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Mai multe despre proiect și despre motivația din spate puteți citi aici, iar în formularul de mai jos puteți să vă lăsați adresa de mail ca să vă țin la curent cu acțiunile:

Numele tău

Adresa ta de email

Promoroacă

Am făcut ochi, m-am uitat pe geam, am văzut crengile îmbrăcate în alb și mi-am spus: „Promoroacă”. Ce frumoasă e promoroaca, ce norocoasă sunt să o văd, ce bine ar merge pe listă… Lista mea cu o mie de motive pentru care merită să trăiești. Ha, ce tare! Oare așa o să fie de acum înainte? Când o să-mi vibreze ceva în suflet o să mă gândesc la listă? 

Mi-am adus aminte de anul trecut. Era tot undeva prin ianuarie. La început de an mă apucasem să țin un „jurnal al recunoștinței”. Seara, înainte de culcare, notam în el trei lucruri pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă. Scriam despre Oscar și obiceiul lui de a veni dimineața lângă mine în pat și de a toarce sub plapumă. Scriam despre soare, despre conversații plăcute cu mama, despre întâlniri cu prietenii. Ajunsesem să îmi ascut cumva simțurile și să văd din ce în ce mai multe lucruri frumoase în jurul meu. În ziua aceea din ianuarie mă plimbam prin parc și am văzut doi bătrâni hrănind porumbei. Mi s-a părut atunci a fi cel mai frumos lucru din lume. De fapt, încă mai cred că este unul dintre cele mai frumoase. E atât de multă bunătate, de liniște și de pace în acel gest, încât nu are cum să nu-ți vibreze în suflet. Mă uitam, zâmbeam și mă gândeam că abia aștept să îl notez seara în jurnal.

***

1. Înghețată

Pe lista lui, pe primul loc se afla înghețata. Urmau apoi cartofii prăjiți, baloanele de gumă de mestecat care ți se lipesc de față, piesele de lego. O începuse la 7 ani, când a aflat că mama lui a încercat să se sinucidă. Își tăiase venele, acum era în spital. „De ce?” era întrebarea care-i circula nesfârșit în minte. A început atunci lista cu „o mie de motive pentru pentru care merită să trăiești”. Și a reușit să ajungă la un milion. Star Wars, Star Trek, vocea lui Annie Lennox, cafeaua, singura piesă pe care știi să o cânți la chitară, camera ta din cămin, lumina soareul, să înoți dezbrăcat în mare, să împrumuți o carte, un disc de vinil pe care îl asculți pentru prima dată… 

„O mie de motive” spune povestea unui om care în diferite etape ale vieții caută lucrurile frumoase din oameni și din tot ce-l înconjoară, ca să înțeleagă mai bine cine este și ce-i cu lumea asta! (Horia Suru)

o mie de motive florin piersic point

O mie de motive”, un one man show care nu e doar un one man show, după “Every Brilliant Thing” de Duncan Macmillan, cu Florin Piersic Jr., în regia lui Horia Suru. Premiera națională are loc săptămâna viitoare, duminică, 29 ianuarie, de la ora 20:00. La POINT.

Mergeți să vedeți piesa. O să plecați cu cel puțin un motiv de recunoștință. Și o să vă ascuțiți simțurile. O să vedeți promoroaca și o să zâmbiți. O să vreți să o treceți pe listă.

#HaiCuMine la o petrecere de fundraising!

Nu știu dacă ai mai fost până acum la o petrecere de strângere de fonduri sau cum îți imaginezi că este una. Eu, de exemplu, credeam că o astfel de petrecere înseamnă oameni care stau la masă, se bucură de mâncare bună și din când în când ridică o paletă de licitații. Ah, paleta de licitații… altă nebunie pe care până de curând o văzusem doar în filme și care, în minta mea, reprezenta un soi de simbol al abundenței. Nu de alta, dar paletele alea se ridicau mai mereu pentru sume pe care, de multe ori, mintea mea nici nu le putea cuprinde. Cam cum e cu salariile unor fotbaliști. „Cum adică 40 de milioane de Euro???”. (salariul anual al lui Lionel Messi)

Așa că rămăsesem cumva cu impresia că petrecerile astea sunt doar pentru oameni foarte bogați care vor să facă din donații și un prilej de socializare. În plus, mi-era cât se poate de clar că aceste evenimente sunt organizate de femei înstărite al căror singur job e fix ăsta – să adune alte femei înstărite (și pe soții lor, cei care le-au „înstărit”) la petreceri de genul acesta. Știți voi, în stilul Emily Gilmore. (știți?)

Asta până am ajuns la o petrecere organizată de Veronica Soare…

***

Pe Veronica o știu de mai bine de 7 ani. Ne-am „cunoscut” pe Twitter, apoi ne-am văzut la o cafea să povestim despre… poezie. Apoi ne-am regăsit la Institut, apoi ne-am regăsit din nou în Țara lui Andrei, apoi era cât pe ce să lucrăm cot la cot pe șantierul Big Build, dar din păcate s-a amânat proiectul, apoi, la început de an, am fost la ea la radio să povestim despre bunătate, bine și binețe. Aș spune că drumurile noastre s-au intersectat de multe ori, că e „ceva” ce ne tot aduce una spre cealaltă și că din „cevaul” acesta o să se nască multe lucruri frumoase.

Veronica este gazda emisiunii La minuni înainte și o puteți asculta în fiecare miercuri, de la 20:30, pe SmartFM, povestind despre lucrurile bune care se întâmplă în țara asta, în contrast cu obișnuitele știri despre ce merge rău. În plus, Veronica este fundraiser în cadrul propriului proiect – minuni.ro -, prin intermediul căruia ajută mai multe ONG-uri și cazuri sociale din România. De două ori pe an, organizează și câte o petrecere de strângere de fonduri. Una în noiembrie, de ziua Lolei, cățeleșa ei, și una în ianuarie, de ziua ei. Cum azi e 18 ianuarie, v-ați prins deja, vreau să vă invit la aniversarea Veronicăi. :)

Petrecerile organizate de Veronica n-au nicio treabă cu ce am văzut eu prin filme. Desigur, poate nu m-am uitat eu la ce filme trebuie, dar tot nu-mi imaginam că ar putea fi atât de distractiv. În noiembrie, la petrecerea Lolei, am avut mini concert Feli, spectacol de magie cu Verdini și tombolă cu premii. Am râs, am cântat, am dansat și am mâncat cu poftă bunătăți făcute în casă (chișuri și prăjituri, nom nom). A fost o seară absolut fantastică, iar eu mă dusesem acolo cu gândul că o știu doar pe Veronica, iar Veronica, desigur, nu o să stea toată seara doar cu mine. Pentru mulți oameni, ideea asta poate fi descurajantă, dar experiențele de până acum mi-au arătat că, dacă îți faci puțin curaj să pășești în necunoscut, universul te recompensează. :) N-am câștigat la tombolă, dar am ajuns acasă atât de plină de bucurie și de recunoștință. Așa de multă, că primul gând în ziua următoare mi-a fost „Oare pe cât organizează Veronica următoarea petrecere?”.

***

Duminica aceasta, pe 22, te invit să #HaiCuMine la „Aniversoarea Verocikăi.  :) Bag eu mâna în foc că o să fie extraordinar de frumos. Și, în plus, e rost de o faptă bună, căci nu vă chemam doar la distracție. Cel puțin nu cu apelul „#HaiCuMine”. ^_^

Anul acesta, beneficiarii aniversării sunt cazurile sociale de copii cu autism care fac terapie în centrele ATCA – Asociația de Terapie Comportamentală Aplicată.

ATCA a fost înființată în 2008 de către Anca Dumitrescu, primul specialist român acreditat în terapia ABA (model de terapie pentru copiii cu autism). Este o asociație care pe de o parte formează terapeuți, pe altă parte, în cadrul celor două centre ale lor, o sută de copii cu autism beneficiază de terapie. Cincisprezece dintre ei sunt cazuri sociale, copii proveniți din centre de plasament sau familii sărace.

Petrecerea are loc duminică, începând cu ora 18:00, la sediul Universității Alternative, pe Bd. Dacia nr. 99, la etajul 3, la doi pași de Piața Romană.

Vor fi și de data aceasta bunătăți de casă, inclusive prăjituri de la mama Veronicăi, venite taman de la Satu Mare, căci pe 23 ianuarie își serbează ziua și distinsa mamă. :) Vom avea și un recital susținut de fetele de la Muse Quartet și ne mai așteaptă și alte surprize plăcute.

Cadoul pentru Veronica ia forma unei donații pentru ATCA, donație pe care o vom face la fața locului. Keep in mind că nu o să fie POS. ^_^

***

Ce ziceți? V-am convins? Veniți cu mine la petrecere?

Hai, dați de veste dacă vreți să mă însoțiți! #HaiCuMine


Despre proiectul #HaiCuMine

#HaiCuMine este un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Mai multe despre proiect și despre motivația din spate puteți citi aici, iar în formularul de mai jos puteți să vă lăsați adresa de mail ca să vă țin la curent cu acțiunile:

Numele tău

Adresa ta de email

8 ore peste program pentru o cauză bună!

Pe 10 martie, în București, între 7 seara și 3 dimineața, profesioniști în comunicare vor lucra timp de opt ore, în regim de voluntariat, pentru a găsi soluții la probleme identificate de ONG-uri care au nevoie de sprijin și consiliere profesională. Sunt profesioniști în PR, advertising, webdesign, copywriting sau Social Media, oameni care, între noi fie vorba, oricum stau de obicei peste program, astfel încât orele donate sunt cu atât mai prețioase. Îndrăznesc totuși să mă întreb dacă vor reuși să ajungă toți de la ora 19:00! ^_^

Înscrierea profesioniștilor are loc în intervalul 25 ianuarie – 9 februarie, completând formularul disponibil aici. Până atunci, însă, Fundația Comunitară București, organizatorul evenimentului, caută ONG-uri, din București sau din Ilfov, care să pună profesioniștii la treabă. Înscrierea se face completând formularul de aici. Termen limită: 22 ianuarie. 

***

Proiectul 8 hours overtime for a good cause a apărut prima dată în Olanda și s-a extins la nivel internațional, evenimente de acest gen având acum loc simultan în Amsterdam, Berlin, Rio de Janeiro, New York și Cairo. Conceptul a fost adus în România în anul 2014, sub numele 8 ore peste program pentru o cauză bună, s-a desfășurat în mai multe orașe din țară, iar evenimentul de pe 10 martie reprezintă a patra ediție organizată în Capitală, de Fundația Comunitară București.

Până acum, proiectul a adunat 400 de voluntari, profesioniști în comunicare, 3200 de ore de lucru și 45 de proiecte dezvoltate pentru ONG-uri precum Teach for Romania, Special Olympics Romania, Fundația PACT, Școala de Valori sau Revista DOR. S-a lucrat la campanii de comunicare și de strângere de fonduri, la machete pentru materiale de promovare, la spoturi video, la website-uri sau la dezvoltare de brand.

Pe 10 martie, fiecare proiect va avea la bază o echipă formată din 3-5 voluntari cu expertiză, un project manager și un reprezentant al organizației beneficiare. Pentru a fi eficienți, echipele lucrează pe baza documentației pregătite din timp de organizație și structurate cu ajutorul unui mentor, expert în domeniul proiectului. Voluntarii cu expertiză vor folosi cele 8 ore pentru a soluționa tema înscrisă.

O idee fabuloasă care aduce oamenii mai aproape unii de ceilalți și care ne aduce aminte că donațiile nu trebuie să fie mereu în bani și că fiecare dintre noi deține resurse valoroase care pot fi oferite acolo unde este cea mai mare nevoie de ele. De data aceasta este vorba de expertiză.

Formularul pentru ONG-uri, vă reamintesc, îl găsiți aici și trebuie completat până pe 22 ianuarie, iar cel pentru profesioniși este aici și trebuie completat până pe 9 februarie.

Liber la înscrieri! :)

3 obiceiuri care îmi fac viața mai frumoasă

Anul trecut am experimentat cu multe potențiale obiceiuri, dar puține s-au ținut de mine. Este, pe de-o parte, un proces normal de selecție. E bine să testăm și să vedem ce ni se potrivește și, mai ales, în ce formă. Pentru că totul trebuie adaptat astfel încât să ni se potrivească nouă. Pe de altă parte, am fost, de multe ori, calică. Îmi doream ca într-o săptămână să reușesc să asimilez câte 4, 5, uneori chiar 10 obiceiuri noi și, eșuând în a le implementa pe toate, ajungeam să nu mai fac niciunul. A fost, însă, și asta o lecție. O lecție care, culmea, a dat naștere unui obicei. :)

Azi vreau să vă povestesc despre obiceiurile lui 2016.

***

Uitându-mă în urmă, căci simt că la final de an este cel puțin la fel de important să te uiți la lecțiile învățate, cum este să îți stabilești obiective pentru anul următor, am realizat că pentru mine 2016 a fost despre ordine și curățenie.

Am descoperit și m-am îndrăgostit iremediabil de filosofia Zen prin intermediul a două cărți pe care vi le recomand cu tot dragul – Arta Simplității, de Dominique Loreau și Mai Mult cu Mai Puțin, de Leo Babauta -, iar mai jos vreau să împărtășesc cu voi trei dintre obiceiurile pe care mi le-am însușit anul trecut și care mie mi-au îmbunătățit considerabil viața.

  • 15 minute de ordine și curățenie

Dacă în jurul meu nu este ordine, nu mă pot concentra. Nu sunt specială, toți oamenii întâmpină această problemă, doar că în grade diferite de intensitate. La nivel general, însă, puterea noastră de concentrare este direct influențată de ordinea din mediul nostru înconjurător și de numărul de obiecte din câmpul nostru vizual, fie că este vorba de mediul de lucru de la birou sau de mediul de relaxare de acasă. Dezordinea înseamnă zarvă-n creier și ne influențează productivitatea sau capacitatea de a ne odihni aproape la fel de mult ca zgomotul produs de o bormașină. Mintea este atât de ocupată să proceseze multitudinea de informație din jurul nostru, încât nu mai reușește să se concentreze pe ce este cu adevărat important.

Pentru mine, soluția a fost implementarea a 15 minute / zi de ordine și curățenie. Fie că le aloc dimineața, fie că le aloc seara, am grijă ca în fiecare zi să fac câte ceva, pentru a nu ajunge în situația în care totul devine haos. Mai ales că e surprinzător cât de repede se poate transforma o casă proaspăt ieșită din „curățenie generală” într-o casă cu o chiuvetă plină de vase, un scaun plin cu haine, o masă plină cu „de toate”…

15 minute pe zi. :)

  • Ai o idee? Noteaz-o acum!

Prin creierul uman circulă, în medie, 60.000 de gânduri / zi, fie ele mai simple (în perioada aceasta, de exemplu, peste 1000 dintre ele sunt probabil variații ale gândului „ce frig e!”) sau mai complexe (cum ar fi, de pildă, planul pentru pauză de masă). Știu, 60.000 de gânduri pare foarte mult și aproape că te întrebi cum de mai ai timp și de altceva! Adevărul e că majoritatea gândurilor își văd singure de treabă, străbat și bătătoresc poteci neuronale, iar la sfârșitul zilei tu nici nu o să știi că ți-au trecut prin minte.

