Oana | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

Author - Oana

„Servici’ Ușor!” și care-i treaba cu ziua de 1 mai

Ce faci, Oana, ce-i cu tine? Ești șomeriță?

Asta m-a întrebat doamna I., joi după’masă, pentru a doua oară în ultima săptămână. Era nefiresc să fiu la ora respectivă pe scările blocului. Desigur, o parte din mine (partea aia crescută în Pantelimon, după blocurile gri) și-ar fi dorit să-i răspundă „Nu, doamna I., sunt PFA, am proiecte și program flexibil, dar nu mai bine vă vedeți de treaba dumneavoastră?”. Cum, însă, ultimii 6 ani mi i-am petrecut mai spre parcul I.O.R., într-un sector mai verde și mai zen, pur și simplu i-am zâmbit și de data aceasta și i-am spus, din nou, că nu sunt „șomeriță” și că nu are de ce să-și facă griji. Știu că îi e greu să înțeleagă treaba asta cu „lucratul de acasă” și că probabil și-ar face mai puține griji dacă ar vedea că plec dimineața la 9:00 și că mă întorc seara la 22:00. Până la urmă, mai bine să lucrezi 12 ore pe zi decât să fii „șomeriță”.

Ba nu.

***

Am lucrat doar două luni pe un job „de la 9 la 5”. Undeva prin 2013 am zis să fiu eu fată independentă și să îmi caut singură un job, să nu mai anunț pe Facebook sau să apelez la cunoștințe. Așa am dat de o firmă de SEO în care urma să mă dezvolt și să găsesc o echipă „tânără, proactivă și dinamică” și un manager de nota 20. Am găsit un apartament în care sufrageria era biroul nostru și cealalată cameră era dormitorul managerului. Managerul, un domn pe la 40 ani, era pasionat mai mult de programare decât de management și mai mult de berici decât de programare. Le spun „berici” pentru că îi plăcea să bea doar la sticlă de 0.33. La ora 10:00, când ajungeam eu la birou, cel puțin o berică era deja consumată.

Mi-am dat, desigur, demisia. Nu știu, de fapt, cum am rezistat 6 săptămâni. Cred că din pricina colegilor, oameni ok de altfel, căci ne încurajam unii pe ceilalți să mai rezistăm un pic. Au plecat și ei la puțin timp după. Aflasem, oricum, între timp, că aici se schimbau angajații o dată la 3 – 4 luni, în funcție de cât rezista fiecare serie.

N-o să vă mint, managerul îmi trezea sentimente de milă și de compasiune. Era evident că era un om cu multiple traume emoționale și am încercat de mai multe ori să vorbesc cu el și să încerc să-l fac conștient de situația în care se află. Desigur, nu am reușit mai nimic. Îmi pare rău, dar și mai rău îmi pare că am plecat de acolo fără să semnalez cuiva situația de la locul respectiv de muncă. Am plecat conștientă de faptul că vor veni alți oameni care vor trece prin aceeași experiență – salariu mic (și, desigur, și mai mic în contractul de muncă), ore peste program pentru cei mai puțin tupeiști, condiții de lucru la limita insalubrității.

A fost o experiență scurtă, dar suficientă cât să văd cum funcționează, în general, mintea unei persoane angajate în România. Vorbesc de România nu pentru că aș vrea să insinuez că la noi e diferit de cum e în altă parte (deși e clar că fiecare țară are specificul ei…), ci tocmai pentru că nu știu cum e în altă parte, așa că nu are rost să generalizez. Am văzut că aici e vorba despre „a rezista” și despre „dacă mă dă afară?”, despre o atitudine de supunere în fața unor oameni care își impun autoritatea, dar care nu îți câștigă respectul. Până la urmă, e clar, e vorba despre teamă. Iar teama aceasta, așa cum am observat eu, are două rădăcini – una este lipsa de informare cu privire la drepturile pe care le avem și a doua este sentimentul de singurătate și de „luptă cu morile de vânt”. Nu prea îți vine să comentezi când ceilalți colegi țin capul plecat. Dar ce-ar fi dacă v-ați mobiliza cu toții?

Până la urmă, ce își dorește orice angajat este simplu și de bun simț: un job civilizat.

***

E 1 mai azi și, pentru prima oară, am căutat să văd de unde vine semnificația zilei, de sărbătoare internațională a muncii. Ironic, am aflat că la originea semnificației zilei de 1 mai stă reducerea numărului de ore lucrătoare. Mai exact, în 1872 circa 100 de mii de lucrători din New York au ieșit în stradă cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. 14 ani mai târziu, în 1886, la data de 1 mai, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite și circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

131 de ani mai târziu, alți zeci de mii de angajați lucrează peste program și adună ore suplimentare neplătite, de multe ori fără să se gândească măcar la faptul că drepturile lor sunt încălcate.

Azi e 1 mai și majoritatea suntem plecați la mare, la munte, la iarbă verde. Cu toate astea, iată, am vrut să-mi fac timp să scriu acest articol. Și totul a pornit, de fapt, de la un comunicat de presă care anunța lansarea unei campanii dedicate informării angajaților despre drepturile pe care le au și ce pot face pentru a și le apăra:

Campania “Servici’ ușor”

Servici’ ușor” este o campanie realizată de Asociația Conect în parteneriat cu Solidar Suisse, CNS Cartel Alfa şi CNSLR Frăţia, Federația Sindicatelor din Comerț și Federația Sindicatelor din Construcții de Mașini „Înfrățirea”. Pe cât de neprietenoase sună denumirile de „federanție” și „sindicat”, campania este foarte „prietenoasă cu utilizatorul”. Site-ul e curat, informația e clară, au fost făcute chiar și câteva infografice, iar cel mai important feature este mailul verde – mailul-verde@serviciusor.ro, un serviciu de consultanță pe probleme de muncă. Pentru momentele acelea în care ai vrea să faci ceva, dar nu știi de unde să începi.

O surpriză extraordinar de plăcută, din punctul meu de vedere, să aflu că există o campanie dedicată drepturilor angajaților. De ce o surpriză? Pentru că este, s-o spunem drept, un subiect delicat și, într-adevăr, prea puțin abordat în media, căci, nu-i așa, media trăiește din publicitate și publicitatea este achiziționată de companii și nu toate companiile sunt conduse de către oameni care-și doresc angajați informați.

„Meriți 1 serviciu MAI uman” este a doua etapă a campaniei „Servici’ ușor”, care își propune să aducă la cunoștința angajaților din Romania că au mai multe drepturi decât își închipuie și că își pot îmbunătăți condițiile de la job dacă se solidarizează în sindicate.

***

Nu în ultimul rând, ca să-ți vină și mai greu să crezi că e vorba de o campanie pentru ceva aparent „uncool”, cum e subiectul drepturilor angajaților, îți spun că vocea campaniei este actorul și muzicianul Cosmin Dominte (aka JAZZ 8), cel care a regizat spotul video și a compus și interpretat versurile ce stau la baza lui. JAZZ 8 face slam poetry și spoken word, un soi de poezie contemporană de care eu, recunosc, m-am îndrăgostit…

Luați de ascultați, dați informația mai departe și hai să discutăm puțin… la voi la job cum e? :)

Cheers!

Începe Festivalul Internațional de Film „Cinepolitica”

Dacă sunteți și voi, ca și mine, fani ai filmului documentar și, cu precădere, ați fost prezenți la proiecțiile din cadrul festivalului One World Romania, atunci e musai să ajungeți și la Festivalul Internaţional de Film Cinepolitica.

Anul acesta, festivalul va avea loc în intervalul 20 – 23 aprilie, iar cinemetograful gazdă este Elvire Popesco. Accesul se face pe baza unui bilet în valoare de 15 lei / proiecție (cu reduceri pentru studenți și pensionari, care plătesc 10 lei și pentru copii sub 12 ani, care plătesc doar 5).

Filmele (atât documentare, cât și filme de ficțiune) sunt, după cum sugerează și numele festivalului, cu tematică predominant politică, reunite însă sub sloganul:

Singura noastră politică este cea a cinematografului

Competiţia Internaţională a festivalului include o selecţie relevantă de lungmetraje recente, din întreaga lume, care abordează, într-o manieră specifică, zona politicului şi implicaţiile sale. Filmele sunt evaluate de un Juriu Internaţional, incluzând reputaţi experţi în cinema sau istorie şi politică, care stabilesc palmaresul festivalului, având în frunte Trofeul Cinepolitica.

Ce vedem

Recomandările mele sunt, desigur, din categoria de filme documentar prezente în cadrul festivalului, dar vă invit să consultați programul complet aici: http://www.cinepolitica.ro/ro/2017/program.

Un documentar istoric selecționat de History Chanel UK și narat de Marcel Iureș, „Războiul Regelui”, în titlul său original, prezintă ultima dintre marile povești nespuse ale celui de-al Doilea Război Mondial, dezvăluită de ultimul Șef de Stat din acele vremuri rămas în viață: Regele Mihai I al României.

Am luat trenul spre Berlin să vedem ce ar fi rezervat cealaltă cale și am avut un prânz cu Hitler. Nu a fost deloc o întâlnire plăcută.

Povestea deciziei unui Rege care, într-un punct critic în al Doilea Război Mondial, a renunțat la sprijinul acordat Germaniei, îndreptând România spre Aliați, și a grăbit sfârșitul războiului. Este o poveste a intrigilor de palat. Și o poveste a decepțiilor. De la Palatul Buckingham spre București. De la Moscova spre Washington. Semnale diplomatice pierdute, spioni aristocratici, șantaj sub amenințarea pistolului. Și curajul unui tânăr rege ce a îndrăznit. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial găsea România ca o națiune tânără, de abia atingând vârsta de 20 de ani.

Investigația a doi nominalizați la Premiul Nobel permite construcția unui documentar ieșit din comun, care prezintă cu mult sânge rece ororile uneia dintre cele mai mari crime împotriva umanității din lumea contemporană.

Uneori, ne ciocnim de povești pe care, oricât de mult am încerca să le considerăm reale, sistemul nostru de valori le blochează. Când informația că undeva în China oamenii sunt tratați ca niște mașinării scoase din uz ale căror organe încă funcționale sunt recoltate și refolosite ca piese de schimb a ajuns în Occident, opinia publică a fost, bineînțeles, incredulă. Apoi au apărut dovezile. Faptele. Imaginile și declaraţiile. Mărturiile crâncene. Și a apărut și filmul Human Harvest.

Un film frust și direct, un documentar realizat cu foarte mult curaj, în care se regăsesc personaje și imagini de arhivă extrem de importante, surprinse chiar în momentele cele mai aprinse şi tensionate ale încercărilor de revoltă anti-Putin. Un demers jurnalistic care va aduce publicului din România și o altă perspectivă asupra recentelor proteste din țara noastră.

Probabil personalitatea și imaginea lui Vladimir Putin domină un clasament al celor mai influenți lideri ai planetei, în momentul de față. Importanța deciziilor și strategiilor sale este covârșitoare pentru stabilitatea sau instabilitatea mondială. Dar totul pleacă din dominația sa asupra propriului popor. Împachetată ca o formă de capitalism sălbatic pentru Occident, starea de fapt a societății ruse este în realitate ascunsă sub acelaşi obroc sovietic și kaghebist. Încercarea opozanților ideologiei lui Putin de a se exprima liber și de a protesta împotriva sistemului este un joc extrem de periculos, iar finalitatea nu le-a fost până acum favorabilă contestatarilor: asasinate, detenții în închisorile federale, azil politic.

  • Duminică, 23 aprilie – Trump vs. Clinton, ora 17:00, Institutul Balassi (acces gratuit)

Un proiect original despre alegerile din SUA realizat integral înainte de rezultatul final de la Casa Albă, o producție românească în regia lui Trevor Poots. Trump vs. Clinton se concentrează asupra chestiunilor esenţiale pentru SUA cu un impact major asupra centrului şi estului Europei.

Printre intervievaţii documentarului se numără personalităţi prolifice din lumea politică americană, partizani ai ambilor candidaţi, prieteni apropiaţi, ambasadori, lideri bipartizani ai politicii externe, experţi potriviţi să comenteze subiecte precum: NATO, refugiaţii din Europa, politică post-Brexit, Putin, politici de apărare sau război cibernetic între SUA/Europa şi Rusia. Personalitățile care apar în film au fost și sunt elemente importante în jocurile de putere: ambasadorul James Woolsey – șeful CIA pe timpul mandatului lui Bill Clinton, Dr. Richard Haass – președintele Institutului pentru Relații Externe, Fred Drasner – fostul editor al NY Daily News, guvernatorul Terry McAuliffe – un apropiat al soților Clinton.

***

Cheers și ne vedem la film! :)

PS: după cum bine ne-au obișnuit cei de la Cinema Elvire Popesco, documentarele încep la fix, ușile se închid și nimeni nu mai poate intra în sală – să fiți punctuali, dară, căci așa e bine și frumos! :)

#HaiCuMine să contribuim la publicarea unei cărți pentru copii cu eroi de etnie romă

Acum câteva luni a fost mare scandal pe Facebook. Mă rog, au fost mai multe, aproape că nu trece o zi fără să fie tărăboi, dar acum vreau să vă povestesc despre acel tărăboi iscat în jurul unei cărți cu teste pentru copii. De fapt, în jurul unei imagini cu un anume exercițiu din această carte. Un exercițiu în care copiii erau încurajați să identifice „intrusul din fiecare familie”:

Răspunsul corect, conform publicației, ar fi fost încercuirea girafei și a copilului afro-american.

***

Șoc și groază, nu? Editura a încercat să se justifice, spunând că subiectul era din categoria „științe”, dar abia după lungi discuții și explicații, reprezentanții acesteia și-au dat (cel puțin aparent…) seama că alegerea cuvântului „intrus” a fost mai mult decât nefericită și că exercițiul nu avea ce să caute acolo în această formă.

Vorbim totuși de o carte adresată copiilor de grădiniță… Copii foarte ușor influențabili, care peste niște ani de zile nu se vor gândi la nicio știință când vor vedea un copil de altă culoare la ei în clasă și o să-l considere un „intrus”. Recunoaștem sau nu, genul acesta de educație încă mai are loc în multe case din România. Și nu, nu mă refer la atitudinea față de afro-americani, ci la cea față de romi. În povestea aceasta, desigur, copiii de etnie romă nu au absolut nicio vină, iar etichetele de genul „intrus” nu fac decât să le îngreuneze integrarea în societate, să le scadă stima de sine și să îi încurajeze să se comporte fix așa cum li se spune că sunt.

***

Ce-ar fi dacă i-am încuraja, mai degrabă, să se comporte ca niște eroi? Ce-ar fi dacă ar exista niște cărți pentru copii cu eroi de etnie romă? Ce-ar fi dacă s-ar identifica mai degrabă cu personajele pozitive din poveste decât cu „intrușii”?

Neuroștiința ne spune că am avea doar de câștigat din asta, iar vestea bună este că cineva chiar și-a pus în minte să publice o astfel de carte. Este vorba despre Asociația „Cu Alte Cuvinte” și despre proiectul „The New Storytellers.

Proiectul „The New Storytellers” aduce laolaltă 12 copii creativi de etnie romă dintr-un cartier marginalizat din București (Ferentari) și doi iubiți autori români, într-o serie de 12 ateliere de storytelling. Poveștile personale ale copiilor vor fi o sursă de inspirație pentru o carte cu ilustrații pe care Asociația „Cu Alte Cuvinte” o va publica și, ulterior, o va dona bibliotecilor din școlile din România și unor organizații non-guvernamentale.

Cum poți ajuta

Pentru prima ediție a proiectului, Asociația „Cu Alte Cuvinte” a lansat o campanie de strângere de fonduri pe platforma Indiegogo: https://igg.me/at/tns2017/x/15822283.

Au reușit, în trei săptămâni, să depășească jumătate din suma pe care și-au propus să o strângă, dar mai au de adunat încă 4674 de dolari. Eu îmi doresc, cu ajutorul vostru, să contribuim cu cel puțin 100 de dolari, echivalentul a 420 de lei. Pe primii 20 i-am pus eu și îmi doresc să mai găsesc 20 de prieteni dispuși să doneze câte 20 de lei. Până pe 30 aprilie. Cine vrea, să dea de veste, și, ca de obicei, voi trimite contul meu bancar.

Desigur, puteți dona și direct pe platforma Indiegogo, cu mențiunea că donațiile pornesc de la 10$.

#HaiCuMine! :)


Despre proiectul #HaiCuMine

#HaiCuMine este un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Mai multe despre proiect și despre motivația din spate puteți citi aici, iar în formularul de mai jos puteți să vă lăsați adresa de mail ca să vă țin la curent cu acțiunile:

Numele tău

Adresa ta de email

Strâng recomandări de cărți SF și fantasy!

Treaba stă în felul următor: weekendul acesta are loc ediția cu numărul 6 a „Final Frontier”, târgul de carte SF & Fantasy. Coordonatele sunt următoarele:

  • 1 – 2 aprilie, între 11:00 și 19:00
  • Centrul Cultural Casa Artelor (B-dul Mircea Vodă nr. 5)

Vor fi muuulte cărți de la Nemira, Paladin, Corint, Millenium, Herg Bennet, Tritonic și Crux, dar și cărți în limba engleză, aduse de Books Express și Crime Scene Press.

Bonus, vor fi și boardgames de la Red Goblin, benzi desenate de la HAC!BD, paneluri interactive cu autori români și o serie de ateliere special gândite pentru fanii SF&Fantasy – atelier de benzi desenate, atelier dedicat culturii anime, atelier de astronomie și atelierele de robotică pentru cei mai mici dintre vizitatori. :)

Cum experiența ultimilor ani mi-a arătat că eu sunt mai degrabă omul biografiilor, jurnalelor, memoriilor sau a cărților de psihologie / sociologie, vă invit să mă ajutați să descopăr mai mult din povestea cărților SF&Fantasy. Știu că îmi plac – la urma urmei, nu degeaba am jucat atâția ani World of Warcraft și Magic the Gathering, plus că am citit pe nerăsuflate Ubik-ul lui Philip K. Dick, deci potențial există. Sâmbătă o să merg la târg (duminică e cursul de prim ajutor, așa că pică) și aș vrea să achiziționez două – trei cărți care să mă facă să mă îndrăgostesc de acest gen de carte.

Am nevoie de recomandări! :D Cine mă ajută?

Hai să-ți fac cunoștință cu o parte din oamenii care schimbă țara în bine

Printre activitățile de care mulți suntem pasionați se numără și activitatea de a te plânge. De a te plânge de ziua pe care ai avut-o, de lucrurile care merg prost „în țara asta de rahat” și, nu în ultimul rând, de ceilalți. Acei „ceilalți” care sunt fie prea proști, fie prea aroganți, fie prea nesimțiți. E mai mereu vorba de „ceilalți” și când e vorba de inițiativă și schimbare. Așteptăm să facă „ceilalți” și noi o ținem pe a noastră – ne plângem, înjurăm și, într-un final, ne resemnăm.

Din fericire, însă, nu toți „ceilalți” așteaptă de la „ceilalți” și există oameni care cred că resemnarea nu e o soluție, oameni care au inițiativă, oameni care se implică civic, își transformă revolta în combustibil și demonstrează că lucrurile chiar se pot schimba atunci când alegi să acționezi în loc să te plângi. Despre acești oameni a fost vorba în cadrul Galei Premiilor Participării Publice, un eveniment organizat anual de către CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică.

***

Anul acesta, gala a ajuns la ediția cu numărul 8 și s-a desfășurat sub sloganul „Primul aprinde lumina”, un simbol al deșteptării civice, prezentată în contrast cu bătrâna expresie „ultimul stinge lumina”. Dacă ultimii ani ne-au arătat că participarea publică începe să devină populară – și cel mai bun exemplu sunt, desigur, protestele din iarnă, prea puțini dintre noi își iau avântul de a demara singuri, pe cont propriu, o inițiativă civică. E mai ușor, desigur, să te alături unui grup sau să aștepți să aibă altcineva inițiativa (da, e din nou despre „ceilalți”) și e mai greu să o ai tu.

E vorba, așadar, despre a avea curajul și încrederea să fii acel „primul”. Primul care aprinde lumina.

Gala a fost, așa cum bine a remarcat cineva pe scenă- „terapie anti depresie civică”. Am avut ocazia să fiu în public și vreau, azi, să vă fac cunoștință cu o parte din cei care au urcat pe scenă:

  • Asociația Dăruiește Viață

Cei de la Asociația Dăruiește Viață, vă vine sau nu să credeți, au reușit să salveze 5 milioane de Euro din banii publici. În septembrie 2016, Primăria Generală și-a dorit să aprobe pe repede înainte, fără prea multe dezbateri și analize, un buget de 30 de milioane de Euro pentru spitalele pe carele are în administrare. Câțiva consilieri generali au constatat că sumele solicitate pentru același echipament difereau de la un spital la altul și unele erau supraestimate chiar și de o sută de ori (!!!). Pentru confirmare, consilierii au apelat la Asociația Dăruiește Viață, organizație cu experiență, în sistemul medical, de a face lucruri multe cu bani puțini. Membrii asociației au remarcat echipamente evaluate la sume cu care puteau fi achiziționate, de fapt, 600 (!!!) astfel de bucăți. Sau un ecograf care depășea cu peste 40.000  de Euro (!!!) prețul maxim pe care acel echipament îl avea la acea dată.

Din păcate, în primă fază, Consiliul General al Municipiului București nu a ținut cont de observațiile Asociației, iar bugetul supraevaluat a fost aprobat de majoritatea consilierilor generali. Abia după o porție de vâlvă în mass media, primăria a verificat încă o dată, a constatat „erori materiale” în valoare de aproximativ 5 milioane de Euro și a revizuit bugetul.

Deci, da, se fură mai ceva ca-n codru, se discută PREA PUȚIN despre asta și se acționează și mai puțin… Vă dați seama, nu, că astfel de „erori materiale” probabil că apar în majoritatea bugetelor, nu?

  • Asociația Partener pentru Tine

În 2016 un scandal mediatic a fost declanșat de moartea mai multor copii din județul Argeș, din cauza infectării cu bactera E.coli. Direcția de Sănătate Publică tăcea.

În luna mai, Asociația Partener pentru Tine, din comuna Merișani, a apelat la Legea nr. 544 din 2001, privind liberul acces la informatiile de interes public și a aflat că opt surse de apă din localitate erau contaminate și nu erau recomandate nici măcar pentru consumul animal (!!!). Abia după mobilizarea mai multor cetățeni și din alte zone ale țării, subiectul a ajuns pe agenda publică, iar autoritățile nu au mai putut ignora gravitatea situației. După verificarea și curățarea surselor de apă, Primăria Merișani a fost amendată și obligată să informeze periodic locuitorii în legătură cu calitatea apei din localitate. În plus, mecanismul de verificare și informare a populației a fost extins la nivelul întregului județ, printr-un ordin dat de Prefectură.

Reprezentanta APT a urcat pe scenă și a început să plângă. A povestit printre lacrimi despre „reușita” lor și ne-a spus că este „o campanie de care, din multe puncte de vedere nu ne dorim să ne mai aducem aminte”. Noi, însă, am face bine să luăm aminte. La televizor apare îndemnul consumului de doi litri de apă pe zi, dar România este încă repetentă la capitolul infrastructură și utilități de bază. Iar cel mai important lucru pe care îl putem face noi este, desigur, acela de a nu ne resemna.

  • Cancelaria premierului Cioloș

Tot în anul 2016, cancelaria prim-ministrului a decis să formeze o echipă de IT-iști care să faciliteze accesul cetățenilor la informații. Într-un timp foarte scurt, echipa GovITHub a adunat peste 300 de voluntari și a reușit să provoace alți 2000 (!!!) de programatori răspândiți prin lume să vină cu idei și soluții. Obiectivul era unul singur: să aducă administrația publică mai aproape de cetățean și să o facă mai transparentă cu ajutorul tehnologiei.

În doar două luni (!!!), echipa a reușit să punp în funcțiune 108 (!!!) aplicații IT care veneau în sprijinul mai multor categorii de public – de exemplu, prin platforma Rezidențiat 2016, studenții la medicină au putut să afle dintr-un singur loc rezultatele consursurilor și au putut să opteze pentru locurile disponibile din 11 centre medicale din țară / părinții aveau acces la situația stocurilor de vaccinuri / cetățenii din țară sau din diaspora au putut urmări, în timp real, gradul de participare la vot la alegerile din decembrie 2016.

Toate platformele gândite și implementate de echipa GovITHub sunt, desigur, gratuite și nu implică costuri suplimentare. Singura obligație a administrației publice este aceea de a actualiza informația.

  • Inițiativa La Terenuri – Spațiu Comun în Mănăștur

Cu siguranță ați văzut și voi, din loc în loc, prin București, terenuri abandonate care s-au transformat, ușor – ușor, în mini gropi de gunoi. Pentru că statutul lor juridic este incert, statul nu-și asumă responsabilitatea, spațiile nu sunt salubrizate și toată lumea are de pierdut.

Tot din pricina unor probleme juridice, autoritățile Clujului nu erau încântate să investească în spațiul în care se află parcul din Mănăștur. Asta până de curând, căci în toamna anului 2012, un grup de mănăștureni, sub coordonarea Asociației Colectiv A, a decis să-și ia terenul înapoi. Dacă la început li s-a spus „nu vă apropiați de acea zonă”, după ce au cerut repunerea terenului în folosință publică, a început un proces amplu și creativ de planificare urbană participativă. Locuitorii din cartier au fost invitați să vină cu idei de amenajare a spațiului comun și nu s-au limitat doar la idei. Au muncit efectiv pentru curățarea zonei, și-au construit o scenă pentru diferite evenimente culturale și organizează, deja de patru ani, Zilele Mănășturului.

Am vrut să încurajăm oamenii să-și cocreeze cartierul.

Efervescența din Mănăștur a convins autoritățile să privească cu mai multă atenție mișcarea civică din cartier și, în urma unei petiții semnate de 2000 de persoane, primăria și-a luat angajamentul că va clarifica regimul juridic al terenurilor din zonă și le va pune la dispoziția publicului. Parcul este acum curățat periodic de serviciul de salubritate al primăriei, iar programul singurului autobuz care leagă Mănășturul de centru a fost prelungit și în weekend.

Mai mult, comunitatea din Mănăștur a prins acum curaj și în cartier a apărut un nou grup de inițiativă care încearcă să revitalizeze vechiul cinematograf. 

V-am zis eu că se poate? Inițiativă să fie!

  • Asociația Elevilor din Constanța

În 2015, Asociația Elevilor din Constanța a constatat că Ministerul Educației și Cercetării Științifice interpreta în mod abuziv Legea Educației și Constituția României de cel puțin patru ani (!!!).  La acea vreme, elevii din clasele a XI-a și a XII-a din toată țara erau nevoiți să își cumpere singuri manualele, fiindu-le încălcat dreptul la manuale școlare gratuite, conform articolului 69 din Legea Educației.

Alături de Consiliul Național al Elevilor, Asociația a început primele negocieri u MECȘ în august 2015, dar victoria a fost parțială, Guvernul asumându-și să deconteze parțial manualele, în limita a 55 de lei / an. Nici sesizarea venită din partea Avocatului Poporului nu a schimbat decizia ministerului, astfel încât, în februarie 2016, Asociația Elevilor din Constanța a chemat ministerul în judecată.

În vara lui 2016, Curtea de Apel Constanța a dat dreptate elevilor și a constatat de drept că ministerul a făcut abuz de putere în interpelarea Legii Educației. În august 2016, Ministerul Educației anunța oficial că în anul 2016 – 2017, elevii de clasa a XI-a și a XII-a vor avea manuale gratuite.

Acesta e exemplul cel mai bun că atunci când vine vorba de participare și implicare socială, nici vârsta, nici experiența nu contează atât de mult cât contează atitudinea și informarea. Elevii au urcat pe scena Galei pentru al doilea an consecutiv și au purtat și de această dacă cu iei bannerul cu sloganul „…ne cunoaștem drepturile și luptăm pentru ele!”. Din 2013 până acum, Asociația Elevilor din Constanța a crescut de la 5 membri la 200 (!!!).

Prima victorie ne-a convins de faptul că avem, într-adevăr, putere!

***

Avem, avem cu toții putere. Ne trebuie doar voința de a o folosi. Și nu, să nu credeți că vă trebuie o asociație ca să schimbați ceva. Pe lista celor de la CeRe sunt și oameni „de sine stătători”. Uite, de exemplu, domnul Virgil Economu, un cetățean care a semnalat autorităților din București, printr-o serie de petiții și reveniri, o serie de probleme legate de iluminatul public, marcajele rutiere, sistemul de semaforizare sau starea trotuarilor.  Și, punctual, printre rezultatele obținute de acesta, se află repararea stâlpilor de iluminat din Piața Sf. Anton (langă Hanul lui Manuc) și din Piața Națiunilor Unite și amplasarea unui semafor la trecerea de pietoni de pe Preciziei 24.

Ați înțeles, da? Hai, e rândul nostru să aprindem lumina! „Ceilalți” își fac deja treaba. :)

vă invit să răsfoiți – aici – catalogul de anul acesta al Galei, unde veți toate poveștile premiate

#HaiCuMine la un curs de prim ajutor!

Acum câțiva ani am fost la un „mini curs” de prim ajutor. Îi spun „mini” pentru că a durat cel mult două ore și am simțit că a fost mai mult ceva demonstrativ, căci nu am avut nici măcar ocazia să exersez și eu manevra de resuscitare pe păpușa căzută la pământ. Desigur, fusese ceva organizat gratuit și, deși pe moment fusesem entuziasmată, când am ajuns acasă mi-am dat seama că nu s-a schimbat mai nimic în ceea ce privește abilitățile mele de a oferi ajutor în caz de urgențe. Aveam în continuare sentimentul acela că risc să fac mai mult rău decât bine, așa că mai bine nu mă bag. E un sentiment pe care sunt convinsă că îl cunoașteți și voi.

Acum doi ani am primit unul dintre cele mai frumoase comunicate de presă, comunicat pe care, la momentul respectiv, l-am redat în totalitate și pe blog (îl puteți citi aici). Vă las de data aceasta doar un fragment:

Duminica, voluntarul Mihai Daniel a primit o alerta pe telefonul mobil – barbat, 45 de ani, inconstient – si, aflandu-se la mai putin de 1000 de m fata de victima, a reusit sa ajunga la aceasta si sa inceapa manevrele de resuscitare in maximum 3 minute de la instalarea stopului cardiorespirator, continuand sa le faca pana la sosirea echipajului de paramedici. Interventia voluntarului a reusit sa previna agravarea starii victimei si intrarea acesteia in moarte cerebrala.

Mihai avea doar 16 ani la momentul respectiv. Și nu numai că a salvat un om, dar a oferit un exemplu pentru ceilalți. A arătat că se poate. Că e nevoie doar de o mică doză de curaj și, bineînțeles, de doza de cunoștințe de prim ajutor.

Fix asta vă propun: o acțiune #HaiCuMine prin care să ne luăm doza de curaj și doza de cunoștințe de prim ajutor. O vom face în cadrul unui curs complex și complet, de 6 ore, în cadrul căruia fiecare va avea ocazia să și practice, nu doar să asculte.

Când și unde

Cursul va avea loc la un interval de două – trei luni, duminica, în intervalul 10:00 – 17:00.

Pentru găzduire doresc să îi mulțumesc tare tare mult lui Cosmin Pojoranu pentru că mi-a făcut legătura cu echipa „La Firul Ierbii” și, bineînțeles, echipei „La Firul Ierbii”, cu precădere lui Iulian Canov, căci cu el am vorbit și a fost foarte deschis în a ne găzdui pro bono. :) Adresa este Splaiul Unirii 160, în clădirea în care se află și NOD Makerspace și Deschis Gastrobar.

La Firul Ierbii este centrul pentru întâlniri, dezbateri publice și inițiative civice pentru probleme ale orașului. Scopul proiectului este acela de a oferi comunității urbane active din București un centru public cu acces permanent, amenajat și echipat care să permită interacțiunea între toți actorii implicați în viața comunității.

Cine ține cursul

Pentru că nu există în general cerere de astfel de cursuri din partea persoanelor fizice, majoritatea activității desfășurate de organizațiile care țin cursuri de prim ajutor se face în cadrul companiilor și intră, de multe ori, în setul „protecția muncii”. Am trimis mai multe mailuri în care am povestit despre acțiunile #HaiCuMine și în care am solicitat o ofertă și majoritatea răspunsurilor au fost seci, automatizate și cu prețuri foarte mari… Cert e că un curs de prim ajutor costă, în mod normal, în jur de 150 de lei…

Am primit însă și răspunsuri cu suflet.

Cursul va fi ținut de echipa de formatori a ARISU (Asociația Română de Intervenție în Situații de Urgență). Au fost printre primii care au răspuns la mailul pe care l-am trimis și s-au oferit, ținând cont de caracterul social al acțiunilor #HaiCuMine, să țină cursul la un preț minim, de 50 de lei / persoană, sumă în care este inclus și certificatul de prim ajutor. Mulțumiri! :)

Înscriere

Voi organiza un nou curs de prim ajutor, tot alături de ARISU, pe 4 iunie.

Te încurajez să îmi lași adresa ta de mail, ca să afli printre primii în momentul în care voi deschide înscrierile și să te țin la curent cu următoarele acțiuni #HaiCuMine.

Ținem aproape! :)

 

Numele tău

Adresa ta de email


Despre proiectul #HaiCuMine

#HaiCuMine este un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Mai multe despre proiect și despre motivația din spate puteți citi aici.

Săptămâna One World Romania – un documentar pe zi

Iaca a venit momentul! Începe One World Romania, festivalul internațional de film documentar pentru drepturile omului! A ajuns la ediția cu numărul 10, în această seară avem festivitatea de deschidere, iar documentarele, 58 la număr, împărțite în 11 secțiuni, vor fi difuzate de-alungul celor 7 zile în cele 4 cinematografe partenere: Cinema Eforie, Union, Elvire Popesco și Sala Horia Bernea a Muzeului Țăranului Român.

Printre temele deja tradiționale ale festivalului se află justiția și sănătatea, două subiecte legate de probleme care par că nu-și vor pierde prea curând actualitatea. În secțiunea numită „Dreptate fără frică” se regăsesc mai multe cazuri în care cetăţeni îşi caută dreptatea pe cale legală sau se coalizează pentru a răspunde agresiunii statului, iar secţiunea „Bolile Sănătăţii” ne invită să reflectăm asupra unor maladii ale sistemelor medicale: de la uzura personalului medical într-un spital din Franţa, la cercetările menite să răspundă nevoilor de îngrijire ale bătrânilor în viitor, de la asistenţa medicală mobilă din Nordul Siberiei până la lupta cotidiană a unor copii autiști cu etichetele puse de o societate inflexibilă.

Ca de obicei, documentarele au fost atent selecționate, astfel încât sunt foarte foarte bune și singura problemă e că, oricum ai încerca să-ți faci programul, nu ai cum să le vezi pe toate… În plus, în selecția de anul acesta sunt incluse nu mai puțin de 6 producții românești, în două secțiuni dedicate.

Recomandări

Mi-a fost greu să aleg „un documentar pe zi”, dar iată selecția mea de anul acesta, documentarele la care îmi doresc să ajung eu. Oricum, cel puțin marți, miercuri, joi și vineri mă găsiți cu certitudine în sălile de cinema. :)

Născut la un an după masacrul din Piaţa Tiananmen din 1989, Xiao Zhao e un tânăr idealist animat de un profund patriotism şi de o la fel de profundă pasiune pentru memoria lui Mao Zedong, care are aceeaşi zi de naştere cu el. Regizorul Du Haibin îl urmăreşte pe Zhao vreme de cinci ani, începând cu perioada petrecută ca elev într-un sat îndepărtat din provincia Shanxi, continuând cu studenţia la universitatea Chengdu şi până la experiența de voluntariat într-una dintre cele mai sărace regiuni ale Chinei, lângă graniţa cu Tibetul. Amărăciunea şi dezamăgirea lui Zhao, care începe să vadă realitatea chineză dincolo de avântul naţionalist inițial, servesc drept filtru pentru o imagine vibrantă, dar neliniştitoare, a Chinei moderne – o ţară în plină dezvoltare în care noua prosperitate maschează corupţia şi îndoctrinarea.

  • Marți – Țara Moartă, producție românească, 20:30, studioul Horia Bernea, MȚR

Colecția Costică Acsinte, fotograful din Slobozia a cărui prodigioasă producție fotografică, întinsă pe aproape șapte decenii, a fost redescoperită și restaurată de Mario-Cezar Popescu și a devenit prilej de proiecție nostalgică pentru publicul românesc însetat după un trecut romanțat. Dar Radu Jude folosește colecția ca fundal pentru o narațiune construită din întregistrări de arhivă și texte din jurnalul personal al doctorului Emil Dorian, ale cărui scrieri literare au fost interzise de regimul antisemit condus de Mareșalul Antonescu. După un scurt preambul care acoperă cele două decenii anterioare, filmul prezintă perioada dintre 1937 și anii imediat următori lui August 1944, în ceea ce regizorul numește „fragmente de vieți paralele”: fotograme cu români obișnuiți în ipostaze private, acompaniate în fundalul sonor de ororile politice și istorice abătute asupra celor care au devenit ținta autorităților române. În fricțiunea dintre imagine, sunet și text, Jude restituie imaginea unuia dintre cele mai rușinoase episoade din istoria României, aproape inexistent în arhivele noastre de film. Radu Jude ne prezintă un montaj provizoriu de 85 minute al acestui foto-roman social și politic cu totul special. Proiecția va fi urmată de o discuție cu regizorul.

„Pentru societate, eu am o dizabilitate. Pentru mine, societatea are o dizabilitate“, spune unul dintre protagoniştii filmului, cu toţii etichetați ca „autiști“. Regizorul Miroslav Janek decide să-și abordeze subiecții nu în calitatea lor de copii diagnosticaţi cu sindromul Asperger, ci ca personaje complexe şi neuro-diverse rătăcite într-o majoritate de neuro-tipici. Într-o asemenea perspectivă, autismul încetează a mai fi un diagnostic şi devine un mod neobişnuit de a gândi, care necesită efort pentru a fi descifrat. Filmat pe parcursul a doi ani, acest documentar este un portret intim și afectuos a cinci adolescenţi originali care, în afara pasiunilor pentru Tarantino şi Micul Prinţ, pentru muzică clasică sau scriitură creativă, pot explica foarte clar modul în care viaţa le este afectată de construcția diferită a creierelor lor.

Iar dacă nu reușiți să ajungeți la 18:00, iaca bonus: Iubirile Europei, 20:30, studioul Horia Bernea, MȚR

Patru cupluri tinere din cele patru colțuri ale Europei – Tallinn, Sevilia, Dublin și Salonic – își expun vulnerabilitățile și, pe cale de consecință, fragilitatea continentului pe care îl locuiesc. Imagini construite impecabil explorează cu o franchețe uneori șocantă, alteori reconfortantă, ce înseamnă iubirea sub norii negri care bântuie continentul: criza economică, criza migrației, nevoia de protest politic și inerția, diverse alienări și dependențe. Astfel, din mici momente de o intimitate extremă, se construiește ca un puzzle portretul unei generații și o imagine mai amplă, lipsită de tezism: Europa este un amalgam de sentimente care dăinuie în ciuda sau poate din cauza precarității lumii în care trăim.

Nu poți privi fața centenarei Brunhilde Pomsel, brăzdată de riduri filmate într-un alb-negru neiertător, fără să te privești pe tine însuți: „Ce aș fi făcut eu în aceleași circumstanțe?“ este întrebarea care plutește peste acest film pe cât de auster formal, pe atât de fascinant. Stilata doamnă Pomsel a ajuns secretara lui Joseph Goebbels, ministrul nazist al propagandei, printr-o serie de împrejurări care ilustrează ceea ce Hannah Arendt numea „banalitatea răului“: o combinație de pasivitate, ignoranță, lașitate și simplă nevoie de confort material. Acest interviu lucid, intersectat de materiale de arhivă tratate cu un respect nefiltrat, vorbește mai puțin despre trecutul Europei cât despre un viitor politic din ce în ce mai posibil.

  • Vineri: A început ploaia, producție românească, premieră mondială, 18:30, studioul Horia Bernea, MȚR

Cercetătorul Michele Lancione combină secvențe filmate în timpul evacuărilor din strada Vulturilor din București (2014-2016) cu explicații ale specialiștilor și activiștilor implicați în sprijinirea celor evacuați, pentru a aduce în discuție problema dreptului la locuire în contextul unui stat disfuncțional ce refuză să-și protejeze cei mai vulnerabili cetățeni. O combinație de rasism, corupție, reminiscențe istorice și contradicții legislative face ca o comunitate de romi să ajungă în stradă pentru mai bine de un an de zile fără a li se oferi șansa unor locuințe sociale. Lancione documentează procesul și urmările evacuărilor și pune în discuție legislația care a făcut posibilă retrocedarea proprietăților naționalizate fără a lua în considerare situația unora dintre cei care locuiau în asemenea clădiri.

După ce cumpăra o tonă de varză pentru echivalentul a 20 de euro, regizorul Șerban Georgescu decide să exploreze dinamica paradoxală a agiculturii românești practicate în satul Lungulețu. Acolo, 1000 de mici fermieri, cu tot atâtea tractoare, produc anual aproximativ 100 000 de tone de varzăși cartofi pe care nu reușesc să le vândă ulterior: la finele anului, fermierii se descoperă, unul lânga altul, în piață,înconjurați de grămezi de produse pentru care scad progresiv prețurile, până ce ies în pierdere. Aventura documentară a lui Georgescu – care amintește, ca abordare, de Super Size Me al lui Morgan Spurlock – se desfășoară timp de un an la Lungulețu, unde regizorul devine agricultor pentru a întelege rădăcinile crizei. Răspunsul, articulat creativ pe o combinație de imagine contemporană și de arhivă, revelează conexiunea dintre criza actuală și experiența trecută a colectivizărilor forțate, care au creat o suspiciune reziduală a agricultorilor pentru munca în cooperativă, făcându-i să continue să lucreze individual în contextul unei piețe în care asocierea este esențială.

Bilete și abonamente

Ca și anul trecut, o intrare la film costă 10 lei, respectiv 7 lei pentru studenți și pensionari, indiferent de cinematograful în care are loc proiecția. Există și abonamente nenominale pentru 5 intrări, la prețul de 35 de lei și abonamente nominale care permit accesul la toate proiecțiile, la 100 de lei.

Atât biletele, cât și abonamentele, pot fi achiziționate de aici: https://eventbook.ro/program/one-world-romania, iar organizatorii recomandă și rezervarea locurilor de către cei care au abonamente (tot de pe site), pentru a nu exista riscul de a nu mai găsi niciun scaun liber.

Ne vedem la film! :)

one world romania 2017

Achievement Unlocked: am făcut nudism în saună! Și am reflectat asupra rușinii.

Prima oară când am văzut multe femei goale la un loc a fost undeva prin clasa a 4-a. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu a fost doar prima oară, ci și ultima. Eram într-o tabără în Brădetul de Brașov și dușurile erau toate într-o mare sală în care ne băgau zilnic pe toate la un loc. „Toate” însemnând fetițe, fete și femei de toate vârstele, pentru că, na, și doamnele profesoare trebuiau să se spele. Țin minte că ieșeam de acolo în prosoape și defilam așa până la clădirea în care eram cazați. Pentru că, da, dușurile se aflau într-o clădire separată. La ieșire ne așteptau băieții și se uitau la noi cum defilam pe alee, poate – poate cădea un prosop și aveau și ei ce să povestească ghinioniștilor care nu veniseră în tabără.

Cumva nu țin minte să mă fi simțit rușinată în momentele acelea, cu toate că, în general, rușinea nu îmi era deloc un sentiment străin. Inclusiv în tabăra aceea țin minte cum am plâns într-o noapte pentru că prietena mea cea mai bună a făcut mișto de pijamaua mea. Era o pijama făcută de mamaie, nu cea mai „cool” dintre pijamale, dar până în acel moment nici nu îmi pusesem problema că ar fi ceva în neregulă cu ea.

Probabil că asta s-a întâmplat și cu goliciunea de la dușurile comune. Nu a fost nimeni acolo care să râdă de mine. Să mă arate cu degetul și să-mi spună că sunt grasă. Pentru că, da, eram grasă. Eram grasă, aveam părul scurt, tuns băiețește, dar, cu toate astea, numele meu apărea des prin Oracole la întrebarea „De cine îți place din clasă?”. În școala primară era mai important să fii „de treabă”. În 5 – 8, însă, lucrurile au început să se schimbe. A apărut primul coleg care mi-a spus „grasă” și din acel moment nu a mai fost niciodată atât de simplu să port un costum de baie. Nici măcar după ce am slăbit. Am devenit nu doar conștientă de corpul meu, dar am început să mă analizez și să mă judec mult prea mult.

***

Săptămâna trecută am fost la saună. Am deschis ușa și, poc, în fața mea, ce să vezi, o domnișoară gol goluță întinsă pe banca de sus. Am zâmbit și m-am dus pe banca de lângă, simțindu-vă cumva ridicol în costumul meu de baie întreg. Am scanat-o de vreo trei ori, m-am mai uitat de încă două ori la sânii ei (ce să-i faci, când nu ești obișnuit cu asta, nu ești obișnuit cu asta…) și apoi mi-am văzut de ale mele. Adică am stat și m-am uitat în gol în timp ce așteptam să transpir și m-am gândit ce-ar fi dacă data viitoare aș sta și eu dezbrăcată la saună. „Până la urmă, așa e recomandat, deci ar fi chiar indicat să trec peste jenă și să dau jos textila…”.

Zis și făcut, ieri am avut debutul, iar azi a fost deja a doua zi de nudism în saună. Și nu doar că nu mi-a fost jenă, dar am descoperit chiar că îmi face plăcere. E un mix de sentimente. Pe de-o parte mă simt un pic rebelă (pentru că, în continuare, doar eu și domnișoara practicăm acest „sport extrem”), pe de altă parte mă simt curajoasă (pentru că mi-am depășit o limită), dar, cel mai important: mă simt LIBERĂ. Nu, nu de haine. Liberă de rușine și de temeri nejustificate.

***

Ne e, de fapt, teamă că vom fi judecați. Teamă că se va râde de noi. Teamă că vom fi arătați cu degetul. Teamă că, dacă ne expunem cu totul, vom fi priviți altfel. Că ceilalți ne vor vedea doar defectele. Poate pentru că așa facem și noi când ne uităm la ceilalți?

E la fel ca în cazul expunerii lucrurilor pe care le simțim sau pe care le gândim. Alegem de cele mai multe ori să ne cenzurăm sau să trecem prin zeci și zeci de filtre lucrurile pe care le gândim înainte să le dăm lumii, în căutarea variantei câștigătoare. Varianta aia pe care dacă ai pune-o pe Facebook ar primi cele mai multe like-uri. Vrem like-uri pentru că sunt o formă de „iubire digitală”. Vrem like-uri pentru că vrem, de fapt, să fim apreciați și iubiți. Avem nevoie de iubire și ne e teamă că dacă ne vom arăta în toată goliciunea noastră nu o vom mai primi. Doar că o dată ce am reuși să stăm dezbrăcați unii în fața celorlalți ne-am da seama că defectele noastre nu ne despart, ci ne aduc mai aproape unii de ceilalți. Pentru că abia atunci ne dăm seama cât de multe avem, de fapt, în comun. Și că „nu suntem singurii”. Nu suntem singurii defecți.

***

Între timp, în țările nordice, femeile și bărbații împart, despuiați, o saună. Și n-au nicio treabă. Nici rușine, nici nesiguranță, nici priviri critice. Au înțeles că țâțele au varii forme și mărimi, că celulita nu crește în copaci, dar crește pe pulpele majorității feminine și că buricul este, în cazul multora, o necunoscută afundată-n colăcei.

Cheers!

#HaiCuMine să strângem șosete groase pentru persoanele fără adăpost!

