„Servici’ Ușor!” și care-i treaba cu ziua de 1 mai | o brătilă pe .ro
o brătilă pe .ro

„Servici’ Ușor!” și care-i treaba cu ziua de 1 mai

Ce faci, Oana, ce-i cu tine? Ești șomeriță?

Asta m-a întrebat doamna I., joi după’masă, pentru a doua oară în ultima săptămână. Era nefiresc să fiu la ora respectivă pe scările blocului. Desigur, o parte din mine (partea aia crescută în Pantelimon, după blocurile gri) și-ar fi dorit să-i răspundă „Nu, doamna I., sunt PFA, am proiecte și program flexibil, dar nu mai bine vă vedeți de treaba dumneavoastră?”. Cum, însă, ultimii 6 ani mi i-am petrecut mai spre parcul I.O.R., într-un sector mai verde și mai zen, pur și simplu i-am zâmbit și de data aceasta și i-am spus, din nou, că nu sunt „șomeriță” și că nu are de ce să-și facă griji. Știu că îi e greu să înțeleagă treaba asta cu „lucratul de acasă” și că probabil și-ar face mai puține griji dacă ar vedea că plec dimineața la 9:00 și că mă întorc seara la 22:00. Până la urmă, mai bine să lucrezi 12 ore pe zi decât să fii „șomeriță”.

Ba nu.

***

Am lucrat doar două luni pe un job „de la 9 la 5”. Undeva prin 2013 am zis să fiu eu fată independentă și să îmi caut singură un job, să nu mai anunț pe Facebook sau să apelez la cunoștințe. Așa am dat de o firmă de SEO în care urma să mă dezvolt și să găsesc o echipă „tânără, proactivă și dinamică” și un manager de nota 20. Am găsit un apartament în care sufrageria era biroul nostru și cealalată cameră era dormitorul managerului. Managerul, un domn pe la 40 ani, era pasionat mai mult de programare decât de management și mai mult de berici decât de programare. Le spun „berici” pentru că îi plăcea să bea doar la sticlă de 0.33. La ora 10:00, când ajungeam eu la birou, cel puțin o berică era deja consumată.

Mi-am dat, desigur, demisia. Nu știu, de fapt, cum am rezistat 6 săptămâni. Cred că din pricina colegilor, oameni ok de altfel, căci ne încurajam unii pe ceilalți să mai rezistăm un pic. Au plecat și ei la puțin timp după. Aflasem, oricum, între timp, că aici se schimbau angajații o dată la 3 – 4 luni, în funcție de cât rezista fiecare serie.

N-o să vă mint, managerul îmi trezea sentimente de milă și de compasiune. Era evident că era un om cu multiple traume emoționale și am încercat de mai multe ori să vorbesc cu el și să încerc să-l fac conștient de situația în care se află. Desigur, nu am reușit mai nimic. Îmi pare rău, dar și mai rău îmi pare că am plecat de acolo fără să semnalez cuiva situația de la locul respectiv de muncă. Am plecat conștientă de faptul că vor veni alți oameni care vor trece prin aceeași experiență – salariu mic (și, desigur, și mai mic în contractul de muncă), ore peste program pentru cei mai puțin tupeiști, condiții de lucru la limita insalubrității.

A fost o experiență scurtă, dar suficientă cât să văd cum funcționează, în general, mintea unei persoane angajate în România. Vorbesc de România nu pentru că aș vrea să insinuez că la noi e diferit de cum e în altă parte (deși e clar că fiecare țară are specificul ei…), ci tocmai pentru că nu știu cum e în altă parte, așa că nu are rost să generalizez. Am văzut că aici e vorba despre „a rezista” și despre „dacă mă dă afară?”, despre o atitudine de supunere în fața unor oameni care își impun autoritatea, dar care nu îți câștigă respectul. Până la urmă, e clar, e vorba despre teamă. Iar teama aceasta, așa cum am observat eu, are două rădăcini – una este lipsa de informare cu privire la drepturile pe care le avem și a doua este sentimentul de singurătate și de „luptă cu morile de vânt”. Nu prea îți vine să comentezi când ceilalți colegi țin capul plecat. Dar ce-ar fi dacă v-ați mobiliza cu toții?

Până la urmă, ce își dorește orice angajat este simplu și de bun simț: un job civilizat.

***

E 1 mai azi și, pentru prima oară, am căutat să văd de unde vine semnificația zilei, de sărbătoare internațională a muncii. Ironic, am aflat că la originea semnificației zilei de 1 mai stă reducerea numărului de ore lucrătoare. Mai exact, în 1872 circa 100 de mii de lucrători din New York au ieșit în stradă cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. 14 ani mai târziu, în 1886, la data de 1 mai, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite și circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

131 de ani mai târziu, alți zeci de mii de angajați lucrează peste program și adună ore suplimentare neplătite, de multe ori fără să se gândească măcar la faptul că drepturile lor sunt încălcate.