Prin creierul meu simt, însă, că circulă vreun milion, iar jumătate dintre ele sunt cât se poate de gălăgioase. E un soi de brainstorming continuu în care particip doar eu și în care îmi vin idei peste idei. E incredibil de obositor, dar am reușit să-mi mai calmez mintea notând orice îmi trece prin cap. Nu contează dacă e o idee bună sau dacă nu o s-o implementez niciodată (la câte sunt e oarecum evident că nu aș avea cum să le implementez pe toate oricum…). Notez tot, fix ca la un brainstorming. Cel mai important este să îmi scot ideea respectivă din minte, ca să nu mai circule de nebună pe acolo cât eu încerc să mă concentrez pe altceva. O dată scoasă din sistem, pot să-mi văd de ale mele și să mă întorc la ea la momentul potrivit.

Pe unele le pun în „borcanul cu idei”, pe altele le trec direct în Google Calendar. O parte dintre idei sunt acțiuni pe care știu sigur că le voi implementa (de pildă, îmi vin idei de promovare / colaborări pentru mokko) și pe care le mut ulterior în agenda mea cu task-uri. Altele, sunt pur și simplu idei pe care știu că le am la îndemână în momentul în care vreau să transform una dintre ele într-un proiect sau un articol pe blog.

Nu aveți nevoie de un borcan, e suficient să aveți pe telefon o aplicație pentru notițe. :)

  • Prioritizează, prioritizează, prioritizează!

Lecția de care vă spuneam în introducerea articolului a dat naștere obiceiului draconic al prioritizării. Aveam tendința de a-mi asuma zeci de task-uri pe zi și am schimbat foaia în momentul în care mi-am dat seama că petreceam de multe ori mai mult timp încercând să mă hotărăsc de ce să mă apuc mai întâi decât acționând efectiv. În plus, la finalul zilei ajungeam să rezolv doar firimituri din ce îmi propusesem și mă simțeam, totuși, epuizată. Nu era vorba de volumul de muncă, ci de stresul mental și de presiunea dată de sentimentul de „nu am făcut nimic”.

Cu cât avem mai multe opțiuni, cu atât mai mult timp și efort mental trebuie să investim în a lua o decizie, așa că de multe ori preferăm să nu mai acționăm. „Mai mult” înseamnă și mai mult timp pierdut și mai multă gălăgie în propria minte. Poate din acest motiv o listă prea mare de sarcini zilnice sau de obiective lunare ne demotivează și determină, în ultimă instanță, eșecul în a le întreprinde. Mi-am propus, așadar, să fac puțină ordine în lista mea de sarcini și de obiective și nu mi-am mai propus să rezolvi zeci de lucruri!

Caut să văd care sunt acele lucruri care odată rezolvate vor avea cel mai mare impact pozitiv asupra vieții mele, fie că e vorba de planul profesional, fie că e vorba de cel personal și aleg maxim 3. Maxim 3 sarcini pe zi, maxim 3 obiective lunare. Mă concentrez apoi pe rezolvarea acestora și, dacă îmi mai rămâne timp și de altele, mă ocup abia apoi și de ele. În plus, chit că sunt 3, încerc să am totuși zilnic o singură „cea mai importantă sarcină” și pe aceea să o execut no matter what.

Pentru organizare, eu am început cu agende pe care să scriu cu pixuri colorate. Le-am folosit mai bine de jumătate de an. Apoi, la un moment dat, m-am mutat cu cele trei sarcini zilnice în Google Calendar, un instrument pe care eu îl foloseam oricum foarte mult. Așa că am acum acolo nu doar activitiăți care țin de o oră anume, ci și sarcini care nu depind de timp, dar care îmi doresc să fie în permanență în câmpul meu vizual, așa că le trec ca fiind activități de „toată ziua”.

***

Cam asta a fost și sper să vă fie de folos. M-aș bucura să-mi spuneți dacă ați testat și voi vreunul dintre aceste obiceiuri și dacă v-a ajutat și pe voi la fel de mult ca pe mine. Nu uitați să le adaptați după chipul și asemănarea voastră. Pentru idei poate chiar vă luați un borcan și îl puneți pe birou. De ce nu? :)

Cheers!

sursă foto

Recenzii de la cititori #3 – Ioana Traistă, „Dincolo de observare” | jurnal de gânduri post 11 decembrie

Luni, 12 decembrie, m-a trezit un cârcel. Am strâns din dinți, așteptând să treacă și știind că e reacția corpului meu la o zi intensă care tocmai trecuse. 25 de ore de observare începute duminică la 6.15 și terminate luni la 7.30.

***

Debutul

Totul a început acum câteva luni când am decis să mă înscriu ca observator. Nu am mai făcut asta, nu știam la ce să mă aștept, dar mi s-a părut o ocazie de a înțelege mai bine sistemul în care suntem.

Am primit timp de două luni informații foarte bine structurate de la cele două organizații care au coordonat observatorii: Funky Citizens și Expert Forum. Mereu cu un pas înainte, anticipând ce aveam nevoie.

În săptămâna alegerilor, am avut parte de un training de pregătire: care sunt regulile, la ce să fim atenți, diferite situații cu care ei s-au mai întâlnit, schimbări de legislație. Am plecat supărată. Mi-am dat seama că în toți acești ani nu avusesem cunoștințele de bază despre cum să mă asigur că votul meu va fi validat. Un exemplu simplu este că fiecare buletin de vot trebuie să aibă pe spate ștampila de control. Nu o are, nu este valabil. Votez de 13 ani, nu am știut și nu am verificat niciodată. M-am gândit atunci la toate orele de dirigenție când făceam matematică și mi-aș fi dorit să renunțăm la a exersa permutările măcar de câteva ori pe lună și să vorbim despre lucrurile de care ne lovim în viața de zi cu zi. Ne-ar deschide opțiunile și ne-ar ajuta să înțelegem mai bine lumea în care ne mișcăm. Iar atunci când înțelegem mai bine, putem acționa.

Între training și alegeri au fost câteva zile în care am citit și răscitit manualul observatorului. Încercam să mă pregătesc cât pot de bine.

Ziua alegerilor

Ziua alegerilor a venit. Aveam emoții când am plecat de acasă. Îmi era și teamă și cred că simțeam că ceva se va schimba în mine după ziua asta. Am fost observator mobil. Urma să deschid secția din București unde votam eu, iar apoi să mă întâlnesc cu colega mea „de aventură“ și să colindăm câteva sate din Giurgiu și Ilfov.

Secție de votare în jud. Giurgiu

Secția de votare din Băneasa, jud. Giurgiu

Am fost în total la 7 secții. Probleme mari nu au fost și majoritatea erau din nepregătirea oamenilor, nu atât din rea-voință. Pentru fiecare secție pe care am vizitat-o am completat în timp real, prin aplicația Monitorizare Vot informații despre ce am găsit acolo, componența biroului electoral, cum decurge votarea, dacă am observat ceva suspect sau lucruri care merg bine și pot fi preluate. Am găsit:

  • ștampile ținute în buzunarul președintelui comisiei de frică să fie furate;
  • buletinele de vot care trebuie afișate la vedere, în exteriorul secției de votare, lipite de jur împrejur astfel încât nu reușeai să te uiți prin ele ca votant și să-ti faci o idee despre ce te așteaptă în cabina de vot;
  • bătrâni care intră însoțiți în cabina de vot pentru că de cele mai multe ori nu văd unde să pună ștampila;
  • un bar unde se vindea alcool lângă secția de votare;
  • reprezentanți ai partidelor care de multe ori nu știau ce partid reprezintă.

Am avut la dispoziție un call center și oameni care ne-au sfătuit toată ziua despre ce să facem și cum să ne fundamentăm sesizările. Personal, am simțit că nu suntem singuri și că e mereu cineva cu care te poți sfătui.  De asemenea, am mai avut prieteni care au mers în Giurgiu și unul dintre ei a creat un grup pe Facebook ca să ne asigurăm că nu ne suprapunem, știm unii de alții și direcționăm resursele acolo unde este nevoie. Am fost 13 oameni dintre care cred că știam doar 4. Ne-am ajutat cu sfaturi, am râs împreună, ne-am revoltat când ceva nu era în regulă.

La final

Este o experiență pe care vreau să o repet. Mă ajută să fiu conectată la o realitatea la care poate nu am acces zi de zi, să ies din bula mea și să înțeleg mai bine realitățile altor oameni. Am văzut acum multă responsabilitate din partea birourilor, dar doar când intervenea un factor extern. Avem mult de lucru pentru a învăța să fim responsabili în primul rând față de noi înșine! Într-unul dintre satele în care am fost, la o secție la capăt se sat, președintele comisiei ne-a zis că ne aștepta. Ne-am bucurat atunci! Înseamna că sunt mai atenți la ce și cum fac. Acum îmi doresc ca peste câțiva ani să nu conteze dacă merg sau nu observatori. Să facem ceea ce este corect pentru că este o valoare importantă pentru noi toți.

***

După ziua de duminică, am primit multe mesaje de mulțumire. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care s-au gândit la noi și ne-au transmis energie, dar cred că mișcarea aceasta cu peste 1000 de observatori acreditați este normalitate. Poate încă nu e generală, dar este un pas.

Iar până la următoarele alegeri, putem face mulți pași înainte!

Cea mai bună rețetă de vin fiert! #FărăZahăr

Dragi prieteni, am găsit! Am găsit cea mai bună rețetă de vin fiert! Pe căutate, pe încercate, pe experimentate! :) Prima surpriză e că în cea mai bună rețetă de vin fiert, ingredientul principal nu e vinul roșu, ci… vinul alb! A doua surpriză e că de pe lista ingredientelor lipsește zahărul rafinat (e prezent doar cel din fructe), ceea ce înseamnă nu doar mai puține calorii, ci și lipsa unor potențiale dureri de cap în ziua de după consum. :D

Așadar, pentru a prepara ceea ce este, de fapt, nu cea mai bună rețetă, ci cel mai gustos vin fiert, aveți musai nevoie de:

  • 2 sticle de vin alb dulce sau demidulce (folosim vin dulce sau demidulce întocmai ca să nu mai fie nevoie de zahăr suplimentar, dar dacă la final o să vi se pară că mai e nevoie, puteți adăuga;)
  • două portocale / clementine – vom folosi zeama de la una și coaja de la ambele
  • o lămâie / lime – de la care vom folosi doar coaja
  • foi de dafin (~ 5 frunze), cuișoare ( ~ 7 bucăți), nucșoară (~ o linguriță) și scorțișoară (~ 2 lingurițe) – aici mai puteți ajusta în funcție de cât de aromat vă place
  • un băț de vanilie (se folosește tăiat pe jumătate, în lung) / o jumătate de sticluță de esență

Opțional, putem pune, tot după gust, și niște anason stelat și cardamom sau ghimbir. ^_^ Eu pun de toate, căci mie așa îmi place vinul fiert: să fie o explozie de arome, dar să nu fie prea dulce.

Punem într-o oală sucul și coaja de la portocală, coaja de lămâie, mirodeniile și puțin vin, le lăsăm pe foc cât să se infuzeze sucul cu aroma lor (vreo 5 minute) și apoi turnăm și restul vinului.

Atenție, însă! Deși îi spune „vin fiert”, vinul NU se lasă pe foc până fierbe! Se poate lăsa, dar rămâne doar un suc de struguri, pentru că alcoolul se va evapora. :) E suficient să se înfierbânte și apoi să se toarne în căni.

Iese o bunătate și, dacă închideți ochii cât beți din el, e posibil să faceți o călătorie spontană prin târgurile de Crăciun din Viena, Nuremberg sau Munchen. Luați de aici și niște poze, ca să fie treaba treabă! :)

Cheers!