Dacă protestele desfășurate în ultimele zile ne-au dat ocazia să retrezim în noi spiritul de unitate și sentimentul de apartenență la o comunitate, ne-au dat în același timp și o idee despre ce înseamnă să stai în stradă pe timp de iarnă. Iar dacă noi am stat câteva ore, iaca sunt oameni care își petrec toată ziua în frig. Și nu o fac doar pentru că sunt liberi să o facă, ci pentru că nu au unde să se ducă. Există adăposturi, dar ele sunt deschise doar pe timp de noapte și, din păcate, în majoritatea dintre acestea, condițiile sunt insalubre. Așa s-a ajuns ca mulți dintre cei care locuiesc pe străzi să prefere să rămână acolo.

În decembrie, s-a întâmplat totuși ceva bun. Asociația Carusel a deschis, cu sprijin din partea ING, Adăpostul Temporar de Noapte ODESA. E un loc curat, bine organizat, în care sunt primite persoanele fără adăpost, indiferent de zona de proveniență sau de deținerea unui act de identitate. Aici, oamenii pot beneficia de asistență medicală primară, pot face un duș cald, li se pune la dispoziție o pijama de schimb, iau cina și micul dejun și au acces la ceai fierbinte pe toată durata șederii. Camerele au între 4 și 8 paturi, iar capacitatea maximă a adăpostului este de 50 de persoane.

Adăpostul ODESA va continua să funcționeze până pe 28 februarie, iar invitația mea este să ne alăturăm demersurilor Carusel de a ajuta oamenii fără adăpost să treacă cu bine peste iarnă. 

#HaiCuMine să strângem șosete! Fii perechea mea!

Fii perechea mea! este o campanie inițiată de Miruna Nichita. Miruna și-a propus să strângă 500 de perechi noi de șosete groase pentru adulți – femei și bărbați. Beneficiarii campaniei sunt adulții fără adăpost care se refugiază de nopțile friguroase în Adăpostul Temporar de Noapte ODESA.

  • șosetele sunt la foarte mare cerere la adăpost; oamenii au mare nevoie de șosete călduroase pentru zilele pe care le petrec în stradă; neavând posibilitatea să le spele, sunt articole de unică folosință;
  • afară este foarte frig și posibilitățile unei persoane fără adăpost să își cumpere sau să își facă rost de o pereche călduroasă de șosete sunt minime; o pereche călduroasă poate face diferența dintre un minim confort și niște degerături urâte

Eu mi-am propus, cu ajutorul vostru, să contribui la obiectivul Mirunei cu 50 de perechi de șosete. Pe primele două le-am luat eu, așa că mai am nevoie de 48! :)

Cum poți dona

Există două variante prin care poți contribui:

  • să duci chiar tu una sau mai multe perechi de șosete GROASE la unul dintre punctele de colectare: Fudația Comunitară București (intrarea Lt. Dumitru Lemnea nr. 1), Seneca AntiCafe (str. Arhitect Ion Mincu nr.1), Impact HUB (Str. Halelor nr. 5) , Universitatea Alternativă (bd. Dacia nr. 99);
  • dacă nu poți ajunge la punctele de colectare, pot să mă duc eu pentru tine! Eu am găsit șosete groase în Carrefour. Ambele perechi sunt făcute în România (deci contribuim puțin și la dezvoltarea afacerilor românești) și costă 7,66 lei. Dacă vrei să cumpăr și pentru tine una sau mai multe perechi, dă-mi de veste!

Despre proiectul #HaiCuMine

#HaiCuMine este un proiect de implicare socială bazat pe puterea exemplului personal (pentru că voi chema oameni acolo unde merg și eu) și a motivației venite din apartenența la un grup (pentru că știu că e mai greu să te mobilizezi atunci când trebuie să mergi singur).

Mai multe despre proiect și despre motivația din spate puteți citi aici, iar în formularul de mai jos puteți să vă lăsați adresa de mail ca să vă țin la curent cu acțiunile:

Numele tău

Adresa ta de email

Promoroacă

Am făcut ochi, m-am uitat pe geam, am văzut crengile îmbrăcate în alb și mi-am spus: „Promoroacă”. Ce frumoasă e promoroaca, ce norocoasă sunt să o văd, ce bine ar merge pe listă… Lista mea cu o mie de motive pentru care merită să trăiești. Ha, ce tare! Oare așa o să fie de acum înainte? Când o să-mi vibreze ceva în suflet o să mă gândesc la listă? 

Mi-am adus aminte de anul trecut. Era tot undeva prin ianuarie. La început de an mă apucasem să țin un „jurnal al recunoștinței”. Seara, înainte de culcare, notam în el trei lucruri pentru care sunt recunoscătoare în ziua respectivă. Scriam despre Oscar și obiceiul lui de a veni dimineața lângă mine în pat și de a toarce sub plapumă. Scriam despre soare, despre conversații plăcute cu mama, despre întâlniri cu prietenii. Ajunsesem să îmi ascut cumva simțurile și să văd din ce în ce mai multe lucruri frumoase în jurul meu. În ziua aceea din ianuarie mă plimbam prin parc și am văzut doi bătrâni hrănind porumbei. Mi s-a părut atunci a fi cel mai frumos lucru din lume. De fapt, încă mai cred că este unul dintre cele mai frumoase. E atât de multă bunătate, de liniște și de pace în acel gest, încât nu are cum să nu-ți vibreze în suflet. Mă uitam, zâmbeam și mă gândeam că abia aștept să îl notez seara în jurnal.

***

1. Înghețată

Pe lista lui, pe primul loc se afla înghețata. Urmau apoi cartofii prăjiți, baloanele de gumă de mestecat care ți se lipesc de față, piesele de lego. O începuse la 7 ani, când a aflat că mama lui a încercat să se sinucidă. Își tăiase venele, acum era în spital. „De ce?” era întrebarea care-i circula nesfârșit în minte. A început atunci lista cu „o mie de motive pentru pentru care merită să trăiești”. Și a reușit să ajungă la un milion. Star Wars, Star Trek, vocea lui Annie Lennox, cafeaua, singura piesă pe care știi să o cânți la chitară, camera ta din cămin, lumina soareul, să înoți dezbrăcat în mare, să împrumuți o carte, un disc de vinil pe care îl asculți pentru prima dată… 

„O mie de motive” spune povestea unui om care în diferite etape ale vieții caută lucrurile frumoase din oameni și din tot ce-l înconjoară, ca să înțeleagă mai bine cine este și ce-i cu lumea asta! (Horia Suru)

o mie de motive florin piersic point

O mie de motive”, un one man show care nu e doar un one man show, după “Every Brilliant Thing” de Duncan Macmillan, cu Florin Piersic Jr., în regia lui Horia Suru. Premiera națională are loc săptămâna viitoare, duminică, 29 ianuarie, de la ora 20:00. La POINT.

Mergeți să vedeți piesa. O să plecați cu cel puțin un motiv de recunoștință. Și o să vă ascuțiți simțurile. O să vedeți promoroaca și o să zâmbiți. O să vreți să o treceți pe listă.