Azi e 1 mai și majoritatea suntem plecați la mare, la munte, la iarbă verde. Cu toate astea, iată, am vrut să-mi fac timp să scriu acest articol. Și totul a pornit, de fapt, de la un comunicat de presă care anunța lansarea unei campanii dedicate informării angajaților despre drepturile pe care le au și ce pot face pentru a și le apăra:

Campania “Servici’ ușor”

Servici’ ușor” este o campanie realizată de Asociația Conect în parteneriat cu Solidar Suisse, CNS Cartel Alfa şi CNSLR Frăţia, Federația Sindicatelor din Comerț și Federația Sindicatelor din Construcții de Mașini „Înfrățirea”. Pe cât de neprietenoase sună denumirile de „federanție” și „sindicat”, campania este foarte „prietenoasă cu utilizatorul”. Site-ul e curat, informația e clară, au fost făcute chiar și câteva infografice, iar cel mai important feature este mailul verde – mailul-verde@serviciusor.ro, un serviciu de consultanță pe probleme de muncă. Pentru momentele acelea în care ai vrea să faci ceva, dar nu știi de unde să începi.

O surpriză extraordinar de plăcută, din punctul meu de vedere, să aflu că există o campanie dedicată drepturilor angajaților. De ce o surpriză? Pentru că este, s-o spunem drept, un subiect delicat și, într-adevăr, prea puțin abordat în media, căci, nu-i așa, media trăiește din publicitate și publicitatea este achiziționată de companii și nu toate companiile sunt conduse de către oameni care-și doresc angajați informați.

„Meriți 1 serviciu MAI uman” este a doua etapă a campaniei „Servici’ ușor”, care își propune să aducă la cunoștința angajaților din Romania că au mai multe drepturi decât își închipuie și că își pot îmbunătăți condițiile de la job dacă se solidarizează în sindicate.

***

Nu în ultimul rând, ca să-ți vină și mai greu să crezi că e vorba de o campanie pentru ceva aparent „uncool”, cum e subiectul drepturilor angajaților, îți spun că vocea campaniei este actorul și muzicianul Cosmin Dominte (aka JAZZ 8), cel care a regizat spotul video și a compus și interpretat versurile ce stau la baza lui. JAZZ 8 face slam poetry și spoken word, un soi de poezie contemporană de care eu, recunosc, m-am îndrăgostit…

Luați de ascultați, dați informația mai departe și hai să discutăm puțin… la voi la job cum e? :)

Cheers!

About author View all posts Author website

Oana

Pasionată de tot ce înseamnă stil de viață sănătos, educație emoțională și implicare socială. Cred în libertate, în sinceritate și în bunătate. Încerc să fiu schimbarea pe care vreau să o văd în lume.

2 CommentsLeave a comment

  • In general, sunt foarte drastic in ceea ce priveste interviurile: Esti de acord cu conditiile mele si salariul pe care-l cer? Da, foarte bine. Nu, foarte bine. Poate oricand sa invarta vorbele alea romanesti de 2 lei “mai sunt la coada foarte multi”, “nimeni nu e de neinlocuit” “sunt “altii muncesc mai mult si pe mai putin decat ceri tu”. Sa-ti dau un exemplu, Oana.

    Am fost la un interviu pentru un post in IT, la un lant hotelier destul de mare in orasul in care stau. Mi s-a oferit un salariu de 1200 RON, si in acest salariu trebuia sa fiu noaptea la orice ora valabil ca sa le repar lor erorile. In secunda 2, m-am ridicat si am plecat, dand desigur politicos buna ziua.

    Iar treaba cu “nu schimba locurile de munca pentru ca nu mai apuci pensie buna”, stai linistita. Felul in care se trateaza alimentele si apa pe care o bem, ma indoiesc ca mai apucam vreo pensie, indiferent daca e “buna” sau “rea”

    • Bună, Ion! Eu am considerat mereu că într-un interviu pentru un job sunt de fapt doi intervievați și doi intervievatori – și cel care dorește jobul trebuie să își dorească să afle cât mai multe despre companie și, implicit, să pună întrebări. E important ca părțile să se placă reciproc, nu doar ca viitorul angajat să se facă plăcut. Și, implicit, în acest context, e important să ai propriul set de condiții, dar să fii flexibil și deschis către discuție și potențiale negocieri. Dacă la final nu simți că e ceea ce trebuie, chiar dacă ei te vor, bineînțeles cel mai bine ar fi să nu accepți.

      Dar aceasta este de multe ori o situație ideală și necesită atât o deschidere la minte din partea celui care își caută de lucru, cât și ca aceasta să nu aibă, cum se zice, „sula-n coaste”, și să fie pentru el o reală nevoie să găsească un job cât mai repede. Pentru că în momente de criză, când, de pildă, ești în pragul evacuării pentru că nu ai bani de chirie și nici o familie care să te susțină, te arunci în orice prinzi. Dar important este ca nici în aceste situații să nu îți pierzi respectul de sine și să nu accepți orice din partea angajatorului din teama de a fi concediat. Aici intervine practic partea de cunoaștere a drepturilor pe care le ai și de apelare la ele atunci când e cazul.

      Gânduri bune către tine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *